Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə7/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   124

Arctic. (gr. arktikos, lat. arcticus-urs). Caracterul climatic specific regiunii din jurul polului nord până la izoterma de +10o din lunile iulie şi august. Cuprinde extremităţile nordice ale Asiei, Europei şi Americii de Nord, adică o suprafaţă de circa 25 milioane km2, din care 10 milioane sunt ocupate de uscat. Este caracterizat prin temperatura scăzută tot timpul anului (uneori ajunge şi la -80oC), ceea ce face ca regiunea să fie aproape permanent acoperită de gheaţă, prin vegetaţia săracă (mai ales licheni) şi printr-o faună reprezentată prin urşi albi polari, morse, foci etc.

Arcul lui Kern. Fenomen fotometeorologic reprezentat printr-un halo, care înconjoară complet zenitul.

Arcuri de aureoră. Benzi luminoase întinse de-a curmezişul bolţii cereşti şi având înălţimea cea mai mare în direcţia meridianului magnetic.

Ardenică, faza. (de la numele Munţilor Ardeni). Penultima fază de mişcări tectonice a orogenezei caledoniene, care s-a manifestat la sfârşitul Silurianului în Islanda, Ţara Galilor şi din Scandinavia până în nordul Norvegiei, Spitzbergen, Groenlanda, în nordul Americii, precum şi în regiunea Munţilor Ardeni, Harz, în Masivul Renan, în Turingia, Moravia şi Polonia. Aceste mişcări au dat naştere Munţilor Grampiani (Scoţia), Munţilor Scandinavi etc.

Ardezie. Şist argilos cu aspect foios, cu granule foarte fine, formate din argilele supuse la presiuni mari şi temperaturi înalte, în timpul mişcărilor orogenice ale scoarţei terestre. Conţine granule fine de cuarţ, fluturaşi de mică albă sau verde, granule de calcar şi are culoarea de la negru, la cenuşiu, galben, verde şi roşu. Ardeziile sunt foarte vechi, de vârstă paleozoică, mai rar de la începutul Mezozoicului. Se alterează greu la aer şi se pot separa uşor în plăci subţiri, foarte rezistente (de la 1 mm grosime cu rezistenţa de 8 daN/cm2, la 7 mm grosime cu reistenţa de 179 daN/cm2). Se întrebuinţează local la acoperirea caselor, la confecţionarea de plăci izolante, a tăbliţelor de scris, precum şi pentru placarea pereţilor şi a pardoselilor din băi şi bucătării etc. În ţara noastră este mai important zăcământul de ardezie de la Deva (jud. Hunedoara).

Areal. Suprafaţa pe care este răspândit un fenomen, un proces, o specie.

Areală. Formă de manifestare vulcanică, în care se produc extruziuni prin deschiderea sau prăbuşirea acoperişului batolitelor. Ex.: extruziunile puternice de riolite (în Vlădeasa, de pildă).

Areic. Teritoriu pe care lipseşte scurgerea fluvială permanentă; teritoriu fără râuri; secetos. Cel mai tipic areism se întâlneşte pe suprafeţele secetoase formate din roci permeabile.

Areism. V. Areic.

Arenă. Nisipuri grosiere, rezultate din descompunerea rocilor granitice, a gnaisurilor sau a arcozelor (v.). Sunt constituite din feldspaţi (alteraţi uneori până la caolin), din cuarţ, mice şi hornblendă (transformată uneori în clorit), din serpentin şi epidot, care colorează arenele în galben sau în brun. Aceste arene sunt depuse circular la poala unei înălţimi sau a unui bloc.

Arenacee. (lat. arena-nisip). Roci care provin din nisipuri sau care conţin nisip.

Arenigian. Etajul superior al Ordovicianului inferior, care lateral trece în etajul skiddav (v.).

Arenizare. Procese de transformare direct în nisip a rocilor granulare. Se realizează prin descompunerea pe calea hidratării şi alterării micelor, feldspaţilor şi silicaţilor fero-megnezieni dintr-o rocă cristalină sau cristalofiliană, rămânând celelalte minerale constituente, sub formă de nisip granular. Arenizarea înaintează pe diaclaze şi fisuri desfăcând roca în blocuri rotunjite (sfere de granit) şi în arenă. Când blocurile cad neorânduit formează haos de blocuri; când rămân pe loc sub forma unor lespezi şi blocuri clădite se numesc tor.

Arenosol. Categorie de soluri care, în sistemul FAO de clasificare, include solurile formate pe sedimente predominant nisipoase (cu excepţia depozitelor aluviale recente). Sin. Psamosol.

Areolară. V. Eroziune.

Argentit. (lat. argentum-argint). Sulfură naturală de argint întâlnită în zona de cimentaţie a zăcămintelor filoniene hidrotermale de galenă, în parageneză cu argint nativ şi cu alte minereuri argentifere (proustit, pirargirit, kerargirit etc.). Conţinând 87,1% Ag, este cel mai important minereu de argint întrebuinţat ca sursă principală de extracţie a metalului. Sin. Argiroză.

Argilă. 1. Fracţiune granulometrică a rocilor necoezive sau a pământurilor coezive, constituită din particule cu diametrul sub 0,002 mm (după unii autori sub 0,001 mm), indiferent de natura lor mineralogică. Se deosebesc: argilă mare (suspensională), cu dimensiunile 2-0,6 ; argilă fină (coloidală), cu dimensiunile 0,6-0,2 ; microargilă, cu dimensiunile 0,2-0,02 . 2. Rocă sedimentară pelitică, cu structură foarte fină, constituită în general dintr-un complex de minerale argiloase, amestecate în proporţii variate, în general mici şi de importanţă secundară, cu impurităţi: cuarţ, mică, feldspaţi, carbonaţi de calciu şi magneziu, gips, oxizi şi hidroxizi de fier şi de aluminiu, combinaţii de titan şi de mangan, diferite substanţe organice (humus, cărbune, bitumene, părţi de cochilii etc.) etc. Toţi constituenţii argilei au dimensiuni sub 0,002 mm, iar când conţine şi fracţiuni granulometrice mai mari formează pământurile argiloase (argile prăfoase, argile nisipoase, luturi, prafuri argiloase, nisipuri argiloase etc.). Argila s-a format alternând cu alte formaţiuni sedimentare, în aproape toate perioadele geologice şi, în special, în cele mai noi, acumulându-se în mări (argile litorale şi argile abisale), în lacuri (argile lacustre), ca depuneri glaciare (argile glaciare şi argile fluvio-glaciare), ca depuneri continentale etc. Mineralele argiloase, principalii constituenţi ai argilelor, sunt alcătuite din silicaţi de aluminiu hidrataţi, rezultaţi din descompunerea şi transformarea totală sau parţială a mineralelor silico-aluminoase (feldspaţi, nefelin, leucit etc.) din rocile magmatice (granite, pegmatite, riolite, dacite etc.), din cele metamorfice (gnaisuri etc.) şi, mai rar, din rocile sedimentare. Se prezintă sub formă de lamele fine cu o structură cristalină filitică, distratificată (ex.: caolinit, halloysit, dickit, nacrit) şi tristratificată (ex.: montmorillonit, beidelit, nontronit, illit, hidromice, monotermit etc.), la care se adaugă şi un grup de geluri amorfe, cu luciu sticlos, adeseori transparente (ex., alofanul). Caracteristicile principale ale argilelor sunt: coeziunea mare (datorită granulelor fine, între care efectul forţelor intermoleculare este mare); consistenţa (variabilă cu gradul de umiditate); capilaritatea foarte mică, practic nulă; umflarea, adică mărirea volumului prin absorbţia până la 70% apă fără ca aceasta să picure din probă; retragerea sau contracţiunea, rezultată prin pierderea apei la 400-700o (depinde de conţinutul în particule argiloase, de capacitatea de schimb a ionilor liberi, de umiditatea argilei etc.); aderenţa la lemn sau la fier, care îngreuiază lucrările de săpătură (când gradul de umiditate este mai mare decât limita inferioară de plasticitate); proprietatea de a se transforma prin ardere într-un material dur, rezistent (cărămidă etc.), care nu se înmoaie la apă şi este stabil atât la temperaturi joase, cât şi la temperaturi mai înalte. Argilele sunt moi, mai mult sau mai puţin plastice, unsuroase la pipăit şi, în stare uscată, avide de apă etc. Culoarea argilelor, foarte variată în stare nearsă, este datorată impurităţilor (organice şi minerale). Se întâlnesc argile albe, cenuşii, galbene, verzi, brune, roşii, albastre şi chiar negre, precum şi cu numeroase nuanţe intermediare. Prin umezire, culorile naturale primesc nuanţe