Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə77/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   73   74   75   76   77   78   79   80   ...   124

Parautohton. (gr. para-lângă, autos-însăşi, ctholm-pământ). Pânză (v.) de amploare secundară sau duplicatură (v.) importantă, care acoperă autohtonul (v.) şi care, la rândul ei, este acoperită de o pânză majoră de şariaj. Rocile din parautohton sunt similare celor de aceeaşi vârstă din autohton, dar diferă net de cele din pânza acoperitoare, direcţia de deplasare a acesteia din urmă condiţionând şi direcţia de încălecare a parauthtonului peste autohton. În România, asemenea structuri au fost identificate în jumătatea vestică a Carpaţilor Meridionali (Pânza de Severin dintre Pânza Getică şi Autohtonul Danubian). În cazul formaţiunilor de fliş, duplicaturile parautohtone au şi o importanţă economică, facilitând acumularea zăcămintelor de ţiţei (ex.: în Rusia, în Polonia şi, probabil, în Moldova, în zona Autohtonului flişului marginal).

Paravânt. Mijloc de protecţie a culturilor agricole sau a unor obiective de altă natură, împotriva vânturilor puternice. Sunt alcătuite fie din panouri sau palisade, fie din perdele forestiere etc.

Parazăpezi. Mijloace de protecţie a căilor de transport, împotriva înzăpezirilor şi de reţinere a zăpezii pe suprafeţele cultivate. Sunt constituite din perdele forestiere, palisade, panouri etc.

Parisian. (de la numele oraşului Paris, în bazinul căruia este bine dezvoltat). Sin. Eocen (v.).

Parkinsonia. Amonit caracteristic pentru Jurasicul mediu. Ex.: Parkinsonia parkinsoni, din ţara noastră (în Munţii Bucegi, în Hăghimaş etc.).

Pas. Loc mai coborât, în formă de şa, situat transversal pe o culme muntoasă, la obârşia văilor, şi prin care se face o trecere mai uşoară dintr-o parte în alta a muntelui. Iniţial, prin termenul de "pas" se înţelegea numai acel loc prin care trecerea se făcea pe potecă cu piciorul sau cel mult călare. Trasarea de drumuri şi de căi ferate peste munţi a schimbat funcţia multor pasuri în trecători făcând totodată să nu mai existe diferenţierile din trecut între pas şi trecătoare (v.).

Pasadena. Mişcări tectonice în Pleistocenul mediu.

Pat. 1. În geologie este sinonim cu termenul de culcuş (v.). 2. În geomorfologie are mai multe înţelesuri: fundul albiei unei ape curgătoare sau a unui gheţar. La o apă curgătoare (râu, fluviu) se deosebesc: un pat al albiei minore şi un pat al albiei majore. Patul albiei minore este porţiunea fundului albiei pe care curge râul sau fluviul respectiv, limitată de cele două taluzuri (maluri) şi în permanenţă acoperită de apă. În raport cu natura rocii în care este modelat şi de profilul său longitudinal, patul albiei poate prezenta o rugozitate mai slabă, în regiunea de şes, şi mai accentuată, în cea de munte. Pe patul albiei minore are loc transportul aluviunilor, prin acţiunea de târâre de către curentul de apă, sau depunerea acestora, când viteza curentului scade sub o anumită limită. Antrenarea aluviunilor, depunerea lor sau eroziunea patului albiei minore sunt condiţionate de panta acestuia şi de caracterul turbulent al curgerii. Patul albiei majore (numită şi luncă) este suprafaţa netedă situată pe fundul văilor între albia minoră şi cei doi versanţi (sau terase) care mărginesc de o parte şi de alta valea. Patul albiei majore poate fi inundat parţial sau total la viiturile mari. În cazul în care valea are terase, patul albiei majore se întinde până la fruntea primei terase principale. În sectoarele de deal patul albiei majore este parazitat pe margini de conuri de dejecţie. Pe suprafaţa lui se întâlnesc grinduri, braţe părăsite, bălţi, japşe, popine, terase de luncă etc. Patul gheţarului reprezintă porţiunea fundului văii glaciare pe care alunecă limba gheţarului. În roci omogene, la gheţarii mici, patul albiei are secţiune parabolică, iar la gheţarii mai mari este plat; în ambele cazuri prezintă urmele eroziunii glaciare sub formă de striuri, şenţuleţe, suprafeţe lustruite etc. Profilul longitudinal al patului văii glaciare prezintă praguri care creează rupturi de pantă caracteristice văilor glaciare. 3. Fâşiile sau păturile sedimentare ce se succed în cadrul unui strat şi care se individualizează printr-o granulometrie uniformă sau prin mineralogie constantă pe mari distanţe; dispunerea acestor paturi în interiorul unui aceluiaşi strat se numeşte litaj. 4. Patul de meandrare este suprafaţa de albie între limitele căreia se produce meandrarea unui râu; poate ajunge până la maximum de 18 ori lăţimea albiei minore; patul de meandrare duce, în ultimă instanţă, la formarea luncii. 5. Patul de alunecare (v.) este suprafaţa pe care a alunecat un teren; se foloseşte mai des pentru alunecările sub formă de limbă (fundul jgheabului de alunecare).

