Dic?ionar de Geografie

Ipoteze geotectonice. Care încearcă să explice cauzele şi mecanismele mişcărilor orogenetice. Majoritatea pornesc de la energie termică internă moştenită, de la dezintegrările radioactive, sau de la forţa de gravitaţie. Dintre cele mai cunoscute ipoteze geotectonice menţionăm: ipoteza contracţiei (Elie de Beaumont, 1829); ipoteza izostaziei (J. Pratt şi Airy, 1896); ipoteza geosinclinalelor (M. Read, 1886); ipoteza cutării gravitaţionale (Schardt, 1893); ipoteza curenţilor subcrustali (O. Ampherer, 1906); ipoteza translaţiei continentelor (F. Taylor, 1910; A. Wegener, 1912); ipoteza tectonicii plăcilor (tectonica globală) ş.a.

Islandez (islandian), climat. Tip de climă rece hiperoceanic, cu o frecvenţă mare a perturbaţiilor atmosferice şi a precipitaţiilor, dar cu o amplitudine termică mică. Se situează pe spaţiile unde se formează depresiunile fronturilor polare, între 40 şi 50^o lat. sudică (insulele Kerguelen ş.a.) şi în Atlanticul de nord în zona Islandei.

Islaz (Izlaz). Sector al moşiei unei aşezări rurale afectat păşunatului; cuprinde terenuri improprii cultivării plantelor (versanţi mai abrupţi, şesuri inundabile ş.a.).

Istm. (lat. isthmus). Fâşie îngustă de pământ care leagă între ele două bucăţi de uscat şi care este mărginită de o parte şi de alta de mare. Se cunosc: istmuri care leagă între ele două continente (ex.: istmul Panama leagă cele două Americi; istmul Suez lega, până la tăierea canalului cu acelaşi nume, Africa de Asia); istmuri care leagă o peninsulă de continent (de ex.: istmul Corint, tăiat de canalul cu acelaşi nume, leagă peninsula Peloponez de Europa; istmul Kra leagă peninsula Malacca de Asia; istmul Tehuantepec leagă America Centrală peninsulară de America de Nord; istmul Ponto-Baltic, situat între Marea Baltică şi Marea Neagră, leagă Europa peninsulară de Europa Răsăriteană continentală). Istmurile s-au format iniţial prin mişcări tectonice de scufundare. Unele din ele au evoluat sub acţiunea abrazivă a mării şi a mişcărilor negative ale scoarţei până în faza de strâmtori (ex.: Pas de Calais, Gibraltar, Strâmtoarea Siciliei, Strâmtoarea Messinei, Bosfor şi Dardanele etc.).

Iurtă. Locuinţă a populaţiilor nomade din Asia Centrală, de formă conică sau de cupolă, alcătuită dintr-un schelet de lemn acoperit cu pâslă sau cu piele.

Iuzi (iude). Alunecari de teren superficiale, alungite pe pantă, cu încălecări repetate ale materialului venit din spate, cu trepte de rupere, îmbrăcând spre aval chiar formă de curgere (denumire întâlnită în Subcarpaţii Ialomiţei).

Izbuc. (denumire locală în Munţii Apuseni). Izvor intermitent (v. sub Izvor) care apare în regiunile carstice şi funcţionează pe principiul sifonului. Apa adunată într-un gol carstic iese la suprafaţă, sub forma unei vine de apă puternică, atunci când apa respectivă atinge un nivel ridicat, corespunzător punctului de evacuare. În ţara noastră este cunoscut izbucul "Bujor" din valea Poşaga (afluent al Arieşului), în Munţii Trascăului, şi izbucul de la Călugări din Platoul Vaşcăului, Munţii Codru-Moma, (jud. Bihor).

Izoamplitudine. Linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele cu aceaşi amplitudine a temperaturii medii sau extreme a aerului dintr-o perioadă de timp determinată.