mai închise, iar prin ardere ele se schimbă. Argila este prin excelenţă o rocă impermeabilă, prin care apa nu trece (după absorbţia de apă până la saturaţie) şi a cărei prezenţă în scoarţa terestră are o mare importanţă (determină nivelul stratelor acvifere şi cursul apelor subterane; protejează anumite zăcăminte de minerale uşor solubile, ca sarea gemă, sărurile de potasiu etc. faţă de dizolvare şi pe altele, ca zăcămintele de ţiţei, faţă de oxidare; produce dificultăţi în fundaţiile lucrărilor inginereşti, prin tendinţa sa de a produce alunecări de teren, în special în cazul unor strate înclinate; favorizează formarea mlaştinilor sau a băltoacelor etc.). Principalele roci argiloase sunt: caolinul sau pământul de porţelan (argila cea mai curată, albă, neplastică sau foarte puţin plastică, refractară şi cu un conţinut de până la 14% apă de constituţie), întâlnit în zăcăminte mari în China, Japonia, Cehia, în Rusia (Ural) şi în Ucraina etc., iar în România exploatat în Munţii Harghita, în Munţii Apuseni, în Banat, la Aghireş (jud. Cluj) şi Parva (jud. Bistriţa-Năsăud), la Răzoare (jud. Maramureş) etc.; argila plastică sau huma (cenuşie închisă sau vânătă-negricioasă, care dă cu apa o pastă moale ce se poate modela); argila galbenă sau lutul (conţine nisip, în granule sau în praf, şi, din cauza oxizilor de fier, devine roşie prin ardere), foarte răspândită în ţara noastră, în special în luncile apelor curgătoare, în zona dealurilor şi a colinelor şi, în general, în formaţiunile neozoice; argila smectică sau săpunul de pământ (care în apă se fărâmiţează, nu face pastă şi absorbind uleiurile se întrebuinţează la scoaterea petelor de pe stofe), întâlnită la Săveni (jud. Botoşani), Rădăuţi (jud. Suceava), la Murfatlar (Basarabi) şi Hârşova (jud. Constanţa) şi în jud. Arad; bentonitul (v.); argila refractară (cu punct de fuziune la peste 1 580o, constituită, în afară de mineralele argiloase respective, din minerale bauxitice, silicioase etc.), care există ca argilă refractară propriu-zisă, argila refractară bauxitică şi argila refractară silicioasă, în Banat, în jud. Braşov (la Vulcan), în Munţii Pădurea Craiului (la Damiş, Bratca, Şuncuiuş etc.) etc. O varietate de argilă sunt lutişoarele sau pământurile pentru culori, care se găsesc în ţara noastră la Defcea (jud. Constanţa), Dud (jud. Arad), Crucişor (jud. Maramureş) etc., şi sunt întrebuinţate la fabricarea culorilor de apă. În fine, marna este un amestec microscopic, fizic, de argilă cu calcar, de culoare alburie sau cenuşie-vânătă, care nu devine plastică cu apa şi face efervescenţă cu acidul clorhidric. După conţinutul în calcar (CaCO3), se deosebesc: calcar (95%); calcar marnos (80-95%), marnă calcaroasă (60-80%); marnă (40-60%); marnă argiloasă (20-40%); argilă marnoasă (5-20%); argilă (5%). Din punctul de vedere tehnic, se deosebesc: argile grase (bogate în minerale argiloase, sărace în cuarţ, unsuroase la pipăit, foarte plastice şi cu indice mare de contracţiune) şi argile slabe (bogate în cuarţ, mai aspre la pipăit, foarte puţin plastice şi cu indice mic de contracţiune). Argilele, răspândite în România în regiunile de câmpie de la sud de Mizil, în regiunea de divagare a râurilor de la nord-vest de Bucureşti, în câmpia Banatului, a Crişurilor, a Someşului, în şesurile de pe cursul inferior al râurilor cu pante foarte mici (Prut, Siret, Jijia etc.), în regiunea muncelelor subcarpatice dintre râul Argeş şi râul Dâmboviţa, în depresiunea Tg. Jiu, pe platourile şi pantele dealurilor mici şi pe văile din Moldova (argilele sarmatice), dintre Siret şi Prut, în nordul Bazinului Transilvaniei (stratele de Câmpie), în Dobrogea (pe versanţii văilor, la baza calcarelor cretacice) etc., sunt foarte întrebuinţate în numeroase ramuri industriale, fie în stare brută, fie după spălare în instalaţii speciale. Se utilizează în: ceramica ordinară, ceramica refractară, în construcţii, în diferite industrii etc.

Argilă cu blocuri. Amestec de argilă sau marnă, cu nisipuri, pietrişuri şi blocuri mai mari, de diferite mărimi şi de compoziţie petrografică variată (granit, gabrou, diorit, bazalt, gnais, gresii, calcar etc.), fără stratificaţie, format sub acţiunea fizico-geologică a gheţarilor (reprezintă vechile morene de fund ale acestora). Răspândită mai ales în America de Nord şi în Germania de Nord, argila cu blocuri se întâlneşte mai puţin în România, în Carpaţii Meridionali.

Argilă roşie abisală. Argila colorată în roşu şi uneori în cafeniu, care se găseşte la cele mai mari adâncimi (peste 8 000 m) ale mărilor şi oceanelor, provenită din descompunerea rocilor efuzive submarine şi din material terigen adus de apele curgătoare din denudaţia continentală. Conţine 91% minerale argiloase, 6,5% organisme calcaroase şi frecvente concreţiuni de oxizi de mangan şi de fier, nodule de zeoliţi etc.

Argilit. Rocă rezultată din deshidratarea (sub acţiunea presiunii maselor de deasupra) şi recristalizarea (chiar în condiţii normale de temperatură) argilelor, în procesul de diageneză. Prin cimentarea produsă argilitele devin roci tari, lipsite de plasticitate şi au, uneori, o structură foioasă, cu intercalaţii bituminoase sau marnoase. Se întrebuinţează în industria ceramică.

Argilizare. Proces de alterare hidrotermală ale zăcămintelor de origine mezo- şi epitermală, ocupând o zonă mai extinsă şi mai îndepărtată faţă de corpul acestora, după zona de sericitizare. Mineralele caracteristice acestei transformări (nacritul, dickitul, caolinitul, beidelitul, illitul, montmorillonitul) sunt rezultatul unui proces de metasomatism hidrotermal, sub influenţa H2O şi CO2 asupra alumosilicaţilor (feldspaţi, mice) din rocile eruptive. Se deosebesc: argilizare avansată, caracterizată prin asociaţia dickit, caolinit, pirofilit, întâlnite obişnuit împreună cu sericit, cuarţ şi frecvent cu alunit, turmalină, topaz şi minerale argiloase amorfe; argilizare intermediară, caracterizată prin rămânerea aproape integrală a aluminei pe loc şi formarea mineralelor din grupa caolinitului şi a montmorillonitului pe contul plagioclazilor calcosodici şi calcici din rocile eruptive intermediare. Argilizarea este întâlnită la majoritatea zăcămintelor auro-argentifere şi polimetalice din Patrulaterul aurifer (Munţii Apuseni) şi din regiunea Baia Mare. În majoritatea cazurilor argilizarea produce o degradare a proprietăţilor fizico-mecanice ale rocii şi minereului, acestea devenind foarte friabile, din care cauză este necesară susţinerea lucrărilor miniere ce le traversează. V. şi Caolinizare.

Argiloiluviere. Proces pedogenetic caracterizat prin translocarea mecanică a particulelor argiloase dintr-un orizont superior (eluvial) într-un orizont inferior (iluvial). V. Lesivare.

Argilolit. Tuf vulcanic provenit din riolite şi din porfire cuarţifere, întărit adeseori prin impregnaţii de silice, caracterizat prin dungi vărgate în verde sau roşcat. Se separă uneori în plăci, în foi subţiri sau, mai rar, în coloane prismatice.

Argiluvisol. Clasă de soluri la care orizontul diagnostic este B argiloiluvial. Sin. Sol argiloiluvial.

Argint. (lat. argentum-argint). Element chimic (Ag) din grupul întâi, subgrupul al doilea al sistemului periodic al elementelor. Argintul este răspândit în natură, în cantităţi mici în apa de mare, iar în scoarţa terestră, în stare nativă, ca amalgam, şi aliat cu aur, platină, cupru şi alte metale. Mineralele de argint mai importante, folosite ca minereuri sunt: argentitul (v.), discrazitul (v.), pirargitul (v.), kerargitul (v.), proustitul (v.) etc. Minereurile argentifere din care se extrage în principal argint sunt: cele de plumb (galenă argentiferă), care reprezintă 7% din producţia mondială, cele de cupru (24%), cele de plumb, cupru, zinc (41%), cele de zinc (2%), minereurile argentifere cu gangă de cuarţ (24%) etc. Cele mai mari state producătoare sunt: Canada, S.U.A., Mexic, Rusia, Peru, Australia etc. În România argintul se găseşte în special legat de magmatismul neogen la: Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic (jud. Maramureş), Rodna (jud. Bistriţa-Năsăud), Săcărâmb, Ruda-Barza, Stănija (jud. Hunedoara), Zlatna, Baia de Arieş, Roşia Montană (jud. Alba).

Argiroză. Sin. Argentit (v.).

Argovian. (de la numele unuia dintre cantoanele Elveţiei, Argovie, străbătut de apele Aar-ului). Subetajul inferior al Lusitanianului, caracterizat prin amoniţi din genurile Peltoceras (P. toucasi etc.), Oppelia (O. flexuosa etc.) şi Perisphinctes (P. biplex, P. martelli). În ţara noastră, formaţiuni argoviene (calcare) se întâlnesc la Hârşova (jud. Constanţa) şi pe Valea Horoabei (în Bucegi).

Arheian. (gr. archaios-vechi, primitiv). Eră geologică, denumită asfel în 1876 de către americanul James Dana, căreia îi sunt atribuite cele mai vechi formaţiuni ale Pământului, de la constituirea primei cruste continue la suprafaţa globului terestru, până la apariţia vieţii. Arheianul cuprinde: faza anhidră, de la începutul existenţei Pământului ca planetă, în care atmosfera iniţială era încărcată cu vaporii diferitelor săruri, vaporii de apă nu se condensaseră încă şi primele roci formate erau magmatice, şi faza oceanică, în care au căzut primele ploi, au început să se formeze hidrosfera (Oceanul Planetar) şi primele roci sedimentare mecanice, care nu şi-au păstrat însă caracterul lor detritic ci, sub influenţa metamorfismului, au devenit şisturi cristaline. În Arheian materia era în continuă schimbare, temperatura nu coborâse sub +45o, vulcanismul era foarte activ, la fel şi metamorfismul, astfel că din punctul de vedere petrografic, formaţiunile arheiene sunt constituite din: şisturi cristaline, roci magmatice (granite, diorite, diabaze etc.), pe urmă sedimente mecanice de tipul conglomeratelor (ex., conglomeratele de Tammerfors din Finlanda) şi poate unele evaporite. În afara câtorva dovezi dubioase, ca Eozoon canadensis (găsit în 1863 într-un gnais din Canada, socotit ca foraminifer, dar dovedit ulterior de către Moebus ca fiind numai nişte nodule de calcit, injectate cu serpentin şi piroxeni) şi Corycium enigmaticum (pungi cărbunoase de formă curioasă, întâlnite de J.J. Sederholm în unele filite din Scandinavia) nu se cunosc alte urme ale existenţei probabile a vieţii în această eră. În Arheian, recunoscut ca atare în fundamentul vechilor scuturi (Baltic, Canadian, Sino-Siberian, Australian, African şi Brazilian), au avut loc primele cutări orogenetice, numite cutările laurenţiene (de la numele fluviului Sf. Laurenţiu) în America de Nord şi cutările sveco-fenidelor (de la numele Suediei şi Finlandei) în Peninsula Scandinaviei. Sin. Arhaic, Azoic. V. şi Antecambrian.

Arhipelag. (gr. arkhe-prioritate, supremaţie, pelagos-mare). Iniţial, nume dat de greci mării de la estul ţării lor. Grup de insule, aflate în mări şi oceane, de obicei la distanţe mici unele de altele şi care, prin poziţia lor, formează un tot unitar. Insulele unui arhipelag au, în general, aceeaşi origine (vulcanică, coraligenă, continentală etc.) şi aceeaşi constituţie geologică, dar pot fi şi de origini diferite în cadrul aceluiaşi arhipelag. Ex.: Arhipelagul Arctic Canadian, Arhipelagul Ionic din Marea Ionică, arhipelagurile din Oceanul Pacific (Micronezia, Polinezia, Melanezia etc.) şi Indian etc.

Ariditate. (lat. ariditas-uscăciune). Caracter climatic specific regiunilor în care cantităţile de precipitaţii sunt insuficiente pentru menţinerea vegetaţiei. Ariditatea este o noţiune diferită de umiditate (deşerturile din lungul coastelor de vest ale Africii şi Americii de Sud deşi sunt aride au totuşi o atmosferă umedă şi înregistrează condensări importante sub formă de rouă). Insuficienţa precipitaţiilor este strâns legată de regimul termic care determină evapotranspiraţia. În regiuni reci din Europa, Asia sau America de Nord, în care cad 200-300 mm precipitaţii medii anuale, se dezvoltă pădurea de conifere, pe când în regiunile calde, ca în India, de pildă, la 1 000 mm precipitaţii medii anuale, se întâlneşte savana.

Arie de înecare. Porţiunea unei zone de orogeneză (de cutare), în care cutele prezintă maximul de afundare a creştetului lor. Ex.: zona de la curbura interioară a Carpaţilor Orientali (în Transilvania), cuprinsă între cristalinul Munţilor Rodnei şi cel al Munţilor Leaota (din Carpaţii Meridioanali).

Arie de supraridicare. Porţiunea unei zone de orogeneză (de cutare), în care cutele prezintă maximul de ridicare a creştetului lor. Ex.: insula cristalino-mezozoică a Munţilor Rodnei (Carpaţii Orientali).

Arietites. (lat. aries-berbec). Specie de neoamonoid ce caracterizează Liasicul inferior ("stratele cu Arietites"), fiind întâlnit în ţara noastră în împrejurimile oraşului Câmpulung Moldovenesc, la Racoşul de Jos şi în Hăghimaş.

Arii continentale. Zone de rigiditate accentuată şi mobilitate redusă ale scoarţei terestre, situate în afara ariilor de orogeneză, cuprinzând, după definiţia geologului francez E. Haug, continentele, platformele continentale şi mările interioare. Ariile continentale sau cratogenele (cum le-a numit geologul L. Krober, dar care după cercetări mai recente se pare că nu ar exprima exact acelaşi lucru) reprezintă fundamente rigide ale scoarţei care nu au fost afectate de cutări sau, chiar dacă au fost cândva cutate, au devenit atât de stabile, încât nu mai pot fi afectate de mişcările tectonice, atât timp cât pe amplasamentul lor nu se stabileşte un nou geosinclinal. În cadrul ariilor continentale se deosebesc: scuturile, părţile centrale principale ale zonelor stabile (nucleele continentale), formate din roci precambriene rigide şi, uneori, uşor boltite (ex.: scuturile Baltic, Canadian, Brazilian, African, Australian, Indian) şi platformele, având fundamentul format din depozite vechi, precambriene (platforme vechi) sau paleozoice, cutate şi acoperite, în mare parte, cu formaţiuni mai tinere (platforme tinere) care au o mobilitate redusă şi pot fi sau nu dislocate (ex.: Platforma Rusă, Chineză, Etiopiano-Arabă şi Platforma de Karro).

Arroyo. Termen spaniol pentru un curs de apă temporar, de tip ued, folosit în America Latină.

Armătură urbană. Ansamblu de oraşe ierarhizate sau nu, care coordonează viaţa unei regiuni.

Arsen. Element chimic (As) din grupul al cincilea, subgrupul întâi al sistemului periodic al elementelor. Prezintă două modificaţii alotropice: arsen metalic, cenuşiu, cu luciu argintiu, casant şi arsen galben, instabil, moale ca ceara. În stare naturală apare rar, găsindu-se mai frecvent în sulfurile şi sulfoarseniurile metalice: realgar, auripigment, mispichel (principalul minereu de arsen), cobaltină, proustit, nichelină, smaltină etc. Cele mai importante zăcăminte de arsen sunt: minereurile de cupru din S.U.A. (Montana şi Utah), minereurile cobalto-argentifere din Canada (Ontario), zăcămintele de mispichel aurifer din Slasigne (Franţa), zăcămintele plumbo-aurifere de la Boliden (Suedia) sau din vestul Australiei etc. Principalele ţări producătoare de arsen sunt: S.U.A., Mexic, Suedia, Franţa, Belgia, Luxemburg, Japonia, Australia etc. La noi, arsenul apare mai frecvent în filoanele hidrotermale legate de magmatismul neogen la Baia Mare, Baia Sprie şi Cavnic (toate în jud. Maramureş), Săcărâmb, Ruda-Barza (jud. Hunedoara), Zlatna (jud. Alba) etc.

Arsenopirit. Sin. Mispichel (v.).

Arşiţă. Loc de păşune sau de semănătură obţinută prin defrişarea pădurilor (prin ardere). Arşiţele sunt frecvente în regiunile de munte sau de dealuri (ex.: în ţara noastră, în Munţii Vrancei). Sin. Pârlitură, Jarişte, Arsură.

Artezian. (de la regiunea Artois din Franţa). Izvor care ţâşneşte deasupra suprafeţei solului, în mod natural sau prin foraj, dintr-o pânză aflată sub presiune.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin