Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə64/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   60   61   62   63   64   65   66   67   ...   124

Mediteranean, climat. Climatul răspândit în jurul bazinului Mării Mediterane, care se caracterizează prin veri lungi, fierbinţi (+24 la +30oC) şi uscate şi prin ierni umede şi blânde (+6 la +12oC). Precipitaţiile au un caracter torenţial pronunţat, determinând creşteri ale cursurilor de apă ca cea care a dus la inundarea Florenţei în anul 1968 şi fenomene de eroziune puternice în regiunea mai înaltă, despădurită de multă vreme. Climatul mediteranean se încadrează în climatul subtropical, fiind răspândit între 30 şi 40o latitudine N şi S. Se caracterizează prin două anotimpuri, dar apar diferenţe simţitoare între aspectul din emisfera nordică şi cel din emisfera sudică, precum şi între sectoarele estice şi vestice ale continentelor. Legată de clima mediteraneană este vegetaţia din bazinul mediteranean, caracterizată prin: culturi de viţa de vie, citrice, măslin, smochin, rodiu, fistic, migdal, laur, mirt, chiparos, palmier pitic, stejar de plută, pinul umbrelă, iarba alfa etc.

Mediteranian. (de la numele Mării Mediterane). Etajele Miocenului inferior (Mediteranianul I) şi mediu (Mediteranianul II), cunoscute în nomenclatura geologică mai nouă sub numele de Girondian (v.), respectiv Vindobonian (v.). Mediteranianul I cuprinde subetajele Acvitanian şi Burdigalian, iar Mediteranianul II, subetajele Helveţian şi Tortonian. Depozitele Mediteranianului sunt caracterizate printr-o faună de lamelibranhiate, gasteropode, echinide etc., şi ca floră, prin frecvenţa algelor calcaroase de tip lithothamnium. În ţara noastră, aceste depozite au o largă răspândire: în zona precarpatică, unde conţin zăcăminte de petrol şi sare, în Bazinul Transilvaniei, unde conţin sare şi gaze naturale, în Podişul Moldovenesc, în sudul Dobrogei etc.

Mediu. Spaţiul ce înconjoară fiinţele vii şi cu care acestea realizează un schimb permanent de materie şi energie, făcându-le mai mult sau mai puţin dependente de el.

Mediu de viaţă. Totalitatea condiţiilor externe de natură fizică, chimică, biologică în care se desfăşoară viaţa plantelor şi animalelor.

Mediu geografic. Spaţiul natural sau amenajat ce înconjoară fiinţele şi societatea umană, asupra căruia ea acţionează, şi ale căror componente climatice, biologice, hidrologice, edafice, economice, politice, psiho-sociologice etc., au repercusiuni asupra stării şi comportamentului grupurilor umane.

Mediu înconjurător. Ambianţa omului localizată la suprafaţa Pământului într-un spaţiu tridimensional. Mediul înconjurător are o anumită alcătuire, organizare, structură şi funcţionare, rezultate din fluxurile energetice şi substanţiale naturale şi antropice ce leagă trei subsisteme principale: neviu, viu şi uman în cadrul unui nou înveliş al Pământului numit de unii cercetători ecosferă.

Mediu rural. Tip de mediu înconjurător caracterizat prin: încărcare cu populaţie redusă (în medie opt locuitori la ha); prezenţa a două zone, vatra şi moşia, prima pentru locuit, a doua pe care se practică cele mai variate forme de utilizare a resurselor; dependenţa de factorii naturali este directă.

Mediu urban. Tip de mediu înconjurător aproape complet artificializat, caracterizat prin şapte funcţii principale: de locuit, productivă, cultural administrativă şi de servire, de comunicare, ecologică şi de recreere, estetică, strategică.

Medlicottia. Amonit caracteristic pentru toate subdiviziunile Permianului (Medlicottia orbignyana, M. Marconi, şi M. primas).

Megabrecie. (gr. megas-mare, it. brecce-pietriş, prundiş). Rocă sedimentară constituită din blocuri gigantice formate prin prăbuşirea unei faleze sub acţiunea valurilor. Ex.: unele blocuri de calcare titonice din conglomeratele de Bucegi; klippele "pienine" şi "maramureşene" din nordul ţării noastre.

Megaceros. (gr. megas-mare, lat. cervus-cerb). Mamifer rumegător paridigitat, cu corpul mare (1,50 m înălţime) şi coarnele mari, lăţite, având distanţa între vârfuri până la 3 m. A trăit în timpul glaciaţiunii cuaternare, găsindu-se schelete întregi în turbăriile din Irlanda de Nord. În ţara noastră, specia Megaceros euryceros este întâlnită din Cuaternarul din şesul Dunării.

