Dic?ionar de Geografie

Aureolă de cristalizaţie. Zona din jurul unui cristal care creşte şi se dezvoltă într-o soluţie suprasaturată, în interiorul căreia soluţia sărăceşte în substanţă care cristalizează. Între masa soluţiei suprasaturate şi aureola de cristalizaţie iau naştere curenţi de difuziune, care tind să egaleze concentraţia între aceste zone, prin transport de particule dinspre soluţie spre aureolă.

Aureolă hidrotermală. Zona din jurul unui coş vulcanic, al unui filon sau al unei crăpături din scoarţa terestră, de formă neregulată şi dimensiuni variate, în care rocile au fost metamorfozate de către soluţiile hidrotermale. Sunt întâlnite frecvent în Munţii Apuseni şi în regiunea de la Baia Mare, constituind indicii de prezenţa zăcămintelor metalifere.

Aureolă mofetică. Zona pe care se răspândeşte acţiunea emanaţiilor de dioxid de carbon ale mofetelor (v.), prin fisurile, dislocaţiile sau porii rocilor, uneori până la mari distanţe de centrul erupţiei vulcanice respective. Ex.: dioxidul de carbon din unele izvoare de la Slănic Moldova (jud. Bacău) provine din mofetele din lanţul munţilor vulcanici.

Aureolă pleocroică. Suprafaţa de coloraţie mai intensă din jurul incluziunilor minerale prinse în alte minerale (ex.: incluziunile de zircon, ortit etc., sau cele de minerale radioactive în jurul biotitului, cloritului, turmalinei, staurolitului etc.).

Aurignacian. (de la numele peşterii de la Auriggnac, departamentul Haute-Garonne, Franţa). Prima perioadă a Paleoliticului superior, dezvoltată, în general, între anii 40 000-18 000 î.e.n., caracterizată încă prin "toporaşele" şi "vârfurile de mână", unelte mai vechi de silex fin cioplite, dar şi prin apariţia lamei late (cultura "lamelor"), cu partea dorsală teşită şi cu marginile retuşate, a răzuitoarelor, a vârfurilor (în special din os, fildeş, corn) etc. Aurignacianul corespunde aproximativ, în timp, cu baza Postglaciarului (al patrulea etaj al Pleistocenului), perioadă în care a trăit Homo sapiens fossilis, rasa de Cro Magnon şi rasa Grimaldi. Contemporan cu acesta a existat o faună de climă rece cu Elephas primigenius, Rangifer tarandus, Rhinoceros, primele specii de Bos, Cervus, Canis etc. Pe teritoriul României, Aurignacianul se întinde în toată perioada Paleoliticului superior.

Auripgment. (lat. aurum-aur, pigmentum-culoare, deoarece se presupunea că mineralul conţine aur). Sulfură naturală de arsen, de formaţiune hidrotermală sau rezultată din alteraţia realgarului. Se întâlneşte în cantităţi mici şi ca produs de sublimare (pe pereţii craterelor vulcanice şi în cavităţile lavelor poroase) şi, ca mineral exogen, sub formă de eflorescenţe şi mase pământoase, în zăcămintele de huilă şi limonit, unde s-a format sub acţiunea hidrogenului sulfurat rezultat din descompunerea materiilor organice care conţin arsen. Cantităţi mai mari de auripigment se găsesc în zăcăminte: la Luhum şi Djulfa (în Rusia), la Alahar (în Macedonia), la Mercur (în statul Utah-S.U.A.) etc. În ţara noastră se întâlneşte în cantităţi reduse, în unele zăcăminte filoniene din jud. Maramureş (la Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ), din Munţii Apuseni (la Săcărâmb, Zlatna, Crăciuneşti, Vălişoara etc.), din Banat (la Moldova Nouă, Sasca Montană), la Băiţa (jud. Bihor), la Sărişor (jud. Suceava) etc.

Auroră polară. Fenomen luminos care se formează în atmosfera înaltă din regiunile circumpolare ale Pământului, datorită jeturilor de protoni şi electroni care provin din erupţiile solare şi care, ajungând în apropierea Pământului, sunt captate de câmpul magnetic terestru care le deviază spre cei doi poli magnetici. Aurorele polare au forme foarte variate şi nuanţe care pot reproduce toate culorile spectrului solar: draperii cu falduri mişcătoare multicolore, voaluri transparente în culori ce se schimbă de la verde la violet, fâşii şi panglici strălucitoare care se mişcă continuu schimbându-şi aspectul, poziţia şi culoarea, arce de cerc plasate la orizont etc. Aurorele polare prezintă mare interes ştiinţific, deoarece studiul lor a adus noi informaţii cu privire la constituţia stratelor înalte ale atmosferei, permiţând descoperirea hidrogenului în stare atomică. Exploziile atomice la mari altitudini au permis oamenilor de ştiinţă să creeze aurore artificiale. Aşadar, aurora polară este un fenomen electrooptic, care ia naştere prin ionizarea straturilor superioare ale atmosferei sub influenţa radiaţiilor ultraviolete emise de Soare. Apare de regulă la înălţimi cuprinse între 100 şi 400 km (uneori până la 600, dar şi până la 1 000 km) şi la latitudini polare (mai rar în zonele temperate). Îmbracă forme foarte diferite, dintre care cele mai importante sunt: aurora polară sub formă de luminiscenţă difuză (se aseamănă cu aurora care precede răsăritul Soarelui, dar apare la periferia nordică a bolţii cereşti în intervalul de la începutul nopţii); aurora polară sub formă de arc (semicerc luminos cu capetele sprijinite pe orizont, din el pornind în sus benzi luminoase de culoare verzuie sau roşie-portocalie); aurora polară sub formă de panglici sau draperii (de culoare galben-verzuie, tivite cu roşu pe marginea inferioară); aurora polară cu structură radiară (sub forma unor raze pornind în toate direcţiile, dintr-un punct al bolţii cereşti) etc. După emisfera în care se produc pot fi distinse: aurora polară boreală şi aurora polară australă.

Austral. Dinspre polul sud; emisfera australă situată la sud de ecuator.

Austriacă (austrică), faza. Faza de mişcări tectonice orogenetice care marchează începutul proceselor de cutare care au condus la apariţia sistemului muntos alpin (Pirineii, Atlas, Alpii, Apeninii, Carpaţii, Himalaya, Anzii, Munţii Stâncoşi etc.). S-a produs la începutul Cretacicului mijlociu şi s-a manifestat prin cutări şi exondări în diverse geosinclinale.

Autigen. (gr. autigen-format la faţa locului). Element constitutiv al unei roci, format în acelaşi timp sau mai târziu decât roca din care face parte integrantă, nefiind nici transportat, nici depus mecanic.

Autocaptare. Proces prin care un râu îşi captează propriile ape prin îndreptarea unei albii meandrate (captare de meandru), sau în carst, dezvoltând un curs situat mai jos.

Autocataliză de calotă. Creşterea în altitudine a calotei glaciare prin acumulări de zăpadă şi gheaţă în prima jumătate a anaglaciarului, ceea ce are ca efect o extindere rapidă a calotei în raport cu mersul răcirii climatice al perioadei care i-a dat naştere.

Autohidrotermal. Produs sau proces de natură hidrotermală, limitat la roca-mamă şi la fazele târzii ale cristalizării magmatice, neafectat de modificări ulterioare.

Autohton. (gr. autos-însuşi, chton-pământ). Fenomen, fiinţă sau element care s-a format şi s-a dezvoltat pe teritoriul (unitate, regiune, provincie, ţară etc.) pe care fiinţează; care este originar din aceste locuri. 1. Complexul de strate al unei unităţi geologice, constituit din roci mai tinere, rămase pe locul formării lor, peste care se găsesc încălecate roci mai vechi împinse de mişcările tectonice ale scoarţei terestre, dintr-o regiune învecinată. Rocile mai vechi acoperă autohtonul ca o pânză (v. Pânza de şariaj). Masivele Almaş, Godeanu, Retezat, Vâlcan şi Parâng, din Carpaţii Meridionali, formează autohtonul pânzei getice. Când, într-o anumită zonă, stratele acoperitoare au fost erodate complet şi apare vizibil autohtonul, locul respectiv se numeşte fereastră tectonică. 2. Zăcământ de cărbuni format pe locul de origine al plantelor din care provine, în urma unei transgresiuni marine peste o regiune continentală bogată în vegetaţie arborescentă. Zăcământul respectiv se recunoaşte după poziţia naturală a tulpinilor şi a rădăcinilor, care nu au suferit nici un transport, şi prin faptul că: prezintă o stratificaţie concordantă cu culcuşul şi cu acoperişul, resturi de frunze bine conservate în acoperiş, constituenţii petrografici ai cărbunelui nu au structură clastică etc. Cărbunii zăcămintelor autohtone sunt, în general, săraci în cenuşă. Se deosebesc: zăcăminte autohtone terestre (când plantele continentale, aeriene, au fost acoperite de apă, în prima fază a încărbunării) şi zăcăminte autohtone acvatice (formate prin depunerea pe fundul bazinului respectiv a organismelor acvatice, predominant planctonice, după moartea lor). 3. Râu cu izvoarele în aceaşi unitate morfologică sau regiune climatică în care îşi are şi gura de vărsare. 4. Fenomen, fiinţă sau element care s-a format şi s-a dezvoltat pe teritoriul (unitate, regiune, provincie, ţară etc.) pe care fiinţează; care este originar din aceste locuri. Sin. Băştinaş, Aborigen.

Autolit. (gr. autos-însuşi, lithos-piatră, rocă). Rocă magmatică, înglobată într-o altă rocă magmatică, de care însă este legată genetic. Ex.: o incluziune de diorit într-un granodiorit, dacă ambele roci au provenit din aceeaşi magmă iniţială. V. şi Xenolit.

Autometamorfism. Metamorfismul pneumatolitic sau hidrotermal pe care-l suferă rocile magmatice consolidate sub acţiunea soluţiilor (de substanţe volatile sau hidrotermale) separate din reziduurile magmatice respective. Sub acţiunea acestor substanţe se produc transformări în mineralele rocilor magmatice şi apar minerale noi. Cele mai importante aspecte ale autometamorfismului sunt: propilitizarea (transformarea mineralelor melanocrate în clorit şi epidot, care dau rocii culoarea verzuie), sericitizarea (transformarea feldspatului şi a cloritului în sericit, roca devenind albicioasă, cu luciu sidefos) şi silicifierea (dezvoltarea de dioxid de siliciu sub formă de opal în cruste sau impregnaţii, care fac roca mai tare şi mai rezistentă). Autometamorfismul se produce în aureola hidrotermală a erupţiilor vulcanice şi constituie un indiciu al prezenţei concentraţiilor metalifere de aur, argint, plumb, zinc etc.

Autunian. (de la numele localităţii Autun, din Masivul Central Francez). Permianul inferior din vestul Europei, corespunzător Artinskianului (v.) din estul acesteia (din Platforma Rusă), caracterizat prin şisturi bituminoase negre, depozite grezoase roşii şi intercalaţii de cărbuni de tip boghead. Din punctul de vedere paleontologic este caracterizat prin flora cu Walchia piniformis şi Callipteris conferta şi printr-o faună de peşti ganoizi (Palaeoniscus), de stegocefali şi de filopede.

Auversian. Partea inferioară a etajului Priabonian (Eocen superior) din Bazinul Parisului.

Aval. Punct sau unitate de teren situată mai jos, în lungul unei văi, în raport cu un reper; parte a unui curs de apă spre care coboară curentul.

Avalanşă. (fr. avaler-a curge la vale). Masă de zăpadă care se desprinde din regiunile mai înalte ale munţilor şi alunecă, se prăbuşeşte sau se rostogoleşte pe versanţii acestora. Foarte răspândite în Alpi, Caucaz, Himalaya etc., avalanşele au uneori dimensiuni foarte mari şi pot produce distrugeri de bunuri şi de vieţi omeneşti, datorită atât masei de zăpadă, cât şi presiunii undei de aer care însoţeşte prăbuşirea acesteia. Avalanşele se formează în general pe povârnişuri line, cu pantă uniformă, pe care există o vegetaţie ierboasă, aproape totdeauna în aceleaşi zone şi la epoci determinate de condiţii meteorologice speciale care pot fi prevăzute dinainte. Ex.: iarna (avalanşe de iarnă, formate din zăpadă prăfoasă), se declanşează brusc, în majoritatea cazurilor în zile senine cu soare, fără nici un indiciu care să prevestească producerea lor iminentă, uneori datorită unei simple rafale de vânt, trecerii unui animal (cum este capra neagră) etc.; primăvara (avalanşă de primăvară), se formează în urma topirii stratului superficial de zăpadă sub acţiunea razelor solare, infiltrării apei produse în masa zăpezii şi transformării acesteia într-o masă de noroi îngheţată care se desprinde uşor şi alunecă vijelios pe pantele mai repezi. Se deosebesc, din punctul de vedere morfologic: avalanşe alunecătoare sau alunecări de zăpadă (formate pe povârnişurile cu pantă uniformă şi înnierbată); avalanşe de jgheab (în care zăpada alunecă totdeauna pe un acelaşi culoar adâncit în povârnişul muntelui; ex.: în masivul St. Gothard din Alpi se cunosc peste 350 de asemenea culoare, pe care în fiecare an curg la vale peste 325 milioane m³ zăpadă) şi avalanşe săritoare (care se formează din cele două tipuri anterioare, la denivelările bruşte şi abrupte de pantă putând "sări" direct în fundul văii). Avalanşele se mai clasifică astfel: avalanşe umede (când masa de zăpadă este înmuiată prin ploaie sau încălzire); avalanşe uscate (din zăpadă făinoasă dispusă pe un strat inferior mai compact); avalanşe de pietre (în care domină rostogolirea unei mase de pietre, pe versanţi foarte înclinaţi). Împotriva avalanşelor se luptă prin: aşezarea de obstacole în calea mişcării zăpezii, transformând panta continuă (care favorizează mişcarea) în terase artificiale sprijinite prin ziduri de sprijin găurite, sau construind tunele în munte, în regiunea respectivă.

Avandună. Dune embrionare unite între ele sub formă de cordon, dispuse în imediata apropiere a plajei înalte. Sin. Dună de ţărm.

Avanfosă. (lat. avante-înainte, fossa-groapă). Depresiune alungită, relativ îngustă, a scoarţei terestre, care se formează într-un geosinclinal, în momentul în care intră în faza de orogeneză. Este situată între geanticlinalul ridicat (lanţul muntos cutat) şi domeniul continental (platforma) şi este umplută cu sedimente groase (uneori de mii de metri). Ex.: avanfosa din zona neogenă din faţa Carpaţilor. În avanfose se formează uneori zăcăminte de petrol, sare, gaze etc. Avanfosa, în ultima fază a orogenezei se transformă în dealuri (ex.: Subcarpaţii).

Avanport. Port subsidiar, la gura unui estuar, creat sau dezvoltat atunci când portul principal a rămas la o distanţă neconvenabilă datorită evoluţiei traficului maritim (mărirea tonajului navelor îndeosebi) sau, mai rar, a fost înnisipat (cazul portului Bruges, avanportul fiind Zeebrugge).

Avantplajă. V. Plajă.

Aven. (fr. aven-cuvânt dialectal din Auvergne-Franţa). Puţ natural întâlnit pe suprafaţa podişurilor calcaroase, dezvoltat în adâncime ca urmare a proceselor de dizolvare, de coroziune, de sufoziune şi de prăbuşire. La suprafaţă are formă circulară, ovală sau neregulată, iar în adâncime prezintă porţiuni mai înguste sau mai largi, de formă neregulată. În partea inferioară avenul poate comunica cu o grotă, cu galerii subterane, cu râuri etc. Unele avene au adâncimi de sute de metri sau chiar peste 1 000 de metri. La noi se cunosc mari avene ca: avenul din Poiana Gropii (Munţii Aninei), avenul Scărişoara (Munţii Apuseni), avenul Negru (Munţii Bihor) etc. Se mai pot deosebi: avenul glaciar, în gheţari, realizat de apele de topire; aven de sufoziune, în roci afânate, prin circulaţia pe verticală a apei de infiltraţie.

Aventurin. Varietate de cuarţ galben sau roşu-brun, cu irizaţii datorită incluziunilor foarte mici de oxizi de fier, de mică etc. Tot aventurin se numeşte şi o varietate de plagioclaz cu reflexe aurii scânteietoare, datorită incluziunilor de solzi foarte mici de oligist.

Aversă. Precipitaţie de scurtă durată, cu început şi sfârşit brusc, care prezintă în intervalul producerii ei schimbări de intensitate foarte rapide. În general cantitatea de apă căzută în timpul aversei este mare, deşi uneori poate fi neînsemnată. Cel mai adesea aversa cade din nori Cumulonimbus (mai rar din nori Cumulus puternic dezvoltaţi pe verticală) fiind formată din picături de apă sau fulgi de zăpadă cu dimensiuni mari. După felul precipitaţiei se disting: averse de ploaie (însoţită frecvent de descărcări electrice, vijelii şi mai rar de grindină); averse de ninsoare şi averse de lapoviţă.

Avertisment meteorologic. Mesaj meteorologic anunţând producerea în intervalul următor a unor fenomene sau condiţii atmosferice care pot influenţa negativ desfăşurarea diferitelor activităţi, securitatea bunurilor şi a vieţii oamenilor şi animalelor.

Avicula. Lamelibranhiat cu cochilia echivalvă. Se cunosc peste trei sute de specii fosile ale acestui gen, din care azi mai persistă numai câteva specii în Oceanul Pacific şi în Oceanul Indian. Specia Avicula contorta caracterizează trecerea de la Triasic la Jurasic, fiind tipică Rhetianului, socotit ultimul etaj al Triasicului sau primul al Jurasicului.

Avulzie. Procesul de schimbare a traseului albiei unui râu în cîmpia aluvială, prin mecanismul de formare a grindurilor aluviale submerse care apoi, la ape mai mici, devin emerse barând direcţia anterioară de curgere (Fisk, 1944, pentru Mississippi).

Axa anticiclonului. Linia care ar rezulta din unirea punctelor cu presiune maximă de la diferite înălţimi ale anticiclonului.

Axa ciclonului. Linia imaginară care ar rezulta din unirea punctelor cu presiune minimă de la diferite înălţimi ale ciclonului.

Axa dorsalei. Linia de mare presiune în lungul căreia izobarele sunt puternic curbate, iar vânturile diverg către periferiile cu presiuni din ce în ce mai mici.

Axa Pământului. Dreapta imaginară ce se presupune că trece prin cei doi poli şi în jurul căreia se efectuează mişcarea de rotaţie a Pământului de la V la E.

Axinit. Borosilicat complex (de Ca, Mn, Fe, Al) întâlnit uneori ca mineral hidrotermal în geodele din granite şi diorite, în zăcămintele metalifere filoniene şi frecvent pe diaclazele rocilor metamorfice.

Azbest. (gr. asbestos-nu arde, incombustibil). Mineral fibros din grupul amfibolilor (azbest de hornblendă, azbest de tremolit, azbest de actinot etc.), numit amiant (gr. amiantos-incoruptibil), sau din grupul serpentinului (azbest de serpentin), numit crisotil (gr. crisos-aur, tilos-fibră). Se formează ca mineral metamorfic în şisturile cristaline sau prin transformarea hidrotermală a rocilor ultrabazice. Zăcăminte mari de azbest crisotilic se găsesc în provincia Quebec (Canada), regiune care produce 73% din producţia de azbest a lumii, în Cipru, în Zimbabwe, în R.S. Africană, în Rusia (la Sverdlovsk) etc., iar de amiant, în Noua Zeelandă, Tasmania, Noua Caledonie, în China de Vest, în Munţii Ural (Rusia) etc.

Azimut. (ar. as semt-drum drept). Unghiul diedru format de un plan vertical cu un alt plan vertical ales ca plan de origine. Se deosebesc: azimut astronomic, pe care-l face un plan vertical ce trece printr-un punct dat, cu planul ce trece prin meridianul locului; azimut magnetic, format de direcţia nordului magnetic cu o direcţie dată de pe teren (se măsoară în sensul de mişcare al acelor de ceasornic şi se exprimă în grade de la 0-360^o); azimut geografic, format de direcţia nordului geografic cu o direcţie dată de pe teren măsurată în acelaşi sens ca la azimutul magnetic.

Azoic. (gr. a-fără, zoon-vietate, vieţuitoare). Sin. Arheian (v.).

Azonal. Component sau fenomen al mediului fizico-geografic ce nu se supune legii zonalităţii climatice, el apărând indiferent faţă de zona geografică dată, în condiţii specifice locale. V. Zonă.

Azurit. (fr. azur-albastrul cerului). Carbonat natural bazic de cupru. Se formează prin alteraţia şi oxidarea minereurilor cuprifere din pălăria zăcămintelor de cupru şi se găseşte aproape totdeauna în parageneză cu malachitul (v.). În România azuritul apare în zona de oxidaţie a zăcămintelor cuprifere la: Cârlibaba, Pojorâta (jud. Suceava), Altân Tepe (jud. Tulcea), Bălan (jud. Harghita), Moldova Nouă, Sasca Montană, Oraviţa, Dognecea, Ocna de Fier, Ruşchiţa etc. (jud. Caraş-Severin), Băiţa (jud. Bihor), Ilba, Baia Sprie, Cavnic, Borşa (jud. Maramureş), Rodna (jud. Bistriţa-Năsăud).


B
B, orizont. V. sub Orizont de sol.

Başkirian. Etajul inferior al Carboniferului superior din Europa Estică. Fosila caracteristică este amonoideul Gastrioceras listeri.

Babă (Babe). Stâncă izolată, sub formă de ciupercă, modelată prin degradarea periglaciară diferenţială a unor strate dispuse orizontal, şlefuită ulterior de vântul încărcat cu firicele de gheaţă (ex.: Babele din Bucegi).

Bacillariaceae. (lat. bacillus-bastonaş). Sin. Diatomee (v.).

Bacterii. (gr. bakteria, bakterion-bastonaş). Microorganisme vegetale unicelulare, saprofite sau parazitare, fără nucleu diferenţiat. Trăiesc în toate mediile (aer, apă, pământ, alimente, organisme etc.). Sunt cunoscute încă din Algonkian şi, prin acţiunea lor, au pregătit apele şi uscatul pentru dezvoltarea ulterioară a lumii vegetale şi animale. Ca fosile au fost puse în evidenţă în 1879 de către van Tieghem, care le-a descoperit în rădăcinile plantelor din Carbonifer, iar cercetările ulterioare ale geologului francez Lucien Cayeux (1864-1944) au arătat marea lor răspândire în diferite formaţiuni geologice, de la cele mai vechi şi până la cele mai recente. S-au găsit şi bacterii vii, în apele de zăcământ extrase de la 2 500 m adâncime, dintr-o formaţiune de hidrocarburi paleozoice (în 1926, simultan în U.R.S.S. şi S.U.A.). În timpurile geologice, bacteriile au avut un rol biochimic important la formarea unor zăcăminte sedimentare de: fosfaţi (precipitaţi din apele mărilor, bogate în acid fosforic), cum sunt cei din guano sau din nodulele fosfatice din Bazinul Parisului, din Rusia şi, mai ales, din depozitele cenomaniene din Egipt; minereuri de fier şi mangan (sub formă de oxizi rezultaţi din descompunerea carbonaţilor), cum sunt cele din "minetele" exploatate la Briey, Longvy şi Nancy, în Lorena (Franţa); calcar (rezultat, după cum a arătat cercetătorul englez C.N. Drew, ca produs al acţiunii amoniacului şi dioxidului de carbon, transformate în carbonat de amoniu, asupra sulfatului de calciu din apa mării, pe care-l transformă în carbonat), cum sunt calcarele algonkiene; sulf (depus sub acţiunea sulfobacteriilor sau tiobacteriilor), găsit în unele zăcăminte din Oligocen şi Miocen; cărbuni (în formarea cărora au atacat celuloza din ţesuturile vegetale, contribuind la distrugerea materiei organice respective şi, prin procese complexe, la îmbogăţirea în carbon); ţiţei (în formarea căruia au lucrat prin acţiunea lor de fermentare asupra albuminoidelor, celulozei, grăsimilor etc.). Astăzi, bacteriile au un rol deosebit în decompunerile care se produc în soluri, atât aerob (în spaţiile lacunare largi, bine aerate şi în spaţiile interglomerulare din solurile structurate sau cele nisipoase) cât şi anaerob (în interiorul orizontului cu humus, în stratele mai adânci şi îndesate şi în prezenţa unui exces de apă). Dintre bacteriile solului sunt de amintit, în primul rând, bacteriile care reprezintă agenţii activi ai circuitului azotului în natură, ca: bacterii denitrificatoare, care reduc azotaţii în azotiţi sau în oxid de azot şi azot gazos; bacterii fixatoare de azot, care trăiesc şi se dezvoltă în sol etc.

Baculites. (lat. baculus-baston, băţ). Gen de amonit din Cretacic. Este fosila caracteristică a Cretacicului superior (de la Cenomanian la Maestrichtian), fiind întâlnită şi la noi, în Bazinul Brezoi.

Badenian. Etajul penultim al Miocenului din Europa Centrală, pe teritoriul fostului Paratethys. Anterior era echivalat cu Tortonianul (v.).

Badlands (badland). (engl. "pământuri rele"). Regiune puternic degradată prin acţiunea de eroziune a agenţilor modificatori externi (torenţi, ape de şiroire etc.) sau în urma unor surpări, alunecări de teren etc. Solurile de pe aceste terenuri sunt spălate şi roca-mamă, lipsită de vegetaţie, apare la zi. Badlands-urile se dezvoltă în special în regiunile în care predomină roci argiloase. Ex.: în ţara noastră, între râurile Buzău şi Putna (în Vrancea). Deci, este un teren cu nenumărate ravene şi ogaşe dispuse unele lângă altele, care degradează puternic solul, roca de tip argilos apărând în general la zi. Termenul, de origine engleză, a fost folosit prima dată în S.U.A. (statele North Dakota şi Nebraska) unde există o regiune cu relief intens degradat care poartă acest nume. La noi apare în zona vulcanilor noroioşi de la Berca. Sin. Calanchi (it.), Barrancos (sp.), Huaycos (America Latină).