Pată. Neoformaţiune (v.) de origine chimică, prezentă în unele soluri. Ex.: concreşteri pulverulente (albe sau albicioase) de săruri solubile sau de gips; separaţii de carbonat de calciu (pulverulente), de hidroxizi de fier (pelicule coloidale ruginii), de oxizi de mangan (dendrite brune sau negricioase), de silice (albicioase), de materii humice (brune) etc.

Patină. Pelicula subţire care se formează la suprafaţa unor cristale de minerale, constituită dintr-o substanţă minerală diferită de aceea a cristalului respectiv (ex.: pelicula de hidroxid de fier care se depune uneori pe cristalele incolore de cuarţ etc.).

Patină deşertică. Crustă subţire cu aspect de smalţ lucios de culoare brună-ruginie sau brună-negricioasă care se formează pe suprafaţa stâncilor şi rocilor poroase, în regiunile cu climat arid. Patina deşertică se formează în modul următor: prin scăderea accentuată a temperaturii din timpul nopţii se produce condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa rocilor şi absorbţia lor în porii acestora, unde dizolvă sărurile solubile. Încălzirea puternică din timpul zilei duce la evaporarea apei din pori şi la antrenarea şi depunerea sărurilor pe suprafaţa rocilor, unde formează o crustă de câţiva milimetri grosime. Culoarea acestei cruste este mai ruginie când predomină oxizii de fier şi mai negricioasă când predomină oxizi de mangan. Patina deşertică dă o nuanţă întunecată peisajului pe vreme înourată, iar pe vreme însorită reflectă razele solare, dând o strălucire deosebită sectorului respectiv de deşert.

Patronit. Sulfură de vanadiu (VS3) naturală, de culoare verde-negricioasă, care constituie un important minereu pentru obţinerea vanadiului. Se formează în unele zăcăminte de cărbuni şi în unele şisturi bituminoase, în care se prezintă în stare de gel, amestecată cu sulf, cuarţ, argilă etc.

Patrulaterul aurifer. Regiune în Munţii Apuseni (Munţii Metaliferi) bogată în mineralizaţii metalice exploatabile, cuprinsă, în linii mari, între localităţile Baia de Arieş-Brad-Săcărâmb-Zlatna. Petrografia regiunii este reprezentată, în general, prin roci vulcanice neogene (din Sarmaţianul superior până în Pliocenul inferior) care conţine importante filoane de minereuri hidrotermale (ex.: sulfuri complexe de Pb, Zn, Cu, Fe, asociate cu cuarţ, calcită, baritină etc., bogate în aur şi argint, native, sau sub formă de sulfo-telururi). Minerale auro-argentifere se exploatează în jurul oraşului Brad (la Ruda Barza, Musariu, Valea Morii etc.), localităţii Băiţa (la Băiţa-Crăciuneşti, Troiţa, Măgura), la Săcărâmb, în jurul Zlatnei (la Stănija, Almaşul Mare, Haneş, Breaza), în regiunea Abrudului (la Bucium, Roşia Montană), la Baia de Arieş. La Izvorul Ampoiului (Valea Dosului), lângă Zlatna, se găsesc cinabru (v.) şi mercur liber, impregnând şi formând cuiburi şi vinişoare subţiri în gresii calcaroase şi şisturi marnoase.

Patul aluviunilor. Fundamentul de roci care suportă aluviunile. Partea superioară a rocilor care constituie patul aluviunilor este de regulă alterată şi poate conţine concentraţii de substanţe minerale utile. Sin. Vatra aluviunilor.

Patul de alunecare. Suprafaţa pe care se deplasează materialul care constituie "corpul alunecării". De raportul dintre înclinarea patului alunecării şi poziţia şi alcătuirea litologică a stratelor depind tipul şi modul de funcţionare al mecanismului alunecării. Dacă patul alunecării coincide cu suprafaţa unui strat înclinat format din roci plastice, atunci el va avea aspectul unui plan neted; în cazul în care povârnişul pe care se desfăşoară patul alunecării este constituit din roci diferite ca rezistenţă şi înclinare, sau prezintă un grad de alterare diferit, atunci patul alunecării va prezenta neregularităţi care vor afecta materialul din masa alunecării, dându-i un aspect foarte vălurit. Când sunt intersectate sau când se dezvoltă pe roci plastice, pe patul alunecării se formează oglinzi de fricţiune sau de alunecare. Sin. Talpa alunecării, Suprafaţă de alunecare (v. şi sub Alunecare).

Pavaj. Aglomerare de bolovăniş şi lespezi pe suprafaţa diverselor formaţiuni detritice. Se deosebesc: pavaj deşertic, care este suprafaţa de teren acoperită cu material eluvial format din lespezi şi bolovani, ca urmare a spulberării materialului fin de către vânt în regiunile deşertice de piatră de tip hamada (v.); pavajul glaciar este suprafaţa orizontală sau suborizontală constituită din roci dure, netezită şi şlefuită de gheţarii de calotă iar pavajul periglaciar este suprafaţa acoperită cu material eluvial (v.), constituit din lespezi şi bolovani colţuroşi, care se formează în regiunile reci prin îngheţ şi dezgheţ repetat, cu antrenarea concomitentă a materialului fin în adâncime. Când pavajul este realizat din lespezi (bucăţi plate) se numeşte dalaj. Persistenţa şi greutatea zăpezii pe anumite pante din regiunile umede şi reci favorizează şi ea aranjarea lespezilor în pavaj-dalaj nival (pavaj nival). Se deosebeşte şi un pavaj de fund, existent pe patul râurilor ce cară bolovani, se realizează la marile viituri, când râul cară bolovanii foarte mari, pe care-i depune la sfârşit de viitură pe fundul albiei şi pe care nu-i mai poate antrena până la o nouă mare viitură.

Pădure. Fitocenoză al cărei strat principal este format din arbori.

Pădure musonică. Pădure formată predominant din sal (Shorea robusta), teck (Tectona grandis) sau desişuri de bambus, caracteristică regiunii musonice din sud-estul Asiei.

Pădure subtropicală umedă. Pădure de lauracee, magnoliacee, ferigi arborescente etc.

Pădure tropicală umedă. Pădure înaltă şi deasă (hilea) din regiunile ecuatoriale şi tropicale umede.

Pădure-galerie. Fâşie de pădure în lungul râurilor din zona tropicală specifică îndeosebi celor ce străbat savanele.

Pădure-parc. Pădure rară ce face tranziţia spre o formaţiune ierboasă (specifică mai ales tranziţiei de la pădurea tropicală la vegetaţia de savană).

Pădure-parc. Pădure rară ce face tranziţia spre o formaţiune ierboasă (specifică mai ales tranziţiei de la pădurea tropicală la vegetaţia de savană).

Pălărie de fier. Partea superficială, respectiv aflorimentul zonei de oxidaţie a unor zăcăminte primare de sulfuri de fier, în care aceste sulfuri au fost transformate, în urma unor procese de oxidare, de dizolvare şi de precipitare, în oxizi şi săruri oxigenate. Sunt microforme de tipul ciupercilor şi pălăriilor, formate din limonit, în zonele de oxidare a sulfurilor de fier. Pălăria de fier are frecvent culoarea galbenă sau roşie (datorită oxizilor ferici) iar formarea ei este condiţionată şi influenţată de: vârsta geologică, geneza şi natura minerală a zăcământului metalifer şi ale rocilor înconjurătoare, precum şi de gradul de fisurare şi de permeabilitate al acestora; precipitaţiile atmosferice şi climatul regiunii; nivelul hidrostatic al apelor subterane etc. Prin extensiune, se dă numele de "pălărie de fier" şi altor formaţiuni similare aflate în aflorimentul zăcămintelor de sulfuri de mangan (au culoarea neagră a oxizilor respectivi), de sulfuri de cupru (au culoarea verde sau albastră a oxizilor şi carbonaţilor de cupru), de cobalt (au culoarea roz), de nichel (au culoarea verde). Studiul pălăriei de fier permite să se tragă concluzii asupra zăcământului metalifer aflat în adâncime.

Pământ. Material natural granular, pseudocoerent, alcătuit din particule minerale de natură, mărime şi formă diferite, necimentate sau slab cimentate, ale căror dimensiuni predominante sunt sub 2 milimetri. Frecvent, acest material care rezultă din degradarea fizico-mecanică ca şi din alterarea chimică a rocilor preexistente sub acţiunea agenţilor modificatori externi, este amestecat cu granule organice rezultate din descompunerea substanţelor de origine vegetală sau animală. Pământurile prezintă o deosebită importanţă pentru construcţii, unde sunt: materialul constitutiv al terenurilor de fundaţie; material pentru realizarea rambleelor, digurilor etc.; materie primă pentru unele materiale de construcţie (cărămizi, ţigle etc.). În marea lor majoritate, pământurile sunt amestecuri în diferite proporţii ale fracţiunilor de argilă (v. Argilă), praf (v.) şi nisip (v. Nisip), argila ca mineral secundar având rolul de liant al particulelor cu dimensiuni mai mari, alcătuite în general din minerale primare (cuarţ, feldspat, mică). Clasificarea pământurilor după compoziţia granulometrică este diferită, după diversele norme luate în consideraţie. În România situaţia este următoarea: nisip mare (2-0,5 mm); nisip mijlociu (0,5-0,25 mm); nisip fin (0,25-0,05 mm); praf mare, mijlociu şi fin (0,05-5 ); argila (sub 5 ). În funcţie de fracţiunea granulometrică predominantă pământurile se numesc: nisipuri prăfoase, nisipuri argiloase, prafuri nisipoase, prafuri argiloase, argile nisipoase sau argile prăfoase. Compoziţia granulometrică se determină în laborator prin cernere (pentru particulele mai mari decât 0,06 mm) şi prin sedimentare (pentru particulele sub 0,06 mm), rezultatele analizelor exprimându-se grafic prin curbe granulometrice, histograme, sau diagrame ternare. În funcţie de coeficientul de neuniformitate (raportul U dintre diametrul corespunzător la 60%, şi cel corespunzător la 10% din greutatea totală a materialului), se deosebesc: pământuri foarte uniforme (U5); pământuri cu uniformitate mijlocie (5U15) şi pământuri foarte neuniforme (U15). Structura unui pământ, condiţionată de modul de formare a sedimentului respectiv, poate fi: granulară, caracteristică pământurilor cu granulaţie mare, nelegate (ex.: pietrişuri, nisipuri), depuse sub acţiunea greutăţii proprii şi la care particulele se reazemă unele pe altele prin contacte directe; celulară (în fagure), caracteristică pământurilor mai fine (ex.: prafuri, mâluri), în care particulele, legate între ele în şiruri, formează un sistem spaţial de celule; floculară (în fulgi), caracteristică pământurilor celor mai fine (ex.: argilele), în care particulele sunt aglomerate în agregate celulare, reunite la rândul lor într-o dispoziţie spaţială cu goluri mari; afânată, caracteristică pământurilor cu intercalaţii organice, în care particulele sunt izolate, nelegate între ele, cu spaţii mari libere. Indiferent de tipul de structură, pământurile au între particule o proporţie apreciabilă de goluri în care se găsesc apă (cu diferite săruri în soluţie) şi aer sau vapori de apă (pământuri nesaturate) sau numai apă (pământuri saturate). Uneori, legăturile din interiorul pământului, care iau naştere odată cu formarea sedimentului şi se dezvoltă pe măsura consolidării lui, se manifestă cu intensităţi deosebite în diferite puncte sau pe diferite direcţii ori chiar pot lipsi pe anumite suprafeţe, creând în interiorul materialului macrostructuri caracteristice. Uneori în pământ apar fisuri fine, care separă în masa materialului fragmente poliedrice, netede şi lucioase, numite glomerule, cum este cazul argilelor cu umflături şi concreţiuni mari. Printre caracteristicile fizice şi mecanice ale pământurilor, care se determină în laborator şi servesc la clasificarea terenurilor de fundaţie, mai principale sunt: gradul de îndesare; gradul de umiditate, plasticitatea (v. Plasticitatea pământurilor) şi compresibilitatea. În funcţie de aceste caracteristici pământurile se clasifică astfel: după îndesare: pământuri afânate (0,00D0,33); pământuri cu îndesare mijlocie (0,33D1,00); după gradul de umiditate (S=W/Ws, unde W este umiditatea la un moment dat şi Ws este umiditatea la saturaţie): pământuri uscate (S0,4); pământuri umede (0,4S0,8); pământuri foarte umede (0,8S0,9); pământuri practic saturate (0,9S1,0); după plasticitate (Ip=Wc-Wf, unde Ip este indicele de plasticitate, Wf este limita de frământare şi Wc este limita de curgere): pământuri neplastice (Ip~0); pământuri cu plasticitate redusă (0Ip10); pământuri cu plasticitate mijlocie (10Ip20); pământuri cu plasticitate mare (20Ip35); pământuri cu plasticitate foarte mare (Ip35); după compresibilitate, respectiv după coeficientul de tasare specifică (ep) (v. Tasarea pământurilor): pământuri foarte compresibile (10ep); pământuri compresibile (10ep0,1); pământuri necompresibile (0,1ep). La pământuri se mai determină: consistenţa, capilaritatea, permeabilitatea, capacitatea de adsorbţie, sucţiunea, coeziunea, umflarea, contracţiunea, rezistenţa la tăiere, rezistivitatea electrică etc.

Pământ geliv. Pământ (v.) sensibil la îngheţ şi dezgheţ, în urma căror fenomene se produc în masa acestuia modificări esenţiale în structura şi proprietăţile sale. Prin îngheţare coeziunea dintre particulele pământului creşte şi volumul acestuia se măreşte, iar prin dezgheţ, particulele pământului sau agregatele de particule nu mai revin la poziţia lor iniţială şi pământul se dezagregă. Pământurile gelive se caracterizează prin gradul de îngheţare, adică prin raportul dintre greutatea gheţii şi greutatea totală a apei din pământ. În funcţie de compoziţia granulometrică sunt considerate ca gelive pământurile uniforme (cu U<5) care conţin peste 10% particule până la 0,02 mm şi cele neuniforme (cu U>15), care conţin mai mult decât 3% particule sub 0,02 mm. Pământurile mai îndesate îngheaţă la temperaturi mai joase decât cele afânate; la fel şi pământurile prăfoase şi argiloase, faţă de cele nisipoase. Aşadar, în categoria pământurilor negelive intră: pietriş şi nisip; în cea a pământurilor periculoase la îngheţ intră loess-ul, lutul; ca pământuri foarte gelive menţionăm nisipul făinos şi praful mare iar ca pământuri mai puţin periculoase la îngheţ se remarcă argila mare.

Pământ macroporic. Pământ (v.) cu porozitate mare (45-55%), în care porii (macroporii) sunt vizibili cu ochiul liber. Cele mai cunoscute, mai caracteristice şi mai răspândite pământuri macroporice sunt: loessul (v.) şi pământurile loessoide sau cu aspect de loess, care se deosebesc de loessul tipic prin unele proprietăţi şi în special prin granulozitate (ex.: argilele loessoide, luturi loessoide etc.). Caracteristicile principale ale pământurilor macroporice, în afară de porozitate mare, sunt: predominarea fracţiunii granulometrice praf (depăşeşte, în general, 60%); greutatea specifică variabilă între 2,67-2,71% daN-3/cm3; permeabilitatea mai mare decât pe orizontală (coeficient de filtraţie 10-4-10-3 cm/s) din cauza canaliculelor verticale din textura rocii; plasticitatea redusă; etc. Proprietatea specifică a pământurilor macroporice este capacitatea lor de tasare prin înmuiere (v.), care, având un caracter brusc de prăbuşire, dă naştere la degradări şi chiar distrugeri ale construcţiilor amplasate pe aceste pământuri. La producerea acestei tasări, cauzată de dezalcalinizarea prin umezire, prezenţa macroporilor şi dezvoltarea peliculei de apă adsorbită în jurul particulelor minerale, care micşorează frecarea internă şi coeziunea, contribuie: compoziţia mineralogică (predominarea cuarţului şi a illitului), granulozitatea (cantitatea de praf), umiditatea naturală scăzută (permite existenţa sărurilor uşor solubile în stare solidă), faptul că umiditatea de saturaţie depăşeşte limita de curgere (materialul fiind afânat), gradul de cimentarea a particulelor solide de către sărurile solubile etc. Valoarea tasării prin înmuiere, viteza de deformaţie a pământului şi apariţia de fisuri, goluri etc., în masa acestuia, depind şi de condiţiile de pătrundere a apei în pământ (direcţia, cantitatea totală, ritmul, durata de udare etc.), de valoarea presiunii exterioare aplicate, de dimensiunile şi forma fundaţiei construcţiei amplasate pe pământul respectiv etc. După valoarea acestei tasări (Imp), pământurile macroporice sunt, faţă de înmuiere: foarte puţin sensibile (Imp<15 cm); puţin sensibile (15<Imp<50 cm); sensibile (50<Imp<100 cm) şi foarte sensibile (Imp>100 cm). Se numeşte coeficient de tasare prin înmuiere (M) şi se determină în laborator raportul: M=Sa/Sn, unde Sa este tasarea totală după înmuiere iar Sn este tasarea sub aceeaşi încărcare, înainte de înmuiere. Pentru protecţia construcţiilor amplasate pe terenuri macroporice, contra degradărilor datorate tasărilor prin înmuiere, se iau o serie de măsuri constructive speciale, printre care: îndepărtarea apelor din precipitaţii din zona respectivă, prin nivelarea şi compactarea corespunzătoare a platformei de construcţie; crearea de trotuare etanşe în jurul construcţiei; adâncimea săpăturilor de fundare de cel puţin 1 m (pentru construcţii mici), până la 2,50 m (pentru construcţiile mai importante); executarea de fundaţii continue, armate; schelet de beton armat, cu rosturi de tasare, pentru clădirile cu mai mult de două etaje; conducte de canalizare din materiale rezistente; etc.

Pământul. Planetă a sistemului solar, a treia în ordinea depărtării de Soare şi a şasea ca mărime. Se învârte în jurul Soarelui pe o linie curbă închisă numită ecliptică, la o distanţă medie de 149 598 500 km, cu o viteză de 29,78 km/s, în timp de 365 zile 6h9'9'', precum şi în jurul axei sale cu o viteză de 465 m/s la ecuator, o rotaţie completă făcându-se în 23h56'4'' (sensul mişcărilor este de la vest la est). Planul ecuatorului are o înclinare faţă de ecliptică de 23o27', iar axa polilor înclină tot faţă de ecliptică cu 63o33'. De aici rezultă diferenţierea zonelor climatice, a anotimpurilor şi inegalitatea zilelor şi a nopţilor. Pământul are formă de geoid, cu raza ecuatorială de 6 378,160 km (diametrul ecuatorial de 12 756,32 km), raza polară de 6 356,778 km (diametrul polar de 12 713,556 km) şi diferenţa razelor 21,382 km (diferenţa diametrelor este de 42,764 km) iar turtirea este la poli de 1/298,25. Suprafaţa Pământului este de 510 101 000 km2, din care uscatul 148 628 000 km2 (28,7%), oceanele restul, adică 361 473 000 km2 (71,3%), iar volumul de 1 083 200 000 000 km3; greutatea (masa) 25,867 trilioane tone, densitatea medie 5,527 g/cm3. Lungimea ecuatorului este de 40 075 161 m, tropicul 36 784 758 m, cercul polar 15 992 975 m, iar meridianul (fiecare) 40 008 006 m. Pământul s-a format din acumularea de materie cosmică, acum 4,5-5 miliarde ani. Sin. Terra.

Pământuri rare. Oxizii metalelor din grupa lantanidelor (v.), formaţi în proporţie de peste 90% din ceriu, lantan, praseodim, neodim etc., şi care au o foarte mare importanţă în tehnica modernă. Astfel, pământurile rare se întrebuinţează în: tehnica electronică, în metalurgie, industria sticlei, industria chimică etc. În industria ceramicii, colorează porţelanul în verde (praseodimul), în roşu (neodimul), în galben (ceriul).

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   73   74   75   76   77   78   79   80   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin