Dic?ionar de Geografie


Aistrom. V. Iceström. Akle



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə3/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   124

Aistrom. V. Iceström.

Akle. V. Dună.

Akratopeg. V. sub Izvor.

Alabandină. Mineral de mangan (MnS), folosit în metalurgia acestuia, care se găseşte pe filoanele extruzive de aur, împreună cu carbonaţii de mangan şi grupul sulfurilor complexe (blendă, pirită, galenă). Se găseşte în Asia Mică, în Japonia, Mexic, S.U.A., şi apare ca iviri mineralogice şi în ţara noastră (Roşia Montană, Săcărâmb, Baia de Arieş, Cavnic etc.).

Alabastru. (gr. de la numele oraşului egiptean vechi Alabastron). Varietate compactă de gips cu aspect marmorean, folosit în sculptură.

Albedo. (lat. albus-alb, albedo-albeaţă). Raportul dintre intensitatea luminii radiate difuz de corpurile de la suprafaţa Pământului şi intensitatea luminii totale căzute pe această suprafaţă. Cu alte cuvinte este o mărime (A), exprimată în procente, care defineşte capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe, reprezentată prin raportul dintre radiaţia reflectată (R) şi cea incidentă (Q); Q = R/Q·100. Valoarea albedoului depinde de: proprietatea fizică a suprafeţei reflectante, de culoarea acesteia şi de înălţimea Soarelui, variind între 5 şi 85%. Ex.: zăpada proaspăt căzută 85%; zăpadă în curs de topire (murdară) 40-70%; dune de nisip 37%; argila umedă 14-18%; argila uscată 22-24%; sol neacoperit proaspăt arat 5%; suprafaţa mării 9%; pădure de foioase 25-30%; pădure de răşinoase 10-15%; culturi de graminee 10-25%; iarba verde 26%; iarba uscată 19%; nori Stratus la 600 m altitudine 54%; nori Stratus la 1 600 m altitudine 76%; nori Cumulus la 1 600-3 000 m altitudine 67%.

Albedometru. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară valoarea albedo-ului.

Albian. (de la numele râului Aube-Franţa). Ultimul etaj al Cretacicului inferior sau, după unii autori, primul etaj al Cretacicului mediu, caracterizat prin gresii, marne şi calcare glauconitice, cu o bogată faună de amoniţi şi belemniţi (Hoplites tardefurcatus, H. dentatus, Douvilleiceras mammillatum, Neohibolites minimus etc.). În România se cunosc depozite albiene în Dobrogea (pe Valea Carasu, între Seimeni şi Medgidia), la Covasna, în zona Reşiţa-Moldova Nouă (Banat), la Fieni (jud. Dâmboviţa), în Munţii Pădurea Craiului (jud. Bihor), în împrejurimile oraşului Giurgiu, în zona flişului din Carpaţii Orientali etc.

Albic. Termen care, conform definiţiei FAO, indică fie un orizont E albic, de culoare deschisă prin eluviere accentuată (ex. la luvisoluri albice), fie materiale nisipoase albice (ex. arenosoluri).

Albie majoră. Suprafaţa netedă din exteriorul malurilor unui râu, în care apele sale debordează numai la nivele maxime. Sin. Luncă.

Albie minoră. Canalul de scurgere al unui râu la debite medii. Sin. Matca râului.

Albie părăsită. Porţiune de albie ce şi-a păstrat forma dar pe care nu mai curge râul.

Albit. (lat. albus-alb). Feldspat plagioclaz sodic întâlnit în roci magmatice acide (ex.: granite, sienite, pegmatite), în procesul de metamorfism general (în gnaisuri) şi în unele calcare.

Albitizare. Proces care se produce în cadrul metamorfismului de contact, la temperaturi de sub 400o, sub acţiunea apei şi a CO2, care constă în hidroliza plagioclazilor, din care se elimină oxid de calciu şi sescvioxid de aluminiu.

Alcalinitate. Stare care indică conţinutul în baze al soluţiei solului şi care este determinată de predominarea ionilor de hidroxil (OH-).

Alcătuire granulometrică. Conţinut procentual al diverselor fracţiuni granulometrice (categorii de particule texturale, elementare) ce intră în compoziţia masei minerale a solului. Sin. Compoziţia granulometrică, Compoziţie mecanică, Granulometrie, Granulozitate.

Alcătuire structurală. Conţinut procentual al diferitelor categorii de agregate structurale ce intră în componenţa unui sol. Sin. Compoziţia solului.

Alcyonaria. Celenterat antozoar, exclusiv marin, care trăieşte în colonii şi duce o viaţă sedentară. Se întâlneşte mai ales în roci sedimentare, din Silurian şi până astăzi.

Aleurite. Roci sedimentare detritice, de formaţiune marină, lacustră, fluviatilă sau eoliană, alcătuite din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,1 şi 0,01 mm, mineralogic formate din cuarţ, minerale argiloase şi carbonat de calciu. Sunt în general nesortate, nestratificate, au o porozitate foarte fină, şi, în contact cu apa, se tasează uşor. Dintre aleurite fac parte: loessul, praful, luturile loessoide şi o serie de mâluri marine. Prin compactare, respectiv cimentare cu aluminiu, formează aleurolitele, întâlnite frecvent în depozitele carbonifere şi jurasice din Karaganda (Rusia).

Alexandrit. (de la numele ţarului rus Alexandru al II-lea). V. sub Crisoberil.

Alge. Talofite autotrofe acvatice (marine sau de apă dulce). Cunoscute din toate erele geologice, fiind mari constructoare de roci (calcaroase, silicioase şi bituminoase) datorită acumulărilor talurilor lor încrustate cu substanţele minerale respective, algele se împart în: Cyanophyceae, alge albastre, cunoscute din Precambrianul Americii de Nord (ex. Cryptozoon), din Cambrianul siberian (ex. Girvanella) şi din Silurianul Estoniei (ex. Gloeocapsomorpha); Chlorophyceae, alge verzi, cunoscute din Permian (ex. Pilla, care a format cărbunii bituminoşi de tipul boghead) şi din Triasic (ex.: Gyroporella şi Diplopora); Diatomeae, alge brune, cu talul încrustat cu silice (frustule), cunoscute din Jurasicul inferior şi care au format rocile diatomite; Rhodophyceae sau Florideae, alge roşii, importante constructoare de recifi, cunoscute din Silurian-Cretacic (ex. Solenopora), din Eocen (ex. Lithophyllum) şi din Neozoic (ex. Lithothamnium); Phaeophyceae, alge brune, întâlnite mai rar ca fosile, din cauza talului neimpregnat cu substanţe minerale, cunoscute totuşi din Paleozoic.

Algomiană, faza. (de la numele localităţii Algoma-America de Nord). V. sub Algonkian.

Algonkian. (de la numele unui trib indian din America de Nord, Algonkin). Era geologică, denumită astfel în 1892 de către Van Hise, căreia îi sunt atribuite formaţiunile care au apărut de la sfârşitul Arheianului (v.) până la primele strate sigur cambriene. Este reprezentat prin roci magmatice (ex., granitul de Rapakiwi-Finlanda) şi roci metamorfice, la care se adaugă, uneori predominant, chiar dacă sunt slab metamorfozate, unele roci sedimentare detritice (conglomerate, gresii, şisturi argiloase, chiar unele calcare) şi, rar, roci sedimentare organogene sau evaporite. Existenţa vieţii în Algonkian este confirmată, parţial, de prezenţa materiilor cărbunoase în rocile cristaline din Finlanda sau din Rusia (şungitul), de descoperirile paleontologului american Walcot în ţinutul Montana din nord-vestul S.U.A. (impresiuni şi urme de târâre de anelide şi crustacee pe şisturi argiloase algonkiene) şi de urmele de organisme găsite în Marele Canion al fluviului Colorado (radiolari, spongieri, tabulaţi, crinoide etc., şi chiar trilobiţi). Se citează ca fosile algonkiene: Newlandia (algă), Carelozoon jatulicum (tabulat), Beltina danai (crustaceu) şi Archaeoxylon (criptogamă vasculară). Formaţiunile Algonkianului au fost puternic cutate de cutările huroniene, care au afectat Canada, nordul Scoţiei şi nordul Scandinaviei, în fazele algomiană (în prima jumătate a erei) şi assintică (la sfârşitul erei), separate printr-o puternică discordanţă. Sin. Precambrian, Proterozoic. V. şi Antecambrian.

Aliniament. Linia frântă dintre două puncte de pe suprafaţa topografică (morfologică) a reliefului, care rezultă din intersecţia suprafeţei respective cu un plan vertical de vizare care trece prin punctele date şi care este materializată pe teren prin ţăruşi sau jaloane.

Alios. Crustă dură şi impermeabilă de culoare brună sau cafenie, întâlnită la unele podzoluri nisipoase în cadrul orizontului de acumulare B. Se formează prin cimentarea granulelor de nisip şi a argilei cu ajutorul coloizilor cu bază de humus, de oxizi de fier şi de silice, spălaţi din orizontul A. Se deosebesc: un alios feruginos, al cărui ciment principal este constituit din oxizi de fier, şi un alios humic, cu tendinţă hidromorfă, bogat în materie organică. Podzolurile cu alios, prin hidromorfia pe care o provoacă şi prin crusta dură care împiedică pătrunderea rădăcinilor, constituie soluri nefavorabile dezvoltării vegetaţiei. Sin. Ortstein.

Alite. Roci sedimentare detritice, cu structură fin dispersată, cu granule sferoidale (cu diametrul 1-5 mm) şi culoare roşie sau roşie-brună caracteristică. Având ca element component principal alumina liberă şi conţinând ca minerale de bază: gibbsitul, diasporul şi boehmitul, alitele constituie solurile caracteristice ale zonelor de lateritizare, cu complexul argilos foarte bogat în oxizi şi în hidroxizi de aluminiu.

Alizee. (de la cuvântul provensal, vechi, alis, alissat-uniform, regulat). Vânturi regulate constante şi permanente, legate de circulaţia generală a atmosferei, care bat în emisfera boreală de la E-NE spre V-SE şi în emisfera australă de la E-SE spre V-NV. Formarea acestor vânturi este legată de încălzirea puternică a aerului în regiunile ecuatoriale, de uşurarea, deci de ridicarea lui sub formă de curenţi ascendenţi, şi de lăsarea, la suprafaţa scoarţei, a unei zone cu presiune redusă (minima ecuatorială), care atrage aer rece dinspre N şi S. Se formează astfel vânturi orizontale, care, dacă Pământul ar fi imobil, ar bate de la N spre S deasupra ecuatorului şi de la S spre N sub această linie. Din cauza rotaţiei Pământului, alizeele sunt deviate spre dreapta în emisfera boreală şi spre stânga în emisfera australă, iar contraalizeele (v), în sens contrar. Alizeele au tot timpul anului aceeaşi direcţie şi intensitate (6 m/s în emisfera boreală, unde predomină uscatul, şi 8 m/s în emisfera australă, unde predomină oceanul), care se micşorează spre ecuator unde, în zona calmului ecuatorial (3o la N şi la S de ecuator), cu vară veşnică, aer umed şi înăbuşitor, încetează săptămâni întregi şi devin ascendente. Suprafaţa ocupată de aceste vânturi este mai mult de 1/2 din suprafaţa globului, între 35o lat. N şi 35o lat. S. Când suflă pe deasupra continentelor (în emisfera nordică), alizeele sunt mai secetoase, în timp ce atunci când bat deasupra oceanelor (în emisfera sudică) se încarcă cu vapori de apă. În zona alizeelor se găsesc deşerturi calde: Sahara, Arabia, Australia, iar ţărmurile de est ale Africii, Americii de Sud şi Australiei sunt zone unde există umezeală. Alizeele au fost cunoscute şi folosite de navigatorii din antichitate şi evul mediu, în călătoriile lor dincolo de Marea Mediteranană (Columb, Magellan etc.). Aşadar, alizeele sunt vânturi stabile generate de diferenţa de presiune dintre anticiclonii subtropicali ai ambelor emisfere şi zona minimelor ecuatoriale. Ele bat dinspre NE spre SV în emisfera nordică şi dinspre SE spre NV în cea sudică. În regiunile unde alizeele unei emisfere pătrund în emisfera cealaltă, direcţia lor se schimbă de la un sezon la altul. Aceste alizee sunt cunoscute şi sub denumirea de musoni ecuatoriali.

Alkali-flats. Termen australian pentru Sebkha (v.).

Allitizare. V. Lateritizare.

Almandin. (denumire denaturată de la vechea regiune Alabanda din Asia Mică, unde în evul mediu se prelucrau şi se şlefuiau pietre preţioase). Varietate de granat ce se formează prin acţiunea magmelor acide asupra rocilor metamorfice bazice sau prin metamorfoza unor roci bogate în aluminiu şi fier. Se găseşte în Germania (Bavaria), Spania, Cehia (Boemia), Brazilia, S.U.A., Canada, Sri Lanka, India, Myanmar, Australia.

Alocromatism. (gr. allos-altul, chroma-culoare). Proprietatea unor minerale de a se prezenta cu altă culoare decât cea proprie, datorită unor amestecuri mecanice străine, fin dispersate, colorate diferit de către cromofori (organici sau anorganici). Ex.: cuarţul pur este incolor şi transparent (cristalul de stâncă), dar alocromatismul îl poate face: galben (citrin), violet (ametist); brun-negru (morion), cenuşiu-fumuriu (rauchtopaz); corindonul este cenuşiu-gălbui, dar varietăţile alocromatice îl fac: albastru (safir), roşu (rubin), galben (topaz oriental), violet (ametist oriental), verde (smarald oriental) etc.

Alofan. V. sub Minerale argiloase.

Alogen. (gr. allos-altul, genos-rasă). Calitatea unui mineral de a fi format înainte, într-un loc diferit de cel al rocii din care face parte. Ex.: componentele granulare ale rocilor sedimentare detritice (nisipuri, pietrişuri, conglomerate, gresii etc.); mai rar, în rocile magmatice, unele cristale transportate de curgerile de lavă.

Alogen, curs de apă. Curs de apă ce străbate o regiune aridă, fără scurgere, datorită debitului mare adus dintr-o zonă situată în amonte.

Alohton. (gr. allos-altul, chthon-pământ). 1. Formaţiune geologică deplasată faţă de locul iniţial de formare, datorită mişcărilor de cutare, în urma cărora se produc translaţii orizontale, uneori pe întinderi de zeci de km. Pachetele de strate ale formaţiunii încalecă, în final, alte strate mai noi (fenomenul de şariaj). Un alohton clasic este Pânza Getică din Carpaţii Meridionali, care cuprinde masivele Leaota, Făgăraşului, Lotrului, Cibinului, Şureanu, Poiana Ruscă, Semenicului, Locvei etc. 2. Calitatea unui zăcământ de cărbuni de a proveni din plante transportate de ape în bazinele sedimentare. Se deosebesc: zăcăminte primare alohtone, al căror material de origine a suferit transportul înainte de incarbonizare, şi zăcăminte secundar alohtone, al căror material a suferit transportul după formarea şi incarbonizarea lui (caustobiolite resedimentate). Zăcămintele alohtone sunt nestratificate sau au o stratificaţie torenţială-haotică, au o formă neregulată, lenticulară, se întind pe suprafeţe mici şi conţin unele substanţe minerale străine etc.

Alotriomorfism. (gr. allotrios-străin, morphe-formă). Proprietatea unora dintre mineralele constituente ale rocilor de a cristaliza în forme diferite de forma lor de cristalizare obişnuită. Ex.: cuarţul din granite şi granodiorite mulează feldspaţii, micele şi amfibolii; augitul din diabaze mulează feldspaţii etc. Sin. Xenomorfism.

Alpin. 1. Fenomen din etajul cel mai înalt al munţilor (glaciar sau periglaciar). 2. Care se referă la Munţii Alpi şi, prin extensiune, la fenomenele din regiunea cea mai înaltă a munţilor. V. Sistem alpin, Orogeneză alpină, Etaj alpin etc.

Alpine, soluri. V. sub Sol.

Altaic, ciclu tectonic. Mişcări tectonice orogenetice din Asia Centrală produse în Paleozoicul superior. Corespunde mişcărilor hercinice (sau ciclului tectonic varisc).

Altaide. Munţi din Asia Centrală formaţi în Paleozoicul superior în timpul orogenezei hercinice.

Altait. (de la numele Munţilor Altai). Mineral rar, care conţine 61,8% Pb şi 38,2% Te, întâlnit în filoanele hidrotermale de aur, împreună cu alte telururi. Iviri mineralogice sunt în Munţii Altai, în S.U.A., Canada, Chile, Australia şi în România în Munţii Apuseni (la Săcărâmb), la Ruda-Barza şi Stănija (jud. Hunedoara), Băiţa (jud. Bihor) etc.

Alterare. Modificarea mai mult sau mai puţin intensă a compoziţiei mineralogice a unei roci provocată de soluţiile hipogene sau supergene, singenetice sau epigenetice, hidrotermale, deuterice, pneumatolitice sau de ape subterane. Alterarea se deosebeşte, în general, de metamorfism, prin intensitatea şi gradul modificărilor. Ea se poate identifica cu epimetamorfismul sau trece progresiv la epimetamorfism. De asemenea, alterarea poate fi asociată singenetic sau epigenetic mineralizaţiilor (v. Alterare hidrotermală) (ex.: albitizare, alunitizare, cloritizare, caolinizare, propilitizare, sericitizare etc.). Alterarea se mai numeşte şi descompunere sau eroziune chimică (în sensul că majoritatea alterărilor sunt transportate în soluţii şi nu rămân pe loc), sau procese de eroziune chimică (uneori, biochimică). Produsele de alterare ale unei roci, rămase pe loc, se numesc alterite şi nu se găsesc decât pe roci cristaline (ex., arena granitică). Alterarea se realizează deasupra nivelului hidrostatic. Ea contribuie, alături de dezagregare, la formarea scoarţei de alterare şi, la suprafaţa acesteia, a solului. V. Dezagregare.

Alterare hidrotermală. Transformările fizice (schimbarea permeabilităţii, a durităţii, a proprietăţilor mecanice, a culorii etc.) şi chimice (schimb de ioni şi redistribuiri de elemente) suferite de rocile care înconjură zăcămintele hidrotermale, sub influenţa fluidelor hidrotermale sau a soluţiilor mineralizante cu care au venit în contact. Mineralele caracteristice zonei de alterare sunt: sericitul, cloritul, epidotul, zoizitul, cuarţul, mineralele argiloase, adularul, carboranţii, zeoliţii, pirita, mispichelul etc. În jurul zăcămintelor de substanţe minerale utile se observă o dispoziţie zonară a mai multor tipuri de alterare situate la distanţe diferite, generate de variaţiile şi condiţiile de temperatură. Astfel, în apropierea zăcământului sunt prezente silicifieri sau sericitizări, apoi argilizări, iar la exterior se observă o uşoară hidratare a mineralelor feromagneziene. Diferite tipuri de zăcăminte se caracterizează prin alteraţii deosebite, zonele de alterare constituind un indicator în prospectarea acestora. Principalele tipuri de alterare hidrotermală a rocilor înconjurătoare ale zăcămintelor de substanţe minerale utile sunt: greisenizarea (v.), propilitizarea (v.), cloritizarea (v.), albitizarea (v.), sericitizarea (v.), argilizarea (v.), silicifierea (v.), carbonatizarea (v.), alunitizarea (v.), zeolitizarea (v.), piritizarea (v.) etc., denumirile derivând în general de la mineralul nou format.

Alterare lateritică. Sin. Lateritizare (v.).

Alterare potasică. Proces de alterare hidrotermală caracterizată prin prezenţa feldspaţilor potasici (adular în zăcăminte mezo- şi, mai ales, epitermale, precum şi în depozite de izvoare fierbinţi; ortoză şi microclin asociate cu anhidrit în mineralizaţiile din granodiorite) şi a micelor, cărora li se pot adăuga magnetit şi hematit. Alterarea potasică, îndeosebi cu formare de adular, s-a dovedit deseori ca indicatoare a zonelor cu mineralizaţii metalifere, adularul fiind abundent atât în roca alterată din apropierea corpului de substanţă minerală utilă, cât şi ca mineral de gangă în umplutura acestuia (ex. filoanele metalifere din Patrulaterul aurifer şi cele din regiunea Baia Mare).

Alterare zeolitică. Sin. Zeolitizare (v.).

Alterarea rocilor. Totalitatea proceselor de transformare chimică (dezagregare sau descompunere) a mineralelor din roci, care au loc la suprafaţa Pământului sau în păturile superioare ale scoarţei acestuia, deasupra nivelului hidrostatic. Alterarea se produce sub acţiunea apei (din precipitaţii şi de la suprafaţa scoarţei), a aerului atmosferic (care lucrează prin oxigenul, dioxidul de carbon şi ceilalţi componenţi ai lui) şi a altor agenţi naturali (soluţiile de săruri, acizi şi baze de scoarţă; acizii humici şi crenici din humus; microorganismele şi rădăcinile plantelor, prin dioxidul de carbon eliminat şi acizii organici secretaţi). Alterarea rocilor se produce fie ca proces de natură pur geologică (ex. procesele de diageneză etc.), fie ca proces pedogenetic în cadrul procesului complex de solificare (v.), intensitatea ei crescând cu sporirea gradului de umiditate, a temperaturii solului, a concentraţiei ionului de H+ şi, în special, a gradului de mărunţire a mineralelor alterabile, realizat de alterarea fizică a atmosferei (prin variaţiile de temperatură de la zi la noapte şi de la un anotimp la altul). Formaţiunile de alterare se interpun, în general, între rocile "în situ" asupra cărora s-a produs alterarea şi zona de suprafaţă în care se exercită procesele morfogenetice (acţiunea apelor curgătoare, variaţiile de temperatură, umezeala etc.) şi influenţează, în principal, formarea reliefului şi dezvoltarea organismelor. Rezultatul final cel mai important al procesului de alterare a rocilor, în care acţionează şi microorganismele, este formarea solurilor. Partea din sol formată pe această cale, în urma alterării chimice a silicaţilor primari (complexul mineralelor argiloase şi produsele solubile), fie în locul de formare, fie după ce au fost transportate din altă parte (săruri ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase, oxizi sau hidroxizi de siliciu, fier, mangan), constituie complexul de alteraţie al solului. Unele formaţiuni de alterare vechi pot constitui minerale uneori exploatabile (zăcăminte eluviale). Ex.: bauxita, oxizii de fier, minereuri de pământuri rare, caolinul etc.

Alterite. V. Alterare.

Alternanţă. Repetarea succesivă pe verticală a două sau mai multor tipuri de roci sau de formaţiuni geologice, având grosimi apropiate, în coloana stratigrafică a unei regiuni. În ţara noastră este tipică alternanţa gresiilor glauconitice cu argilele negre-cenuşii din orizontul superior al şisturilor negre din flişul Carpaţilor Orientali.

Altimetrie. V. Nivelment.

Altiplanaţie. Procesul de nivelare, în mici trepte, a reliefului pe versanţii montani, sub acţiunea alterării şi dezagregării ciclice a îngheţului şi dezgheţului (H. Eackin, 1916). Se realizează trepte, terase şi umeri de altiplanaţie.

Altitudine. Înălţimea unui punct de pe suprafaţa globului terestru, faţă de un anumit reper. Se deosebesc: altitudine absolută, când reperul considerat este nivelul mediu al mării, şi altitudine relativă, când reperul este un punct de referinţă oarecare faţă de care se calculează înălţimea punctului considerat (ex.: înălţimea unui deal sau a unui munte, faţă de fundul unei văi). Cotele şi curbele de nivel de pe hărţile topografice sunt date totdeauna în înălţimi absolute. Operaţiile de nivelment se referă la un punct situat la nivelul mării, definit ca punct fundamental sau punct zero al nivelmentului şi care se determină cu ajutorul maregrafului.

Altocumulus. Gen de nori albi ori (şi) cenuşii în formă de bancuri, straturi sau pături, care au, de regulă, umbre proprii. Dispuse regulat, elementele lor componente îmbracă aspectul unor lamele, pietre ovoide, rulouri etc. sudate sau separate. Uneori au aspect parţial fibros sau difuz.

Altostratus. Gen de nori cenuşii ori albăstrii, sub formă de pături sau straturi cu aspect striat, fibros sau uniform, care acoperă bolta cerească în diferite proporţii, prezentând părţi destul de subţiri pentru ca Soarele să fie vizibil, mai mult sau mai puţin vag.

Aluminiu. Element chimic (Al) din grupul al treilea, subgrupul întâi, din sistemul periodic al elementelor. Este foarte răspândit în natură (ocupă locul al treilea după oxigen şi siliciu, cu un procent de 7,45%), găsindu-se numai în combinaţii minerale: corindon, criolit, aluminaţi, crisoberil, spineli, minerale argiloase etc., precum şi în unele pietre preţioase ca: rubinul, safirul, topazul etc., dar nu se extrage astăzi decât din bauxită (v.).

Alunecare de teren. Fenomenul fizico-geologic de deplasare pe pante în jos după o suprafaţă de alunecare mai mult sau mai puţin regulată, a materialului rezultat din degradarea rocilor de pe versanţi sau a maselor de roci cărora li s-a perturbat echilibrul inferior sub acţiunea simultană a gravitaţiei şi a apei. Alunecările de teren se produc pe toată suprafaţa Pământului, în cele mai variate condiţii climatice, geologice şi hidrologice şi, spre deosebire de alte fenomene care contribuie la denudarea scoarţei, se produc foarte repede, uneori instantaneu, dar totdeauna în urma unei perioade de pregătire. Cauzele alunecărilor de teren sunt numeroase şi favorizate de toate condiţiile interne sau acţiunile exterioare versantului, care pot produce modificări în echilibrul maselor de roci din teren (ex.: natura petrografică, structura geologică, compactitatea şi gradul de permeabilitate al rocilor; existenţa de crăpături, fisuri şi stratificaţia stratelor, înclinate în aceeaşi direcţie cu suprafaţa versantului; coeziunea între particule şi frecarea lor interioară; alimentarea cu apă a versantului, din precipitaţii, infiltraţii artificiale, râuri sau bazine de apă superficiale; încărcarea versantului cu construcţii, materiale etc. peste limita de rezistenţă; acţiuni inginereşti la baza versantului legate de săpături, irigaţii, canale, ramblee, taluzări, exploatări de cariere etc.; explozii naturale sau provocate, cutremure de pământ şi orice fel de vibraţii puternice; distrugerea vegetaţiei de pe versanţi şi folosirea de sisteme agrotehnice neraţionale; etc.). Factorul cel mai important în declanşarea alunecării este însă apa subterană, care realizează mişcarea maselor de teren pe pantă, fie prin umezire, fie prin sufoziune. Umezirea se realizează prin infiltrarea apei în rocile permeabile din teren, până când aceasta ajunge la un strat argilos impermeabil pe care-l înmoaie şi, în cazul unei pante înclinate spre versant, îl transformă într-un adevărat săniuş pentru stratele de deasupra. Sufoziunea se produce, în special, în nisipurile argiloase şi în argilele nisipoase prăfoase, în care apa infiltrată dizolvă sărurile solubile sau liantul solubil dintre granule (sufoziunea chimică) sau antrenează particulele fine sub acţiunea hidrodinamică a apei în circulaţie (sufoziunea mecanică), slăbeşte coeziunea dintre granule şi deci rezistenţa stratului respectiv, declanşând astfel alunecarea pe stratul impermeabil de la bază. Se deosebesc: alunecări asecvente (în roci omogene, nestratificate, ca argile, marne etc), apoi alunecări consecvente (la care suprafaţa de alunecare corespunde unei suprafeţe de stratificaţie a rocilor, în alternanţele de roci grezoase, calcaroase sau conglomeratice, cu roci argiloase-marnoase, unei zone fisurate, unei falii etc) şi alunecări insecvente (care afectează un complex de roci de compoziţie diferită, suprafaţa de alunecare tăind suprafeţele de stratificaţie). Alunecările de teren, care au uneori proporţii catastrofale, distrug: terenuri de cultură, construcţii sau complexe de construcţii, drumuri şi căi ferate etc. De asemenea, alunecările de teren contribuie la scăderea adâncimii râurilor, la blocarea cursurilor de apă (ex., alunecarea din muntele Ghilcoş sau Ucigaşul, care în 1838 a dat naştere Lacului Roşu) şi pot produce victime omeneşti (ex.: în Iran, în Anzi, în China etc.). Cunoscând factorii care intervin în producerea fenomenului şi caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor din versant (determinate în laborator), se poate calcula, printr-o serie de metode (metoda cercului de alunecare, metoda fâşiilor, teoria plasticităţii, teoria stărilor limită etc.), gradul de stabilitate al versantului sau al taluzului respectiv. Alunecările de teren se previn şi se combat prin măsuri generale (pasive, preventive) şi măsuri speciale (active, inginereşti). Ca măsuri de prevenire se recomandă: taluzarea sau terasarea versantului, pentru aducerea acestuia la un unghi de înclinare sub unghiul de taluz natural; fixarea versantului prin vegetaţie; regularizarea scurgerilor de apă pe suprafaţa predispusă la alunecare; executarea de ziduri de sprijin la baza versantului; executarea de galerii sau puţuri de drenaj; întărirea versanţilor cu piloţi sau şine vechi de cale ferată; evitarea supraîncărcării versantului sau construcţia de contrabanchete la bază etc. Ca măsuri speciale (curative), care se aplică, în general, după ce s-a produs alunecarea, sunt: eliminarea părţilor vizibil nesigure, nivelarea taluzelor alunecării, plantări de arbori în zona alunecată, executarea de şanţuri pentru drenarea apelor, ziduri de sprijin pentru împiedicarea altor alunecări etc. În România, alunecările de teren sunt frecvente în formaţiunile terţiare din podişul Transilvaniei şi din Subcarpaţi. COMPLETARE. Alunecarea de teren se numeşte atât procesul de glisare cât şi forma de relief rezultată şi care are următoarele elemente: abruptul sau râpa de desprindere, corpul alunecării, fruntea alunecării, patul de alunecare. Clasificările sunt variate. După adâncimea stratului afectat: alunecări în sol (solifluxiunea); alunecări în pătura de alterări (superficiale); alunecări în roca vie (adânci). După structura rocilor afectate: alunecări consecvente (alunecă pe suprafaţa de strat), alunecări obsecvente (invers înclinării stratelor), alunecări asecvente (fără legătură cu structura). Alte tipuri: alunecare activă (în curs de deplasare, sau cu reluări periodice); alunecare curgătoare (cu porţiuni ce curg ca torentul noroios); alunecare stabilizată (fixată); alunecare potenţială (posibil a se produce); alunecare delapsivă (declanşarea se face la baza versantului şi antrenează apoi treptat mase de roci situate spre partea superioară a acestuia); alunecare detrusivă sau împingătoare (se declanşează în partea superioară a versantului, împingând masele spre aval); alunecare lenticulară (superficială, redusă ca areal şi sub formă de lentilă); alunecare lineară sau sub formă de limbă (foarte alungită şi cu lăţimi reduse); alunecare rotaţională (suprafaţa de alunecare are formă de semicerc, partea din aval a alunecării în bloc se ridică, iar cea din amonte coboară); alunecare submarină (sub ape marine); alunecare în valuri (se produce în valuri succesive, paralele cu abruptul de desprindere, dar la mari distanţe în timp). Sin. Glimee, Goarţe, Borşituri.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin