Dic?ionar de Geografie

Bronzit. (de la reflexul de bronz al mineralului). Piroxen magnezian, cu un conţinut de 5-15% FeO, întâlnit în roci intruzive bazice şi ultrabazice şi în meteorite. Este utilizat în lucrări de bijuterie. Se găseşte în Germania, Austria, Republica Africa de Sud etc., iar în ţara noastră, în Carpaţii Meridionali.

Brookit. Modificare polimorfă a oxidului de titan, care, împreună cu celelalte modificări, anatasul şi rutilul, se întâlneşte în pegmatite şi în şisturile cristaline, în aluviuni aurifere şi în filoane de tip alpin. În natură a fost găsit în Rusia (la Atiansk, în Ural), în Franţa, în Anglia etc. În România brookitul a fost găsit în fracţiunea grea a nisipurilor apţiene de la Cuza Vodă (jud. Constanţa) şi în aluviunile Văii Bistriţa, între Vatra Dornei şi Bacău.

Brucit. (de la numele propriu scoţian Bruce). Hidroxid de magneziu natural, care conţine uneori fier sau mangan sub formă de amestecuri izomorfe şi se formează prin hidroliza compuşilor solubili ai magneziului în mediu alcalin. Se întâlneşte în serpentinite şi în calcare dolomitice. Poate fi minereu de magneziu. În România a fost întâlnit în masivele Parâng şi Godeanu, la Ruschiţa (jud. Caraş-Severin) şi la Pietroasa-Budureasa (jud. Bihor).

Brumă. Fenomen hidrometeorologic constând din depunerea pe suprafaţa solului sau a obiectelor de pe sol, a unor cristale fine de gheaţă albicioasă, având adesea forme de solzi, ace, pene sau evantaie. Se produce în nopţile senine, calme şi reci (-2...-3^oC) de primăvară, toamnă şi iarnă, prin sublimarea vaporilor de apă din aer, pe obiectele a căror temperatură scade sub 0^oC, ca urmare a răcirilor radiative nocturne. Depozitul de gheaţă astfel format poate atinge grosimi de 1-3 mm (uneori peste 5 mm), el dispărând de regulă prin evaporare şi mai rar prin topire. Pentru împiedicarea formării brumei de radiaţie se foloseşte fumul, sau se utilizează folii de plastic pentru culturi legumicole etc.

Brun, sol. Termen generic pentru solurile de culoare brună dezvoltate sub păduri de foioase, în condiţiile unui climat temperat, cu minimum 600 mm de precipitaţii medii anuale. Solurile brune tipice de pădure au, de regulă, profilul de tipul A-B-D, cu un colorit puţin diferenţiat pe profil, cu slabă diferenţiere a orizontului B şi cu spălare totală a sărurilor solubile şi a carbonaţilor. Orizontul B poate fi îmbogăţit în argilă şi prin translocarea acesteia din orizontul A, cum este cazul solurilor brune de pădure podzolite, mai răspândite în ţara noastră decât solurile brune de pădure tipice, în regiunile de podiş, de piemonturi, de câmpii înalte şi pe terasele superioare ale râurilor din aceste regiuni. În Câmpia Română, în zona pădurilor de cer şi gârniţă, se întâlnesc soluri argilo-iluviale brun-roşietice de pădure, identificate pentru prima oară de Gh. Munteanu Murgoci în 1911. Se dezvoltă pe loessuri, pe luturi loessoide şi pe luturi nisipoase într-o regiune cu precipitaţii medii anuale de 525-600 mm. Se caracterizează prin nuanţă brună, slab roşcată a orizontului cu humus şi brună-roşcată până la ruginie-aprinsă în orizontul B; sărurile solubile sunt complet levigate, iar carbonatul de calciu se acumulează într-un orizont C. Solurile brun-roşcate de pădure pot fi slab, moderat sau puternic podzolite.

Bruxellian. Etaj inferior al Luteţianului (v.).

Bryophyta. (gr. bryon-muşchi, phyton-plantă). Încrengătură de plante verzi, care au tulpina taloidă (grupul Hepatice) sau frunzoasă (grupul Muscinea-muşchi). Deşi au apărut la sfârşitul Devonianului-începutul Carboniferului, se cunosc destul de puţine urme fosile (ex., în chihlimbarul de la Marea Baltică), ceva mai numeroase în Triasic, deoarece condiţiile de fosilizare au fost dificile. Genul Sphagnum a contribuit în Cuaternar la formarea turbăriilor din nordul Europei şi din România (jud. Botoşani şi Suceava). Actualmente se cunosc 22 000 de specii, dintre care 2 000 în ţara noastră, care trăiesc în apă, în mlaştini, pe sol, pe scoarţa arborilor sau pe pietre (ex.: muşchiul de pământ, fierea-pământului etc.). Sin. Briofite.

Bryozoa. (gr. bryon-muşchi, zoarion-animal mic). Clasă de animale, nevertebrate, marine sau de apă dulce, care fac parte din încrengătura Moluscoidea. Trăiesc, în general, în colonii. Briozoarele au apărut în Silurian şi se întâlnesc până azi (ex.: în ţara noastră speciile Plumatella fungosa, P. repens etc.). Prin aglomerarea coloniilor lor au format adevărate recife (ex., Stânca Ştefăneşti, pe Prut), împreună cu viermii tubicoli, cu unele protozoare şi cu alge calcaroase. Ca exemple fosile mai importante se remarcă: Stomatopora (Silurian-Actual), Fenestella (Carbonifer, Permian), Membranipora (Jurasic-Actual), Schizoporella (Cretacic-Actual), Diastopora (Jurasic-Actual), Chaetetes (Carbonifer) etc. În ţară se cunosc câteva specii din Cretacic, foarte multe din Paleogenul din jud. Cluj, şi în special din Miocenul de la Lăpugiu şi din Sarmaţianul din Moldova. În Bazinul Transilvaniei, între Cluj-Napoca şi Jibou, se cunosc unele marne cu briozoare, care reprezintă Eocenul superior, echivalente cu alte formaţiuni similare străine, cum sunt: marnele cu Brendola din Vincetin (Alpii Sudici) şi marnele de Buda din Ungaria. Sin. Briozoare.

Buccinum. Gasteropod, fosilă caracteristică pentru Sarmaţian; de ex., specia Buccinum duplicatum se găseşte în Sarmaţianul de la Cotnari (jud. Iaşi).

Bugeac. Regiune de stepă brăzdată de văi cu versanţi povârniţi, lipsită de râuri.

Buglovian. Subetaj al Vindobonianului, cu faună specială (Ervilia, Modiola, Mactra etc.), care marchează trecerea de la mediul marin al Tortonianului, la cel salmastru al Sarmaţianului. În ţara noastră Buglovianul apare: în Podişul Moldovenesc, constituit din calcare recifale cu Serpula şi marne albicioase cu Briozoare, şi în depresiunea pericarpatică (în jud. Buzău, valea Teleajen, valea Gilort etc.), unde este constituit din marne nisipoase, cenuşii-albăstrui, cu Pleurotoma doederleini, Corbula michalskyi etc.

Bulboane. Ochiuri de izvoare ascendente, izolate, sau pe fundul unui lac sau râu. Sin. Obane, Ochiuri, Vâltoare, Vârtej.

Buletin de prevedere. Informare, avertizare privind evoluţia probabilă a condiţiilor meteorologice în diferite intervale de timp viitoare (de regulă 24 ore). Este difuzată cu regularitate prin presă, radio şi televiziune.

Bulgăre. Bucată de pământ sau de alt material coeziv (rocă, minereu), de formă mai mult sau mai puţin rotunjită, rezultată prin dislocare, sfărâmare sau aglomerare.

Bulguniak. Movilă de gonflare periglaciară plurianuală. O varietate de pingo.

Bulimus. Gasteropod pulmonat terestru. Caracteristică este specia Bulimus oncophorus pentru toate formaţiunile pliocene din ţara noastră.

Buntsandstein. (germ. denumirea rocii care caracterizează formaţiunea: bunt-vărgat, sandstein-gresie). Triasicul inferior de facies german, reprezentat în general prin depozite continentale şi lagunare, mai rar marine, cu o grosime care variază de la 500 până la 1 000 m. Sunt caracteristice aspectul pestriţ sau vărgat şi coloraţia roşcată predominantă. Aşezat concordant sau transgresiv peste Permian sau peste formaţiuni mai vechi, el începe cu argile şistoase roşii, asociate cu gresii fine micacee cu aspect tigrat cu dungi roşii închise pe fond galben deschis (Tigersandstein), cu urme de valuri şi cu unele intercalaţii de calcare oolitice. Urmează o serie de 200-300 m şi chiar până la 600 m grosime, constituită din gresii grosolane şi din conglomerate, cu stratificaţie adeseori încrucişată (Buntsandstein-ul principal) şi apoi argile roşii şi verzi lagunare cu intercalaţii de gipsuri şi dolomite. Fosilele caracteristice buntsandsteinului sunt: Myophoria costata, M. vulgaris, Gervilleia socialis, Voltzya heterophylla etc.

Bură marină. Picături fine de apă smulse de la crestele valurilor marine şi purtate la înălţimi şi distanţe orizontale mici în atmosferă.

Burdigalian. (lat. Burdigala, numele vechi al oraşului Bordeaux). Etajul inferior al Miocenului, constituit, în ţara noastră, din nisipuri, pietrişuri şi conglomerate, cunoscute în Bazinul Transilvaniei (stratele de Coruş şi de Hida), în Bazinul Petroşani, în Carpaţii Orientali (conglomeratele de Pietricica), pe Valea Prahovei etc. Fauna marină şi de mamifere a etajului, diferită de a Acvitanianului, este caracterizată prin apariţia în Europa a primelor Proboscidiene (Mastodon, Dinotherium), prin foraminiferele din genul Miogypsina, prin moluşte (Pecten solarium, P. gigas, Cardium edule, C. burdigalum) şi, dintre mamifere, prin Anchitherium, apoi Rhinoceros etc.

Burniţă. Fenomen hidrometeorologic constituit exclusiv din picături fine dense de apă, care cad din nori Stratus (mai rar din nori Stratocumulus), atât de lent încât par a fi suspendate în aer. Când picăturile sunt suprarăcite (cu temperaturi negative) poartă numele de burniţă care îngheaţă.

Bushland. Teritoriu cu arbuşti (în Australia).

Butonieră. Sâmburele unui anticlinal scurt (dom sau brahianticlinal), care apare la zi, în urma eroziunii crestei sale, sau formaţiunea cea mai veche scoasă la zi de o vale transversală faţă de o cută lungă (congruenţă). Este deci o depresiune excavată prin eroziune (ex., butoniera de la Leghia-Cluj). Când sâmburele axului este dur apare o butonieră dublă.

Buys-Ballot, legea lui. (după numele meteorologului olandez Chr. H. Buys-Ballot, care a enunţat-o în 1857). Lege care stabileşte că: vântul se abate de la gradientul baric spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică, cu un unghi aproximativ egal cu 90^o la sol. Ca urmare, vântul se roteşte, în emisfera nordică, în jurul centrelor de înaltă presiune, în sensul mişcării acelor de ceasornic, iar în jurul centrelor de joasă presiune, în sens invers. Această lege este foarte importantă pentru navigatori, deoarece le permite să stabilească poziţia centrului de joasă presiune în funcţie de direcţia vântului. Pentru un observator din emisfera nordică, care primeşte vântul din spate, presiunea joasă se situează în stânga şi puţin înainte (8-12^o), iar presiunea înaltă în dreapta şi puţin înapoi (cu 8-12^o). În emisfera sudică situaţia este inversă.

Bytownit. (de la numele localităţii Bytown-Anglia). Mineral din seria izomorfă a feldspaţilor plagioclazi, ai cărei termeni limită sunt albitul şi anortitul. Conţine între 70-90% anortit. Se întâlneşte în rocile bazice, în rocile metamorfice de contact şi în unele meteorite.

C


C, orizont. V. sub Orizont de sol.

Caatinga. Pădure rară de esenţe tropicale xerofite în estul Podişului Braziliei.

Cadastru. 1. Ansamblul lucrărilor tehnice de măsurători şi calcule, pentru stabilirea precisă a suprafeţelor funciare. 2. Totalitatea documentelor privind fondul funciar, inclusiv reprezentarea lui pe planuri (cadastrale).

Cadomiană, fază. Faza tectonică de la începutul Cambrianului.

Cadomites. Amonit ce caracterizează Doggerul. Specia Cadomites (Stephanoceras) humphresianum este cunoscută în ţara noastră la Strunga (Bucegi), Sviniţa (Banat), în Pădurea Craiului etc.

Cainozoic. Sin. Neozoic (v.).

Calabrian. (de la numele regiunii Calabria-Italia). Ultimul etaj al Pliocenului superior, de facies marin, echivalent Villafranchianului din domeniul continental, din vestul Europei. Marchează o scădere a paleotemperaturii apelor şi, sub aspect paleomagnetic, începutul fenomenului de polaritate normală.

Calamină. Sin. Hemimorfit (v.), Galmei.

Calamites. (gr. kalamos-tub). Criptogamă vasculară, din grupul Articulata, astăzi dispărută. Calamites caracterizează perioadele Carboniferul şi, parţial, Permianul, specia Calamites cisti fiind întâlnită frecvent în ţara noastră, în Banat, în şisturile argiloase carbonifere de la Secu sau de la Lupac.

Calanco. Golf mic format prin înecarea dolinelor şi poliilor din calcare (termen spaniol). Prin extindere s-a dat denumirea de ţărmuri cu calanco.

Calcantit. Sulfat de cupru hidratat, natural, care se formează ca mineral secundar în zonele de oxidaţie ale zăcămintelor de sulfuri cuprifere, în regiunile cu climă uscată, şi, sub formă de stalactite, pe pereţii galeriilor părăsite, neaerisite, din aceste zone. Se produce şi artificial sub numele de piatră vânătă. În România a fost găsit ca mineral supergen în zona de oxidaţie a zăcămintelor cuprifere sau polimetalice din fundamentul cristalin (la Fundu Moldovei-jud. Suceava, Bălan-jud. Harghita, la Muscelul Mic-jud. Hunedoara, Altân-Tepe din jud. Tulcea), din zona banatitelor (Moldova Nouă, Sasca Montană, Dognecea-jud. Caraş-Severin etc.), sau legat de magmatismul neogen (Ilba, Baia Sprie-jud. Maramureş, Deva, Stănija-jud. Hunedoara).

Calcar. (lat. calx, calcis, calcarius-var). Rocă sedimentară, în general organogenă, formată exclusiv, sau în cea mai mare parte, din carbonat de calciu (CaCO₃) sub formă de calcit sau, mai rar, din aragonit. Se prezintă în natură fie pur (conţinând 56% CaO şi 44% CO₂), fie amestecat cu impurităţi ca: argilă, dioxid de siliciu, oxizi de fier, carbonat de magneziu, uneori substanţe bituminoase etc. Din această cauză, calcarul are culori diferite: alb (când este pur), gălbui (cu argilă), roşcat (cu oxizi de fier), cenuşiu până la negru (cu magneziu) etc. Calcarele se formează fie prin depunerea, după moartea lor, a resturilor de organisme (cochilii de moluşte, echinoderme, foramanifere etc., şi în mai mică măsură, resturi de alge calcaroase), fie prin acţiunea coralilor, în timpul vieţii lor (ca de ex., recife coraliere), care secretă în afara corpului lor carbonatul de calciu. O mică parte din calcarele cunoscute iau naştere pe cale anorganică, prin fenomenul de precipitare chimică în lacuri puţin adânci şi în mări (ex., calcarul oolitic), precum şi la gura izvoarelor carbonatate (ex.: tuful calcaros şi travertinul). O rocă calcaroasă mixtă este creta (v.). După compoziţia chimică, se deosebesc: calcare argiloase (cu argilă în proporţii variate), calcare dolomitice (sub 46% MgCO₃), calcare glauconitice (de culoare verde, cu glauconit, întâlnite mai rar), calcare silicioase (cu SiO₂), calcare fosfatice (conţin fosfat de calciu), calcare feruginoase (cu oxizi de fier în proporţii variate), calcare bituminoase (cu 6-10% substanţe bituminoase). După structură, se deosebesc: calcar compact, obişnuit, cu granule fine, formând uneori masive groase de peste 700-800 m, care se întâlneşte frecvent în toate formaţiunile geologice; calcar litografic, amestec de mâl fin argilos şi praf calcaros, depus în apropierea recifelor coraliere, folosit la lucrări de reproducere grafică cu cerneluri şi creioane speciale (ex., calcarele litografice de la Solenhofen-Bavaria); calcar detritic, constituit din cochilii (întregi sau sfărâmate), simplu îngrămădite, necimentate (falune) sau cimentate (lumaşele) (ex.: calcarul cu numuliţi de la Albeşti, calcare cu entroce de crinoide etc.); calcar oolitic, format din granule mici, albe sau gălbui, mai mult sau mai puţin sferice, din straturi concentrice de CaCO₃ în jurul unui grăunte fin de nisip sau al unui rest organic, legate între ele cu un ciment (în ţara noastră este răspândit în Sarmaţianul Moldovei); calcar recifal, format prin acţiunea constructivă a coralilor sau din sfărâmăturile recifelor deja formate cimentate cu un nămol calcaros. Calcarele sunt roci foarte răspândite în scoarţa terestră, sub toate faciesurile şi în toate regiunile, fie ca masive, fie ca intercalaţii în complexul rocilor sedimentare, de toate vârstele (în special de la Triasic până în Neogen). În ţara noastră, se găsesc: în Dobrogea de Nord (în formaţiuni triasice), în Dobrogea de Sud (în formaţiuni cretacice), în Munţii Apuseni, în flişul Carpaţilor Orientali (la Rarău, Tulgheş, Cheile Bicazului), în Carpaţii Meridionali (Piatra Craiului, Munţii Vâlcei şi ai Gorjului, la Tismana, Ohaba-Ponor etc.), etc. Calcarele sunt roci cu multe întrebuinţări în tehnică. Varietăţile albe sau perfect şi, respectiv, omogen colorate, cu rezistenţe mari (până la 1 900 daN/cm²), sunt folosite în construcţie ca piatră brută şi piatră spartă, pentru decoraţii (coloane, placaje pentru pereţi etc.) sau pentru sculptură; varietăţile de calcar foarte fin, dar care nu au o rezistenţă suficientă sau un aspect plăcut, sunt folosite ca materie primă pentru fabricare varului, în industria siderurgică (ca fondant în cuptoarele înalte, la fabricarea fontei), la fabricarea dioxidului de carbon şi a carburii de calciu, la fabricarea sticlei, la rafinarea zahărului, în industria cauciucului, a hârtiei etc.; varietăţile marnoase sau argiloase sunt folosite la fabricarea cimenturilor (simple sau speciale) şi ca amendament pentru solurile sărace în calcar; etc. Calcarul se dizolvă în contact cu apa încărcată cu CO₂ şi dă relief carstic.

Calcar de Culmea Cozlei. Calcar organogen din partea nordică a Bazinului Transilvaniei, de vârstă Priaboniană (Eocen superior) şi Eorupeliană (începutul Oligocenului). Partea superioară conţine şi calcarul de Hoia.

Calcar de Dachstein. Calcar din Triasic superior întâlnit în Alpi şi Carpaţi. Calcarul este deschis la culoare şi este bogat organogen.

Calcar de Hallstatt. Calcar din Triasic superior, depus în mare adâncă, de culoare închisă, cu conţinut de amoniţi. Calcarul este întâlnit în Munţii Alpi şi Carpaţi.

Calcar de Reifling. Calcar de vârstă Triasic mediu, caracteristic pentru Alpii nordici.

Calcar de Wetterstein. Calcar din Triasic mediu cu mare conţinut de dolomit şi de alge calcaroase.

Calcar grosier. Calcar de vârstă eocenă, organogen, din Bazinul Parisului şi Bazinul Transilvaniei, nisipos, cu foraminifere, cu organisme moi şi organisme marine.

Calcar tithonic. Calcar Jurasic (Malm) = Portlandian din marea adâncă deschisă.

Calcare de Etampes. Calcar din Bazinul Parisului, de vârstă Oligocen superior cu fosila (melc) Plebecula ramondi, calcarele fiind de apă dulce.

Calcare de Gutenstein. Calcare închise la culoare şi dolomite triasice (Anisian). În crăpăturile rocii se găsesc calcite albe. Culoarea închisă este dată de resturi organice.

Calcare de Konjeprus. Calcare întâlnite în masivele Cehiei, de vârstă devoniană, cu tetracoralieri, brahiopode şi briozoare.

Calcare de Marmolata. Calcare albe triasice (Ladinian mediu), cu numeroase resturi de melci. Calcarul este caracteristic în Alpii sudici. În unele locuri, are caracter de recif.

Calcare de Rona. Calcar din Bazinul Transilvaniei, din partea de nord, în zona Jibou. Calcarele sunt de culoare gri (stratele de Jibou) şi sunt de apă dulce, conţinând limneare (Galba) şi planorbice (Australorbis).

Calcare de Stramberg. Calcare din Jurasic superior ce s-au depus în Munţii Alpi şi Munţii Carpaţi, de culoare albă sau gri cu resturi organogene. Conţin alge calcaroase, corali şi alte resturi de fosile.

Calcare de Trenton. Calcare ordoviciene din jurul cascadei Niagara, bogate în brahiopode şi trilobiţi.

Calcare pisolitice. Calcare din Bazinul Parisului de vârstă paleogenă (etajul Mons).

Calcare roşii cu amoniţi. Calcare roşii jurasice din sudul Alpilor, bogate în amoniţi (ammonitico rosso (v.).

Calcarele grosiere inferioare. Calcare bogate în resturi organice. Aşa sunt în zona Leghia (de vârstă eopriaboniană), sau în Bazinul Parisului (de vârstă luteţiană).

Calcarenit. Calcar format din fragmente de mărime mijlocie de calcare.

Calcarudit. Calcar format din fragmente grosiere de calcare.

Calcarul de Leytha. Calcar organogen Miocen (Badenian) întâlnit în Bazinul Vienei şi în Bazinul Panoniei. Conţine Lithothamnium, corali, echinide. Este întâlnit în Munţii Leytha ce se găsesc între Bazinul Vienei şi Lacul Fertö (Ungaria), ce fac legătura dintre Munţii Alpi şi Carpaţi.

Calcarul de Odessa. Calcar Ponţian cu melcii Prosodacna, Paradacna obichi.

Calcedonie. (gr. Khalkédon-oraş situat în Bithynia). Varietate criptocristalină, anhidră, de cuarţ (SiO₂), conţinând uneori incluziuni de oxid de fier, carbonat de calciu, rutil etc. Este translucidă şi are diferite culori, în funcţie de care se şi numesc: cenuşie-lăptoasă, neagră-albăstruie (saphirin), galbenă, roşie, portocalie (serdolic), brună, ocru (sarder), verde (plasma), verde de măr (crisopraz), verde cu pete roşii (heliotrop). Calcedonia se depune din soluţii coloidale concentrate, hidrotermale, sau rezultă din deshidratarea şi recristalizarea gelurilor de silice (opal). Este frecvent întâlnită sub formă de cremene în calcare. În România calcedonia este răspândită în numeroase tipuri de formaţiuni, apărând: ca produs al activităţii hidrotermale de temperatură joasă (în regiunile vulcanice din Munţii Metaliferi, Munţii Trascău, Munţii Gilău, Munţii Gutâi); ca mineral exogen, în silicolite organogene, cum sunt radiolaritele şi jaspurile din Carpaţii Orientali (Pojorâta-jud. Suceava, Munţii Rarău, Munţii Vrancei etc.) şi din Munţii Apuseni, şi în unele accidente silicioase (challé-uri şi menilite) din Oligocenul Carpaţilor Orientali.

Calceola. (lat. calceolus-sandală). Tetracoralier izolat. Specia Calceola sandalina Lam. este caracteristică pentru Devonianul mediu.

Calcifile. Plante care trăiesc pe soluri calcaroase sau calcare. Sin. Calcicole. Ant. Acidifile, Calcifuge.

Calcit. (lat. calx, calcis-var). Carbonat natural, anhidru, de calciu (CaCO₃), care conţine, adeseori, sub formă de impurităţi, magneziu, fier, mangan (până la 8%), mai rar zinc (până la 2%), stronţiu etc., şi care formează cu alte minerale (de Mn, Zn, Mg, Sr, Pb şi Ba) amestecuri izomorfe şi săruri duble. Se formează: hidrotermal în zăcămintele metasomatice de contact, în ganga unor filoane metalifere; prin procese biogene, în bazine marine; prin procese de precipitaţie chimică la gura izvoarelor încărcate cu bicarbonat de calciu (formând tufurile şi travertinele) sau în mări (formând calcare oolitice), iar în peşteri, formând stalactitele şi stalagmitele; prin alterare, ca neoformaţiuni în fisurile şi golurile din zonele de oxidare ale zăcămintelor de minereuri şi în roci, precum şi în aluviuni, sub formă de bucăţi rotunjite. Are culoare albă-lăptoasă sau este incolor, dar cel mai frecvent este diferit colorat, din cauza impurităţilor: galben, cenuşiu, roşu, brun, negru. Are luciu sticlos şi clivaj perfect. Face efervescenţă cu acizii, iar unele cristale au proprietăţi luminiscente. În România calcitul este foarte răspândit, fiind prezent în cele mai variate formaţiuni geologice, atât în asociaţie cu alte minerale, cât şi formând roci monominerale. Astfel, se întâlneşte: ca mineral de gangă în filoanele hidrotermale din Munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Rodna şi Metaliferi; în skarnele din zona Dognecea-Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin), din Munţii Zarandului, Bihor; sub formă de calcare (v.) cristaline şi marmure (v.). Cristale mai bine dezvoltate şi clare se cunosc la: Corund (jud. Harghita), Întregalde, Gârda de Sus, Baia de Arieş (jud. Alba), Cheia (jud. Cluj), Reşiţa, Moldova Nouă, Anina, Sasca Montană, Dognecea, Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), Băiţa (jud. Bihor), Cavnic (jud. Maramureş), Ruda-Barza, Stănija etc. (jud. Hunedoara). Calcitul, fiind mineralul care alcătuieşte aproape în întregime masa calcarelor sedimentare sau a celor metamorfice (marmurele), are întrebuinţarea acestora. Varietatea incoloră şi transparentă a calcitului, Spatul de Islanda, se întrebuinţează în optică.