Izoanabază. Linia care uneşte punctele cu aceeaşi viteză de înălţare a suprafeţei scoarţei terestre. Opus: izocatabază (v.).

Izoatmă. Linie care uneşte punctele cu valori egale ale evaporării efective sau potenţiale.

Izobară. Linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele de egală presiune atmosferică, după ce aceasta a fost redusă la nivelul mării; din repartiţia acestor linii rezultă ariile de înaltă presiune (anticicloni) şi de joasă presiune (cicloni).

Izobată. Linia care uneşte punctele de egală adâncime în raport cu suprafaţa apei unui bazin oceanic, marin sau lacustru. Izobatele redau relieful fundului bazinelor acvatice. În oceane, izobatele se raportează uneori la nivelul cel mai de jos al mării.

Izocatabază. Linia care uneşte punctele cu aceeaşi viteză de coborâre a suprafeţei scoarţei terestre. Opus: izoanabază (v.).

Izochione. V. Izoglacihipse.

Izocineta. V. Izotahă.

Izoclinală, cută; vale. (gr. isos-egal, la fel, klinein-a înclina). V. sub Cutare. 1. Cută deversată, cu flancurile paralele. Cute care au flancurile paralele cu planele axiale şi aceeaşi înclinare. 2. Vale având aceeaşi înclinare cu cea a stratelor geologice. Sin. Vale cataclinală; Vale consecventă.

Izoclină. Curbă care uneşte punctele cu acelaşi unghi de înclinaţie a acului magnetic al busolei.

Izocolă. Curbă care uneşte punctele de egală deformare a elementelor cartografice ale unei hărţi (unghiuri, suprafeţe, distanţe), în raport cu proiecţia folosită.

Izocronă. 1. Curba care uneşte punctele ce sunt atinse în aceeaşi unitate de timp de către diverse mijloace de transport pornind de la un punct central. Se foloseşte în harta izocronelor spre a aprecia eficienţa diverselor sisteme de transport, cu precădere în aglomerările urbane. 2. Punctele cu aceeaşi dată de începere a unui fenomen.

Izofenă. Linie care uneşte punctele cu date identice de apariţie a unui fenomen oarecare în dezvoltarea ciclică a unor organisme vegetale sau animale.

Izofotă. Linie care uneşte punctele cu valori egale ale intensităţii luminii.

Izogeotermă. Linie care uneşte punctele cu valori egale ale temperaturii solului sau cu aceeaşi treaptă geotermică.

Izoglacihipsă. Curbă care uneşte punctele cu acelaşi nivel al glaciaţiunii; indică variaţiile de altitudine ale limitei zăpezilor existente (nivelul glaciaţiunii, linia de echilibru glaciar). Sin. Izochiene.

Izogonă. Linie care uneşte punctele caracterizate prin aceeaşi direcţie a vântului.

Izogramă. Linie care uneşte punctele cu aceleaşi valori ale umezelii specifice.

Izohalină. Curbă care uneşte punctele de egală salinitate într-un bazin marin, oceanic sau lacustru.

Izohasmă. Linie care uneşte punctele cu valori egale ale frecvenţei aurorelor polare.

Izohelă. Linie care uneşte punctele cu valori egale ale duratei strălucirii Soarelui.

Izohietă. Linie care uneşte punctele cu valori egale ale cantităţilor de precipitaţii.

Izohipsă. Curbă care uneşte punctele de egală altitudine pe suprafaţa scoarţei terestre. Sin. Curbă de nivel.

Izolinie. Linia care uneşte, pe hartă, punctele de egală valoare a unor elemente geografice (meteorologice, hidrologice etc.), geologice etc.

Izometamorfism, zonă de. Unitate geologică ale cărei roci au fost afectate de un acelaşi grad de metamorfism.

Izonefă. Linie care uneşte punctele (de pe suprafaţa terestră) cu valori egale ale nebulozităţii.

Izopahită. Curbă care uneşte punctele în care un strat sau o formaţiune geologică au aceeaşi grosime (sin. Izocoră).

Izopectă. Linie care uneşte punctele cu date identice de producere a gerului.

Izopicnă. Curbă de egală densitate a a apei de mare. Măsurătorile se fac cu picnometrul.

Izopletă. Curbă care uneşte puncte de egală valoare ale unui element meteorologic exprimat în funcţie de două variabile independente (ex.: timp şi temperatură: termoizopletă; timpul şi înălţimea, regimul diurn şi regimul anual etc.).

Izopoda. (gr. isos-egal, pous, podos-picior). Ordin de crustacee acvatice (marine sau de apă dulce) sau terestre (locuri umede). Se cunosc din Devonian până astăzi, dar în stare fosilă sunt rare. Ex: Praearcturus (Devonian), Archaeoniscus (Jurasic superior), Proidotea (Oligocen) etc.

Izopore. Linie de egală variaţie a declinaţiei sau înclinării magnetice.

Izoseistă. (gr. isos-egal, seistos-zguduit). Linie care uneşte pe o hartă localităţile care au înregistrat aceeaşi intensitate de manifestare a unui cutremur de pământ (v.). Izoseistele se notează numeric cu cifrele care indică gradul cutremurelui de pământ (după scara de intensităţi macroseismice) şi sunt, în general, curbe care se închid una pe alta, având oarecum forma regiunii epicentrale în apropierea epicentrului şi forma unui cerc, cu centrul în epicentru, la distanţe mai mari. Forma izoseistelor, între aceste două limite, depinde de: natura şi direcţia forţelor din focar, adâncimea acestuia, structura geologică regională şi locală, proprietăţile mecanice ale rocilor etc.

Izostahă. Curba ce uneşte punctele de egală viteză, în secţiune transversală, a unui curs de apă, sau punctele cu valori egale ale vitezei vântului.

Izostazie. (gr. isos-egal, stasis-poziţie, aşezare). Teorie care presupune existenţa unei stări de echilibru relativ, între sectoarele ridicate şi cele coborâte ale scoarţei Pământului. Continentele cu catenele muntoase şi câmpiile înconjurătoare, ca şi oceanele, ar reprezenta sectoare mai mult sau mai puţin independente între ele, care plutesc ca mari blocuri de Sial, cu densitate mai mică (2,67), pe un substrat de masă magmatică bazică, plastică (Sima), cu densitate mai mare (3,27). Blocurile continentale sialice, mai groase, exercită o presiune mai mare asupra simei decât blocurile suboceanice, mai subţiri, determinând un transfer de materie în interiorul simei, care tinde să compenseze excesul sau deficitul de greutate al acestora. Compartimentele mai încărcate cu sedimente cu calote glaciare se scufundă în mod progresiv, determinând o deplasare a materiei magmatice către compartimentele învecinate, care vor suferi mişcări de ridicare; în acelaşi mod, când un compartiment al scoarţei terestre se uşurează, ca urmare a eroziunii îndelungată sau a topirii calotei glaciare, el are tendinţa să se ridice prin împingerea exercitată de transferul de materie magmatică de sub compartimentele vecine. Presiunile exercitate de diferite blocuri se egalizează cam la 60 km adâncime, la nivelul suprafeţei de compensaţie izostatică. Prin aceasta se creează o stare de "echilibru izostatic" între Sima şi Sial, sub acţiunea gravitaţiei, care face ca orice cauză care ar îngreuia blocurile continentale să le scufunde mai mult în Sima, şi invers. Arătând, împreună cu J.H. Pratt, că excesul de masă al munţilor este compensat în adâncime de un deficit de masă (anomaliile gravimetrice negative se observă în dreptul catenelor muntoase cutate), astronomul englez G.B. Airy (1801-1892) introduce, în anul 1855, noţiunea de izostazie sau echilibrul izostatic, al diverselor compartimente ale scoarţei terestre. Expediţiile polare din Groenlanda (1951) şi din Antarctica (1959) au constatat existenţa şi au determinat practic acest echilibru. Neregularităţile topografice ale reliefului pot fi compensate în totalitatea lor (echilibru izostatic perfect) sau numai parţial (subcompensaţie izostatică) sau masele compensatoare pot fi mai mari decât cele care trebuie compensate (supracompensaţie izostatică). Atât subcompensaţiile cât şi supracompensaţiile reprezintă anomalii izostatice sau anizostazii.

Izotermă. Linie care uneşte punctele cu valori egale ale temperaturii aerului, a apei sau a solului.

Izotermie. Strat al atmosferei, al apei sau scoarţei terestre, în care gradientul temperaturii pe verticală este nul.

Izotropie. Stare a atmosferei în care însuşirile ei fizice şi chimice sunt identice în orice direcţie.

Izovelă. V. Izotahă.

Izovolumetrică, alterare. Alterarea unei roci fără a suferi o modificare de volum prin eroziune mecanică (pierderile prin disoluţie şi spălare sunt compensate de mărirea volumului unor minerale prin hidratare, modificarea texturii agregatelor şi coloizilor etc.).

Izvor. Locul de ieşire în mod natural la suprafaţă a apei din stratele acvifere. Izvoarele se formează la intersecţia oglinzii de apă din rezervorul subteran cu suprafaţa scoarţei, la contactul a două strate cu permeabilitate diferită, fie în urma acţiunii de eroziune, fie ca urmare a unei denivelări tectonice (izvoare hipocrene). Deoarece izvoarele sunt de mai multe ori punctul iniţial de formare (obârşia) al unui curs de apă, se consideră izvor şi locul de deversare al unei ape stătătoare (izvoare limnocrene) sau preaplinul unor terenuri mlăştinoase ori turboase (izvoare helocrene). După compoziţia chimică, se deosebesc: izvoare ordinare, cu apă, în general, dulce (conţin 0,5 g/l săruri), folosite pentru băut, pentru uz casnic sau pentru nevoi industriale, şi izvoare minerale, care conţin diverse săruri minerale în disoluţie (peste 0,5 g săruri la litru, mai mult decât 1 g CO₂ la litru) sau emanaţii radioactive şi sunt folosite în terapeutica medicală. După temperatură, se deosebesc: izvoare reci (temperatura sub 20^o, egală sau inferioară temperaturii medii a aerului în regiunea respectivă), izvoare calde sau termale (temperatura peste 20^o, în general mai ridicată decât temperatura medie a lunii celei mai calde a anului), care conform normelor în vigoare se împart în: izvoare hipotermale (20-36^o), izvoare izotermale (36-37^o), izvoare mezotermale (37-42^o), şi izvoare hipertermale sau fierbinţi (peste 42^o). Ex.: la Băile Herculane (45^o), Băile Felix, 1 Mai de lângă Oradea (60^o) etc. După debit, care poate varia de la un moment la altul, se deosebesc opt categorii de izvoare, dintre cele mai mari (ordinul I) au 10 m³/s sau mai mult, iar cele mai mici (ordinul VIII) au sub 10 cm³/s. După permanenţă sau după valoarea indicelui de variabilitate R (raportul dintre debitul minim şi debitul maxim), se deosebesc: izvoare perene sau continue (R~1:1, foarte perene, care dispar în anumite perioade de constante; R=1:1-1,2, constante; R=1:2-1,10, semistabile; R=1:10-1:30, variabile şi R=1:30-1:100, foarte variabile), izvoare semiuscăciune sau sezoniere (seacă vara) şi izvoare temporare sau intermitente, care cel puţin o dată pe an dispar complet şi care pot fi: periodice, neregulate şi efemere (ex.: izvoarele din rocile calcaroase, de carst). Din punct de vedere geologic, se deosebesc: izvoare descendente, la care apa subterană are un curs permanent descendent, din momentul infiltrării până în momentul ieşirii de la suprafaţă sub formă de izvor (ex.: izvor de vale, de terasă, de zone aluvionare vechi, de strat etc.), şi izvoare ascendente, în care la început, sub influenţa gravitaţiei, apa are un drum descendent, iar în a doua parte, spre ieşire, sub influenţa presiunii hidrostatice, drumul subteran devine ascendent (ex.: izvoare de sinclinal, arteziene, de falie etc.). Ca izvoare cu caracter special amintim: izvoare subacvatice, care apar sub apă, descendent sau ascendent, uneori chiar sub presiune; izvoare vauclusiene (de la localitatea Vaucluse din Franţa), care se formează la ieşirea unui râu subteran după un traseu, uneori de cîţiva km, în roci calcaroase. De o importanţă deosebită sunt izvoarele minerale, la care anumite proprietăţi fizice (ex.: presiunea osmotică, ionizarea, alcalinitatea sau aciditatea, starea coloidală, termalitatea, radioactivitatea etc.) influenţează puterea lor terapeutică. După conţinutul lor în săruri şi după proprietăţile lor fizice şi chimice, izvoarele minerale se clasifică în: akratopege (sub 1 g substanţe chimice la litru, sub 0,75 g CO₂ şi temperatură sub 20^o), akratoterme (sub 1 g săruri la litru, dar temperatura peste 20^o), radioactive, carbogazoase (simple, alcaline sau teroase), clorurosodice (simple, iodurate, bromurate etc.), feruginoase, sulfatate, sulfuroase, iodurate, arsenicale etc. Aşadar, izvoarele sunt puncte de ieşire naturală a apei dintr-un strat acvifer la suprafaţa scoarţei, sub formă de scurgere concentrată. Totdeauna, un izvor se caracterizează prin trei elemente: debit, regim, calitatea apei (care depinde de originea sa). Regimul este în strânsă legătură cu natura şi regimul pânzei ce-l alimentează. Din acest punct de vedere se pot deosebi următoarele tipuri de izvoare: a) izvoare de contact (la contactul unei roci impermeabile peste care stă o rocă poroasă ce conţine apă, sau la contactul realizat de o falie între două roci de porozitate diferită); b) izvoare de debordare (de preaplin, sau de emergenţă, care ies dintr-o formaţiune poroasă, foarte groasă); c) izvoare termale (acestea sunt şi minerale, deoarece apa circulă în prealabil la adâncime, unde se încarcă cu substanţe dizolvate, uneori cu gaze şi substanţe radioactive); d) izvoare ţâşnitoare, care la rândul lor pot fi arteziene (când nivelul hidrostatic este deasupra izvorului) şi gheizeri (datorită presiunii gazelor).
Î
Îmbătrânirea reliefului. Noţiune davisiană semnificând atenuarea contrastelor de amplitudine a adâncimii fragmentării, reducerea altitudinilor şi a înclinării versanţilor reliefului sub acţiunea agenţilor externi, care au tendinţa de a nivela relieful.

Îmbătrânire demografică. Creşterea proporţiei populaţiei vârstei a treia în sânul unei populaţii date, realizată pe două căi: reducerea natalităţii sincronizată cu mărirea longevităţii datorită ameliorării condiţiilor igienice şi a asistenţei medicale; prin migrarea populaţiei tinere spre alte localităţi (zone).

Îmbibare. (lat. imbibare-a absorbi, a suge). Fenomenul de absorbţie a gazelor magmatice sau a soluţiilor hidrotermale de către o rocă cu un anumit grad de porozitate.

Îmbucarea reliefului. Sculptarea unei forme noi de relief în interiorul alteia, mai vechi, de acelaşi tip sau de tipuri diferite (ex.: o terasă în suprafaţa alteia mai vechi, o vale glaciară mai nouă în alta mai veche şi mai largă; un con de dejecţie sau o albie fluviatilă în una glaciară, un torent tăiat într-un versant în echilibru etc.).

Îmbunătăţiri funciare. Ansamblu de lucrări ce au ca obiectiv valorificarea solurilor neproductive sau mărirea fertilităţii unor soluri slab productive (ex.: organizarea teritoriului, irigarea, desecarea, îndiguirea, conservarea solului etc.). Sin. Amelioraţii.

Împădurire. Procesul natural sau antropic de formare a unei păduri.

Înălţime. 1. Distanţa pe verticală a unui punct sau loc faţă de nivelul oceanului (înălţime absolută), sau faţă de un talveg, de un alt reper (înălţime relativă). Sin. Altitudine. 2. Porţiune sau formă de teren care se ridică evident deasupra regiunii înconjurătoare.

Înălţime de ridicare capilară. Înălţimea până la care se ridică lichidul (apa) prin porii capilari ai rocilor, pământurilor şi substanţelor minerale utile sub acţiunea forţelor tensiunii superficiale. Înălţimea de ridicare capilară este invers proporţională cu diametrul porilor, fiind de: 2,5-3 cm în nisipurile cu granulaţie mare, 35-120 cm în nisipurile fine şi 650-1 200 cm în argilă.

Înălţimea Soarelui deasupra orizontului. Distanţa dintre Soare şi orizont exprimată în grade pe cercul vertical.

Încălecare. Ruptură produsă în scoarţa Pământului sub acţiunea unor forţe de compresiune tangenţiale, însoţită de denivelarea şi, în acelaşi timp, de apropierea celor două flancuri. Aşadar, încălecarea este avansarea parţială a unei cute peste o alta din faţă sub acţiunea unor forţe tangenţiale de compresiune, care conduce şi la o ruptură a stratelor, la denivelări şi apropierea celor două flancuri ale cutei. Porţiunea de contact anormal dintre cute se numeşte front de încălecare, iar planul înclinat pe care s-a produs încălecarea se numeşte plan de încălecare.

Încărbunare. Proces fizic, chimic şi biologic, în cursul căruia substanţele organice vegetale (celuloza, lignina, pectina, rezinele etc.) s-au îmbogăţit în carbon şi s-au transformat în cărbunii actuali. Acest proces cuprinde două faze principale: turbificarea şi metamorfozarea. În prima fază, în care transformarea substanţei organice se face în afara, mai mult sau mai puţin completă, a contactului cu aerul, şi sub acţiunea microorganismelor anaerobe, în condiţii normale de temperatură şi de presiune, celuloza se descompune în CO₂, vapori de apă şi CH₄. Faza se termină cu formarea lignitului. În faza a doua, la presiuni şi temperaturi mari, în zone de dislocare tectonică, se produce desăvârşirea procesului de îmbogăţire în carbon, conducând, consecutiv, la stadiile de cărbune brun, huilă şi antracit. Sin. Incarbonizare.

Încărcătura râului. Totalitatea particulelor solide transportate de un curs de apă curgătoare, indiferent de mărimea lor. După mărimea particulelor şi viteza apei, transportul se face în soluţie, suspensie, saltaţie, rulare sau târâre. Încărcătura limită este cea maximală pe care un curs anume o poate transporta. Sin. Sarcina râului.

Încătuşare. Adâncirea unui râu, respectiv a văii sale, între doi versanţi abrupţi şi relativ apropiaţi unul de altul. Noţiunea se referă atât la fenomenul pe cale de a se realiza, cât şi la cel deja realizat. Rezultatul încătuşării este o vale în formă de cheie, canion sau chiar de defileu.

Înclinarea zăcământului. Unghiul format de planul median al zăcământului (filon, strat, lentilă etc.) cu un plan orizontal. Acest unghi poate avea valori cuprinse între 0 şi 90^o. Înclinarea este totdeauna perpendiculară pe direcţie. În funcţie de înclinare, zăcămintele de minerale şi roci utile se clasifică în: zăcăminte cu înclinare mică (0-25^o); zăcăminte cu înclinare medie (25-45^o); zăcăminte cu înclinare mare (45-70^o) şi zăcăminte cu înclinare foarte mare (70-90^o). Zăcămintele a căror înclinare este cuprinsă între 0 şi 3-5^o sunt denumite zăcăminte orizontale.

Înclinaţie magnetică. Unghiul format de direcţia acului magnetic al busolei de înclinaţie cu planul orizontului adevărat. Are valoarea de 0^o pe ecuatorul magnetic al Pământului şi de 90^o, deasupra polilor magnetici N şi S.

Îndiguire. A construi diguri pe marginea unui curs de apă, pe ţărmul mării etc., pentru a proteja împotriva inundaţiilor porţiuni de teren sau a pătrunderii apei în incinte.

Îndreptarea ţărmului. Simplificarea traseului liniei de ţărm prin eroziunea (abraziunea) părţilor avansate în mare (peninsule, capuri, promontorii) şi aluvionarea sau închiderea prin cordoane de nisip a golfurilor. Se realizează în perioadele lungi de stabilitate a ţărmului, sau la regresiuni marine atunci cînd ţărmul este obişnuit jos.

Înfoiere. V. Afânarea rocilor.

Îngheţ. 1. Scăderea temperaturii aerului sub 0^oC, determinată de advecţia aerului rece (îngheţ advectiv), sau de răcirea aerului din cursul noţii, ca urmare a radiaţiei efective intense (îngheţ de radiaţie). Se numeşte îngheţ la sol scăderea temperaturii suprafeţei solului sub 0^oC, datorită radiaţiei nocturne, în timp ce, în adăpostul meteorologic, temperatura rămâne pozitivă. 2. Trecerea apei din stare lichidă sau de vapori în stare solidă, când temperatura persistă un anumit timp sub 0^oC.

Îngheţ peren (permanent). Fenomen de îngheţare permanentă, multianuală, a stratelor de sol şi din subsol din jurul celor doi poli ai Pământului (regiunea respectivă se numeşte merzlota), până la adâncimi de circa 300 m, care rămân ca atare (îngheţate şi tari) şi în timpul călduros. Fenomenul persistă mai mulţi ani şi, în anotimpul cald, se dezgheaţă parţial numai orizonturile superficiale ale solului (molisol), pe adâncimi de 15-20 cm în extremul nordic şi de 50-200 cm, spre limita sudică a acestei zone. După V.I. Vernadski, 20% din suprafaţa uscatului ar fi supuse acestui fenomen. Regiunile cu îngheţ peren se găsesc în nordul Europei (Rusia, Finlanda, Suedia şi Norvegia) (circa 10 milioane km²), în nordul Asiei (Siberia şi Mongolia), în nordul Americii de Nord (Canada, Alaska, Groenlanda) şi în Antarctica. Pe teritoriul ţării noastre acest fenomen a fost frecvent în timpul glaciaţiei cuaternare. În interiorul zonei îngheţate se întâlnesc cristale, intercalaţii şi chiar lentile masive de gheaţă, iar regimul apelor subterane are un caracter cu totul special. Se întâlnesc: ape epiglaciale (deasupra stratelor îngheţate), cu variaţii de temperatură sezonieră; ape intraglaciale (chiar în stratele zonei îngheţate), cu fază solidă şi lichidă, în continuă circulaţie şi cu un dinamism activ, care le face să nu îngheţe complet şi, ape hipoglaciale (sub zona îngheţată), care nu îngheaţă şi sunt sub presiune. Studierea îngheţului peren a permis stabilirea condiţiilor de rezistenţă a terenurilor îngheţate sub fundaţiile diverselor construcţii, a condiţiilor de alimentare cu apă şi de canalizare, a condiţiilor de efectuare a lucrărilor miniere subterane în astfel de terenuri etc. Sin. Îngheţ etern. V. şi Pergelisol.