Megalodon. (gr. megas-mare, odus, odontis-dinte). Lamelibranhiat eterodont cu cochilia groasă. A dat naştere în Triasic calcarelor sau dolomitelor recifale cu megalodonte, răspândite în Alpii de Nord, în Munţii Bakony (Ungaria), în Munţii Codru (Codru-Moma din Apuseni, cu specia Megalodon rimosus), în Balcani, Caucaz, Himalaya.

Megalopolis. Fază geografică, teritorială, supremă a urbanizării contemporane, sistem aproape continuu de areale urbane şi suburbane extins pe mii de km2, ce concentrează zeci de milioane de locuitori şi deţine poziţii eminente în viaţa economică, socială, culturală, politică a ţării în care se dezvoltă. Astfel, megalopolisul din NE S.U.A. ce se desfăşoară între Boston şi Washington concentrează pe 1,8% din suprafaţa ţării, circa 1/5 din populaţie şi 1/4 din producţia industrială a acesteia iar megalopolisul Tokaido (între Tokyo şi Osaka) concentrează pe 11,6% din suprafaţa Japoniei 45% din populaţia ţării.

Megalosaurus. (gr. megas-mare, sauros-reptilă). Reptilă gigantă din ordinul Dinosaurienilor, care în mers se sprijinea pe coadă. Avea staţiune bipedă, cu membrele anterioare mici, iar cele posterioare mari. Este cunoscut prin dinţii mari care se găsesc şi în ţara noastră în depozitele Cretacicului inferior de la Cernavodă.

Meganeura. Insectă gigantă, din grupul libelulelor, care cu aripile desfăcute atingea lungimea de 70 cm. Este caracteristică pentru Carboniferul superior.

Megarelief. Termen folosit rar, pentru formele planetare. V. Macrorelief.

Megascopic. Calitatea unui mineral sau a unei roci de a fi determinat cu ochiul liber sau, cel mult, cu lupa (observaţii megascopice).

Megaspori. Sin. Macrospori (v.).

Megaterme. Organisme adaptate la temperaturi ridicate.

Mejonit. V. sub Scapolit.

Melafir. (gr. melas-negru). Rocă magmatică efuzivă preterţiară (paleovulcanică), având compoziţia bazaltului (conţine plagioclazi bazici, -labrador-, augit, cu sau fără olivină etc.) şi o structură porfirică, intersertală, cu frecvente texturi vacuolare (amigdaliforme), umplute cu colorit epidot, calcit, zeoliţi etc. Are culoarea cenuşie-roşcată sau cafenie-verzuie şi verde (când este alterată), rezistenţă mare la compresiune şi rupere, roca fiind întrebuinţată la împietruiri, borduri, pavaje etc. Melafirele sunt frecvente în Carbonifer şi Permian (în America de Nord şi în Europa Centrală şi de vest), întâlnindu-se în ţara noastră, sub formă de lave, tufuri etc., de vârstă Mezozoică, în partea de sud a Munţilor Apuseni (în Munţii Metaliferi) şi în regiunea Maramureşului.

Melanic. Caracter diagnostic, la nivel de varietate, pentru argiluvisolurile în a căror orizont Bt apare un suborizont de culori închise.

Melanocrat. (gr. melas, melanos-negru, kratein-a apărea). Mineral având culori închise, datorită silicaţilor feromagnezieni pe care-i conţine. Se întâlneşte frecvent în rocile magmatice bazice şi ultrabazice (ex.: olivină, hornblendă, augit, biotit, magnetit, psilomelan etc.). Sin. Femic, Mafic. Melanocrate sunt şi rocile cristaline bogate în minerale de culoare închisă (piroxeni, amfiboli, mice). Opuse sunt leucocratele, bogate în minerale albe (cuarţ, feldspat).

Melanopsis. Gasteropod fosil frecvent întâlnit în depozitele miocene şi pliocene din ţara noastră, speciile găsite în formaţiunile de la interiorul arcului carpatic deosebindu-se prin formă şi dimensiuni de cele de la exteriorul acestui arc. Ex.: Melanopsis vindobonensis, M. fossilis etc. (în Ponţianul bazinului Transilvaniei), M. snadbergeri, M. saubeirani etc. (în Levantinul din jud. Prahova) etc.

Melanterit. (gr. melanteros-mai negru). Sulfat natural, hidratat, de fier (FeSo4  7H2O), care se formează prin cristalizare din soluţii sulfatate suprasaturate, într-un mediu lipsit de oxigen. Este produs şi artificial. Este întrebuinţat la fabricarea unor vopsele albastre (albastru de Berlin), a cernelurilor etc. În ţara noastră se găseşte în regiunea Baia Mare, sub formă de cruste sau stalactite depuse pe pereţii galeriilor, la Ilba, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ etc., apoi în Munţii Ţibleş, în Munţii Apuseni (la Deva, Săcărâmb, Ruda-Barza, Stănija din jud. Hunedoara; Roşia Montană, Baia de Arieş etc., din jud. Alba), la Altân Tepe (jud. Tulcea), la Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin), la Cârlibaba (jud. Suceava) etc. Sin. Calaican natural.

Melea. Porţiune de apă marină de formă longitudinală şi foarte îngustă, izolată aproape total de mare prin bancuri de nisip (de tip sacalin), care cu timpul se înglobează deltei.

Melilit. (gr. mell-miere, lithos-piatră). Amestec izomorf de silicaţi (de Ca, Al şi Mg), care se formează în rocile efuzive tinere, foarte bazice, din lave leucitice şi nefelinice. Se găseşte în Rusia (peninsula Kola), Germania, Cehia, Italia, Africa de Est, S.U.A., Hawaii.

Menilit. Varietate de opal cu conţinut de calcedonie, care formează, cu un adaos de substanţă argiloasă şi organică (bitumine), hidroxizi de fier etc., intercalaţii subţiri, lenticule sau concreţiuni neregulate bituminoase, în roci sedimentare cunoscute sub numele de şisturi menilitice. Are culoarea negricioasă şi, uneori, prin distilare, se obţin din masa bituminoasă hidrocarburi. În zona externă a Flişului Carpatic din ţara noastră, aceste şisturi sunt dezvoltate sub forma orizontului menilitelor inferioare (limita dintre Eocen şi Oligocen) şi a orizontului menilitelor superioare (ultimul termen al Oligocenului).

Meoţian. Primul etaj al Pliocenului din bazinul Pontic, cu dezvoltarea cea mai tipică în Carpaţii Orientali mai ales (între Valea Dâmboviţei şi Valea Trotuşului) de unde se întinde pe Platforma Rusă şi catena nord-dobrogeană spre est şi Platforma Moesică şi Depresiunea Getică spre sud şi vest. Cu grosimi care ating 700 m (în Depresiunea Getică) şi 1 200 m (în zona de curbură a Carpaţilor, între râurile Putna şi Milcov), Meoţianul este reprezentat prin marne (în parte şistoase), gresii, calcare oolitice, nisipuri cu impregnaţii de ţiţei (stratele I, II, intermediar şi III din regiunea Moreni-Gura Ocniţei, care au dat o mare producţie de ţiţei) şi unele intercalaţii de lignit (între Putna şi Milcov), de tufit andezitic (în sectorul getic), sau de sare (zona cutelor diapire). Ca fosile caracteristice se întâlnesc: lamelibranhiate (Congeria novorossica, Unio moldaviens, U. subatavus, Dossinia maeotica, Ervilia minuta, Helix Mrazeci etc.), gasteropode (Viviparus moldavicus, Pirinella caspica etc.), mamifere (Gazella deperdita, Hipparion gracile, Aceratherium incisivum, Rhinoceros schleiermacheri şi în special Dinotherium gigantissimum, găsit de Gr. Ştefănescu în 1889 la Mânzaţi, în jud. Vaslui).

Mercur. (lat. Mercurius-zeul comerţului). Element chimic (Hg) din grupul al doilea secundar al sistemului periodic al elementelor. Cunoscut din antichitate. Este un metal alb-argintiu strălucitor, singurul metal lichid la temperatură obişnuită, destul de volatil, care formează cu numeroase metale aliaje numite amalgame (nu se aliază cu Mn, Fe, Co şi Ni). Se găseşte în natură sub formă de cinabru (v.) şi, mai rar, în stare nativă, ca picături fine în rocile înconjurătoare. Are întrebuinţări multiple: umplerea unor aparate de fizică (termometre, barometre) etc, în tehnică, în medicină etc. Principalele ţări producătoare de mercur sunt: Spania (la Almaden, cel mai mare zăcământ din lume), Italia (la Albadia San Salvatore-Toscana), în Munţii Caucaz, China, S.U.A. (California, Oregon, Nevada, Texas etc.), Mexic, Yugoslavia etc. În ţara noastră a fost exploatat un zăcămint de cinabru la Poiana Ampoiului (jud. Alba) şi sunt semnalate alte apariţii în structurile vulcanice din lanţul munţilor vulcanici.

Meridian. (lat. meridies-amiază). Cerc care rezultă din întretăierea suprafeţei terestre cu un plan care trece prin axa polilor geografici şi printr-un punct dat. Toate meridianele sunt perpendiculare pe ecuator şi pe oricare altă paralelă de pe suprafaţa globului. Meridianul ce trece prin observatorul de la Greenwich (lângă Londra) a fost ales, la Conferinţa internaţională de geodezie de la Washington (1884), ca meridian de origine, fiind considerat meridianul zero; de la acesta se socotesc gradele de longitudine spre E (longitudine estică) şi spre V (longitudine vestică), întâlnindu-se în antimeridianul de 180o. Tot în raport cu meridianul zero se calculează şi fusele orare (v. Fus orar). În lungul meridianelor terestre se măsoară latitudinea (v.). Toate punctele de pe acelaşi meridian au aceeaşi longitudine şi aceeaşi oră astronomică. Direcţia oricărui meridian indică nordul şi sudul geografic. Sin. Meridian geografic, Meridian terestru. Aşadar, meridianul este jumătatea unui cerc care întretaie suprafaţa terestră după un plan ce trece prin axa polilor.

Merocarst. Carst dezvoltat incomplet, din mai multe cauze posibile: este la începutul evoluţiei sau, mai ales, stratele calcaroase sunt subţiri, ori au un facies marnos, cretos care nu este favorabil carstificării. Se caracterizează prin aceea că tipurile de forme sunt reduse, lipsesc mai ales poliile, formele ce apar sunt adesea imperfecte, sau diversele lor elemente au o dezvoltare incipientă.

Merzlota. (cuv. rus). V. Gelisol. Sin. Pergelisol (v.), Permafrost, Tjäle.

Mesas. (sp. din Mexic). 1. Relief tabular flancat de jur împrejur de abrupturi tăiate în stratul de roci tari care l-au protejat de distrugere. Prin retragerea versanţilor mesas îşi micşorează treptat întinderea, păstrându-şi însă înălţimea. Într-o fază avansată de eroziune rămâne sub formă de martor de eroziune. 2. Podiş bazaltic provenit din lava care s-a acumulat iniţial în văi sau depresiuni şi care, fiind mai dură, s-a conservat mai bine păstrând un relief rămas proeminent în raport cu relieful înconjurător modelat în roci mai moi. Uneori se dă acest nume şi platourilor de curgeri obişnuite, sau celor de aglomerate (similare celor din Harghita, situate la 800-1 000 m), precum şi unor platouri piemontane (mesas piemontan).

Mesetă. (sp. meseta-podiş neted, termen utilizat în Peninsula Iberică şi în regiunea Munţilor Atlas din Africa). Podiş interior, format pe un fundament vechi cutat şi peneplenizat, acoperit cu o cuvertură sedimentară mezozoică şi Terţiară. Meseta iberică cuprinde partea centrală şi de nord-vest a Peninsulei Iberice, iar Meseta marocană şi Meseta algeriană (sau podişul Şoturilor sau a Kabiliei) sunt intercalate între lanţurile Munţilor Atlas, din nordul Africii, din cuprinsul Marocului şi Algeriei.

Messinian. Ultimul etaj al miocenului pentru Marea Mediterană.

Mestecăniş. Pădure de mesteacăn (Betula sp.).

Metacristal. (gr. meta-între, după, krystallos-gheaţă). Cristal bine dezvoltat, format prin metasomatoză, în condiţiile metamorfismului general (ex.: pirita în unele şisturi; marmura etc.), frecvent de-a lungul unei fisuri fine din roci.

Metageneză. (gr. meta-între, după, genesis-origine). Faza finală a procesului de încărbunare (v.), care are loc, în special, în cadrul metamorfismului general, sub influenţa presiunii şi temperaturii ridicate.

Metal. (lat. metallum, gr. metallon-metal). Element chimic din compoziţia unui mineral (v.) sau a unui minereu (v.), prezent mai rar în stare nativă în natură, care are un luciu caracteristic (luciu metalic), este bun conducător de căldură şi electricitate, are anumite proprietăţi mecanice (duritate, tenacitate, maleabilitate, ductibilitate) care condiţionează numeroasele sale întrebuinţări şi cu oxigenul formează de obicei oxizi cu caracter bazic. O particularitate principală a structurii metalelor este existenţa în interiorul acestora a unui număr mare de electroni liberi care explică majoritatea proprietăţilor metalelor. Prin dizolvare în apă, oxizii metalelor produc hidroxizi cu reacţie alcalină, care, împreună cu acizii, formează săruri în molecula cărora atomul metalului, devenit ion pozitiv, este legat de restul metalic al moleculei, devenit ion negativ, prin legături de covalenţă. Toate metalele sunt solide la temperatura obişnuită, cu excepţia mercurului, care este lichid. Principalele metale exploatate în lume şi care stau la baza economiei mondiale moderne sunt: Al, Au, Ag, Be, Bi, Ca, Co, Cr, Cu, Fe, Ge, Li, Mg, Mn, Hg, Mo, Ni, Pt, Pb, Re, Sn, Ta, Ti, U, V, W, Zn, Zr etc. Dintre acestea unele sunt metale uzuale, cu o largă răspândire şi întrebuinţare industrială (ex.: Fe, Al, Cu, Mn, Ni, Cr, Pb, Zn etc.), altele sunt socotite metale preţioase (ex.: Au, Ag, Pt) sau metale nobile, deoarece se oxidează greu şi sunt foarte rezistente din punct de vedere chimic (ex.: Au, Ag, metalele din grupul platinei etc.), iar altele sunt metale rare (uşoare, greu fuzibile, radioactive etc.), care se găsesc în scoarţa terestră, dar care au o utilizare din ce în ce mai mare în tehnica modernă (ex.: Ge, Be, Mo, W, V etc.).

Metalogenie. (lat. metallum, gr. metallon-metal, genesis-origine). Studiul formării şi răspândirii zăcămintelor de minereuri metalifere în scoarţa Pământului, în funcţie de condiţiile tectonice şi geologice regionale. Stabilind legile de distribuţie şi de asociere a zăcămintelor respective, metalogenia creează baza de apreciere a importanţei economice a unei regiuni şi îndrumează prospecţiunile geologice respective.

Metaloid. Element chimic din compoziţia unui mineral sau a unui minereu, cu proprietăţi diferite de ale metalelor (v.) şi care, în sistemul periodic, ocupă poziţii bine distincte (în grupurile principale, deasupra diagonalei care trece prin căsuţele ocupate de elementele B, Si, As, Te, At, inclusiv H). Metaloizii sunt substanţe rele conducătoare de căldură şi electricitate, au putere reflectătoare mică, formează oxizi (cu excepţia gazelor inerte) care, cu apa, dau acizi, împreună cu hidrogenul dau substanţe volatile, iar în combinaţiile pe care le formează cu metalele au caracter electronegativ, formând ioni negativi incolori. Unii metaloizi sunt gazoşi la temperatura ordinară (ex.: H, gazele inerte, F, Cl, O şi N), alţii sunt solizi (ex.: B, C, Si, P, Se, J), iar bromul este lichid. Elementele chimice care fac trecerea între metale şi metaloizi se numesc semimetale (ex.: Ge, As, Sb, Te). Sunt şi elemente chimice care au proprietăţi caracteristice şi metaloizilor şi metalelor (ex.: iodul, metaloid tipic, dă combinaţii de forma JCN, JPO4 etc., în care are rolul de metal monovalent; manganul tipic în valenţele 2 şi 3, este amfoter în valenţa 4 şi are caracter metaloid în valenţele 6 şi 7 etc.).

Metalosferă. Sin. Barisferă.

Metamictic. Mineral care conţine pământuri rare şi radioactive, şi care, sub acţiunea radiaţiilor X rezultate din dezintegrarea elementelor radioactive, prezintă fenomene de transformare a substanţei cristaline în substanţă amorfă.

Metamorfism. (gr. meta-între, după, morphe-formă; noţiunea a fost introdusă în 1825 de geologul Ch. Lyell, 1797-1875). Totalitatea proceselor de transformare pe care le suferă rocile din scoarţa terestră (sedimentare sau magmatice), în cazul schimbărilor care se produc în condiţiile de temperatură, de presiune sau de chimism ale mediului respectiv. Transformările constau, în general, în: schimbări în compoziţia mineralogică şi uneori şi chimică a rocilor respective; recristalizarea lor totală sau parţială şi apariţia de structuri şi texturi noi, caracteristice pentru rocile formate (roci metamorfice). În timpul procesului de metamorfism, compoziţia chimică poate rămâne în ansamblu nemodificată (metamorfism izochimic), producându-se numai recristalizări ale mineralelor vechi (metamorfism izotopic) sau transformări ale acestora în minera-le noi (metamorfism alofizic), sau se poate modifica prin îndepărtarea unei părţi din materialul vechi şi aport de material nou (metamorfism alochimic sau metamorfism metasomatic). Agenţii principali care intervin în metamorfism sunt: temperatura (variabilă cu adâncimea şi care produce: deshidratări de minerale; recristalizări etc.), presiunea litostatică şi orientată (stessul) (care influenţează asupra structurii, texturii, cristalinităţii şi volumului rocilor) şi catalizatorii (gradul de deformare a rocilor şi fluidele chimice active). În funcţie de condiţiile geologice şi de cauzele care îl produc, se deosebesc: metamorfism de contact, metamorfism dinamic (de dislocare) şi metamorfism regional. Metamorfismul de contact se produce în rocile înconjurătoare, la contactul acestora cu o masă magmatică în ascensiune, sub influenţa temperaturii (metamorfism termic sau pirometamorfism), fără aport de substanţe străine (meta-morfism izochimic) sau provocat de fluidele metasomatice fierbinţi (lichide- metamorfism hidrotermal, sau gazoase-metamorfism pneumatolitic) care se degajă din magmă. Zona metamorfismului de contact care afectează marginile intruziunii magmatice se numeşte zonă de endocontact (metamorfism endogen), iar cea care afectează rocile înconjurătoare intruse, zonă de exocontact (metamorfism exogen). Metamorfismul dinamic este datorat proceselor de dislocaţie ale scoarţei terestre şi are loc mai ales în lungul liniilor de fractură, pe care uneori se formează milonite (v.). Metamorfismul regional (general), cel mai răspândit tip de metamorfism, este determinat de mişcările orogenice ale scoarţei terestre, care, cu creşterea adâncimii, produce simultan ridicarea temperaturii şi a presiunilor şi transformă rocile în şisturi cristaline (roci cristalofiliene) (ex.: filite, micaşisturi, calcare cristaline, gnaisuri etc.). Se produce recristalizarea mineralelor preexistente în stare solidă, iau naştere minerale noi, structuri şi texturi noi etc. În funcţie de adâncimea la care se produce, metamorfismul regional determină trei zone: epizona (v.), mezozona (v.) şi catazona (v.), fiecare zonă fiind caracterizată prin anumite condiţii fizice, anumite minerale tipomorfe şi prin anumite roci tipice.

Metamorfism retrograd. Sin. Diaftoreză (v.), Retromorfism.

Metasomatism. Sin. Metasomatoză (v.).

Metasomatoză. (gr. meta-după, soma, atos-corp). Totalitatea proceselor fizico-chimice care, în total sau în parte, produc substituirea minereurilor din roci cu altele noi, sub acţiunea soluţiilor gazoase (pirometasomatoză), apoi a lichidelor (hidrometasomatoză) sau a amestecului acestora. Substanţa pentru mineralele noi (metasom) este adusă în soluţie, care transportă şi substanţele rezultate din mineralele înlocuite (palasom), schimbul de substanţă făcându-se simultan, după legea volumelor egale (volumul mineralului care înlocuieşte este egal cu volumul mineralului sau al mineralelor înlocuite). Procesul de metasomatoză se desfăşoară în mai multe moduri: înlocuire simultană în mai multe puncte, rezultând o mineralizaţie împrăştiată (când soluţiile sunt în cantitate mică sau diluate şi căile de acces numeroase) în prezenţa unei fracturi pe care pătrund soluţii bogate, rezultând o mineralizaţie compactă, şi mixt, rezultând şi concentraţii compacte şi diseminate. Metasomatoza se produce cel mai frecvent în calcare şi dolomite, în gresii şi mai puţin în rocile magmatice, şi este influenţată de permeabilitatea rocii respective (fisurarea, porozitatea, brecifierea etc.), care facilitează circulaţia soluţiilor şi deci procesul de substituire. Este unul dintre cele mai importante procese în formarea concentraţiilor de minerale utile. În ţara noastră, asemenea concentraţii de Fe, Cu, Pb, Zn etc, se cunosc la contactul granodioritelor cu calcarele, din Banat. Sin. Metasomatism.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   60   61   62   63   64   65   66   67   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin