Dic?ionar de Geografie


Holdă. Câmp semănat cu acelaşi fel de plante, în special cereale. Holoage



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə52/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   48   49   50   51   52   53   54   55   ...   124

Holdă. Câmp semănat cu acelaşi fel de plante, în special cereale.

Holoage. Alunecări de teren cu aspect de movile (Oltenia).

Holocen. (gr. holos-întreg, tot, kainos-nou). Ultima diviziune a Cuaternarului, care începe odată cu retragerea ultimei glaciaţiuni nordice şi continuă şi astăzi (durata circa 10 000 de ani). Este caracterizată prin: desăvârşirea treptată a tipurilor umane şi dezvoltarea culturii materiale (Homo sapiens trece de la prelucrarea pietrei cioplite din Paleolitic, la cea a pietrei lustruite şi, în continuare, la folosirea metalelor); schimbarea climei, care trece de la cea rece, arctică (cu flora de tundră cu: Dryas octopetala, Salix polaris şi Betula nana şi faună cu Yoldia), la o climă boreală, mai uscată (în care cresc păduri de mesteceni şi de pini şi se dezvoltă gasteropodul de apă dulce Incylus fluviatilis şi faună marină cu Mya şi Mytillus), apoi la o climă atlantică, umedă (în care se dezvoltă păduri de stejari, turba cu Sphagnum în mlaştini, flora cu Trapa natans în lacuri şi fauna marină cu Littorina littorea, Tapes ameus şi Dosinia exoleta), la o climă uscată, subboreală, tinzând spre clima actuală (în care pădurea de stejari este înlocuită cu cea de pini, fagul migrează spre nord şi, împreună cu molidul, domină vegetaţia pădurilor, se dezvoltă fauna cu Mya şi, în apele dulci, abundă gasteropodul Lymnea obovata); retragerea sau dispariţia faunei de mamifere de climat tropical, subtropical şi polar, care au caracterizat zonele de climat temperat din Pleistocen. Între sedimentele holocene se deosebesc: varve (în lacurile scandinave), calcare lacustre, turbă în mlaştini, nisipuri (de dune litorale şi fluviale), lehmuri loessoide, pietrişuri în şesuri aluviale. În ţara noastră depozitele holocene sunt reprezentate în special prin aluviunile actuale ale cursurilor de apă şi sunt exploatate ca materiale de construcţii sau cercetate pentru conţinutul lor în minereuri sau metale preţioase. Sin. Postglaciar, Aluvium, Aluviu.

Holocristalină, structură. (gr. holos-întreg, tot, kristalos-cristal). Structura rocilor magmatice intruzive, a unora dintre rocile filoniene şi a rocilor metamorfice, caracterizată printr-o totală cristalizare a mineralelor componente, care apar perfect individualizate (ex.: granitul, sienitul, dioritul, gabroul, micaşistul etc.).

Holoptychius. (gr. holos-întreg, tot, ptyche-cută, îndoitură). Peşte din grupul Crosopterigienilor, caracteristic pentru Devonianul din America şi din Europa, unde se găseşte în gresia veche roşie (Old red sandstone).

Holosiderit. (gr. holos-întreg, tot, sideros-fier). Rocă meteoritică (metamorfică), constituită în principal din fier, conţinând şi cantităţi mici de nichel şi de: carburi şi fosfuri de fier, de nichel şi de cobalt, grafit, diamant etc.

Holothuroidea. Clasă de echinoderme, cu corpul în general moale, fără un înveliş calcaros continuu. Au fost identificate prin sclerite (nişte plăci aflate în epidermă) încă din Cambrian, dar se cunosc şi impresiuni ale corpului întreg. Din formele actuale existente în mările Orientului Îndepărtat, unele sunt comestibile (ex.: Stychopus japonicus). De regulă, holoturidele au avut şi au un mare rol în distrugerea recifilor (înghit fragmente de corali) şi în formarea calcarelor fine.

Holstein, interglaciaţiune; transgresiune. Perioadă interglaciară instalată după faza glaciară Elster, când masa de gheţar s-a retras, urmând o transgresiune dinspre Marea Nordului înspre direcţia est.

Homo. (lat.). Omul: gen unic al familiei Hominidae, care s-a desprins din ramura maimuţelor antropomorfe. Veriga de legătură între antropoide (ex.: Pliopithecus, Driopithecus, Australopithecus etc.) şi om este considerat Pithecanthropus erectus (astăzi Homo erectus erectus), descoperit sub forma unei calote craniene, a doi molari şi un femur, de dr. şi savantul olandez Eugen François Thomas Dubois, în cadrul săpăturilor efectuate, între 1889-1895, în insula Jawa la Trinil. Aceste urme au fost completate, între 1935 şi 1941, prin resturile găsite de G.H.R. von Koenigswald (încă un femur şi cinci fragmente de femur, un premolar, un incisiv etc.). Prima urmă a adevăratului om primitiv este considerată maxilarul inferior al lui Homo (Paleoantrhropus) heidelbergensis, descoperit într-o carieră de nisip, la Mauer pe valea Elgenz, în apropiere de Heidelberg (Germania), în 1907, unde recent au fost descoperite şi nişte unelte de piatră lucrate grosier de acest tip uman. Între 1927 şi 1929 anatomistul canadian D. Blank şi naturalistul chinez Pei-Ven-Ciun descoperă în peşterile din valea Chou-Kou-Tien, la 40 km sud-vest de Beijing, în Pleistocenul inferior, scheletul unui alt pitecantrop, mai mare şi mai apropiat morfologic de omul primitiv, pe care l-au numit Sinantropus pekinensis (astăzi Homo erectus pekinensis) sau pitecantropul chinez. Alţi pitecantropi au fost descoperiţi în insula Jawa (între 1937 şi 1941), în peştera Swartkrans din Africa de Sud în 1947 (Telantropus capensis), în Maroc şi Algeria în 1945 (Atlanthropus mauritanicus) etc. Toţi aceşti paleoantropi aveau poziţia aproape verticală, mersul biped, talia 1,45-1,70 m, fruntea teşită, torusul orbital proeminent, fălcile pronunţate şi, probabil, un rudimentar grai articulat. Au fost răspândiţi în Europa de Vest, în Africa şi în sud-vestul Asiei, în Paleoliticul inferior. Din Pleistocenul mediu se cunoaşte un paleoantrop mai evoluat, Homo primigenius (Neanderthalensis), care a fost găsit sub forma unei calote craniene în valea Neander, lângă Düsseldorf (Germania), în 1856-1857, şi, ulterior, sub forma unui schelet aproape complet, într-o grotă din colina La Chapelle-aux-Saint (valea Dordogne-Franţa). Urme ale aceluiaşi gen au mai fost descoperite atât în Europa, cât şi în Asia şi Africa, la: Naulette (Franţa), Spy (Belgia), Brno (Moravia-Cehia), Gibraltar şi Bagnolas (Spania), Monte Circeo (Italia), Krapina (Croaţia), Kük-Kaba (Crimeea), Broken Hill (Zambia), Muntele Carmel (Israel) etc. Acest tip de hominian era de talie mică (1,55-1,65), cu poziţia verticală, cu oasele membrelor scurte, cu muşchi puternici, cu craniu mai dezvoltat în partea facială, cu fruntea teşită şi arcadele proeminente; prezenta un puternic prognatism şi îi lipsea bărbia. A trăit în timpul glaciaţiei Pleistocenului mediu (glaciaţia Riss şi interglaciaţia Riss-Würm), când înăsprirea climei a determinat adăpostirea sa în peşteri (omul troglodit sau omul cavernelor), folosirea pieilor de animale ca îmbrăcăminte şi utilizarea probabilă a focului. A fost contemporan cu Ursus spelaeus, Elephas primigenius, Cervus, Rhinoceraos tichorhinus etc. În Pleistocenul superior apar primii neoantropieni, reprezentaţi prin Homo sapiens fossilis (Neoanthropus), diferenţiat în rasele: europoidă (Cro-Magnon), mongoloidă (Chancelade) şi negroidă (Grimaldi). Rasa Cro-Magnon, descoperită în regiunea Dordogne (Franţa), nu se deosebeşte în linii generale de oamenii actuali, fiind foarte asemănătoare cu kabilii din Africa de Nord. Avea înălţimea de 1,80 m, craniul dolicocefal, cu capacitatea de cca 1 500 cm3, fruntea înaltă, maxilarul inferior robust, bărbia proeminentă. Rasa Chancelade, descoperită tot în Dordogne, era mai evoluată atât ca alcătuire cât şi ca manifestare. Avea talia mică (1,50-1,60 m), craniul foarte alungit, cu capacitatea de 1 700 cm3, fruntea înaltă, boltită, torusul orbital şters, bărbia netă şi fără prognatism. Apărută în sud-vestul Europei, prezenta asemănări cu eschimoşii actuali. Rasa Grimaldi, găsită într-o peşteră la Grimaldi, lângă Menton (Franţa) şi, prin câteva resturi, în Africa, era de talie mijlocie, cu craniul voluminos, dolicocefal, cu prognatism puţin accentuat. Oamenii din această rasă erau asemănători populaţiei actuale negroide (hotentoţi şi boşimani), băştinaşă din Africa de Sud. Neoantropienii se adăposteau în peşteri, ardeau foc în vetre şi utilizau pentru iluminat grăsimea animalelor. Erau vânători, mai ales de animale mari (mamuţi, reni, mistreţi, zimbri etc.), dar cunoşteau şi pescuitul. Domesticiseră câinele şi prelucrau unelte din piatră şi os, pe care le ciopleau şi le retuşau cu măiestrie. În unele peşteri din Franţa, Spania etc., au fost descoperite manifestări artistice sub forma de picturi murale, sculpturi, gravuri de fildeş sau în os etc. În holocen, odată cu stabilizarea climei, se întâlneşte un alt tip de oameni (Homo sapiens aluvialis), cu craniul brahicefal, cu fruntea înaltă, cu talia mică, şi care confecţionează: unelte din piatră şlefuită (epoca neolitică), vase de lut şi obiecte casnice de lemn, topoare şlefuite şi arcuri cu săgeţi, pânze grosiere, ace de os etc. Domesticesc boul, oaia, porcul şi calul şi încep cultivarea plantelor utile, devenind astfel agricultori. Păstoritul înlocuieşte în cea mai mare măsură vânatul. Încetul cu încetul întrebuinţează metalele (la început arama, apoi bronzul şi, în jurul anilor 1000-1500 î.e.n., fierul). În ţara noastră, urmele oamenilor primitivi ai Cuaternarului se întâlnesc sub forma de resturi scheletice sau sub forma de obiecte care oglindesc viaţa socială. Astfel: urmele lui Homo heidelbergensis se cunosc în Transilvania (pe Valea Crişului Alb, la Josăcel şi la Cremeniş, pe Mureş); urmele lui Homo primigenius (Neanderthalensis), în peştera Ohaba-Ponor (jud. Hunedoara) şi la Ripiceni, pe Prut (jud. Iaşi); urmele lui Homo sapiens fossilis (Neoanthropus), la Izvoarele şi Lopatnic, pe Prut, în peştera Cioclovina (jud. Hunedoara), la Sita Buzăului şi pe Valea Crişului Alb, pe Valea Dârjovului (Slatina) şi la Tetoiu (pe Valea Olteţului) etc. În 1726 naturalistul J.J. Scheuchzer găsise la Oeningen (Bodensee) unele resturi fosile pe care, crezând că a descoperit "omul potopului", le-a denumit Homo diluvii testis (lat.-om matur al potopului). Abia mai târziu naturalistul francez G. Cuvier (1769-1832) a recunoscut în ele resturile unei salamandre fosile.

Homoclin. (gr. homos-asemănător, klinein-a îndoi, a apleca). Succesiune de strate care înclină în acelaşi sens şi cu acelaşi unghi faţă de orizontală. Denumirea se aplică numai la zone restrânse de observaţie.

Homocromie. Fenomenul prin care unele animale capătă culoarea mediului în care îşi duc viaţa, ca mijloc de apărare.

Homopauză. Strat atmosferic subţire, care face trecerea de la homosferă la heterosferă.

Homoseiste. (gr. homos-asemănător, seistos-zguduire). Linii care unesc localităţile atinse de seism în acelaşi timp. V. Izoseiste. V. sub Cutremur de pământ.

Homosferă. (gr. homos-asemănător, sphaira-sferă). Stratul inferior al atmosferei situat între suprafaţa terestră şi altitudinea de circa 90 km, caracterizat printr-o proporţie constantă a azotului şi oxigenului. În funcţie de variaţiile de temperatură şi de zonele în care se înregistrează asemenea schimbări, homosfera se împarte în următoarele strate: troposfera (v.), în care temperatura scade constant cu altitudinea, în medie cu 6,4oC la fiecare kilometru , ajungând deasupra polilor (la 8 km) -46oC, iar deasupra ecuatorului (la 16 km) -80oC; stratosfera (v.), în care temperatura rămâne la început relativ constantă, dar apoi creşte uşor cu altitudinea, atingând 0oC, la aproximativ 50 km înălţime; mezosfera (v.), caracterizată din nou printr-o scădere continuă a temperaturii, care atinge valoarea minimă de -83oC la limita sa superioară situată la 80 km altitudine. Trecerea de la un strat inferior la un strat superior se face prin zone înguste numite: tropopauza (v.), stratopauza (v.) şi mezopauza (v.).

Homotermie. Caracteristica apei din râuri, din majoritatea lacurilor şi din unele mări de a-şi aduce temperatura la aceeaşi valoare pe toată grosimea stratului de apă.

Hoplites. Amonit caracteristic pentru formaţiunile Albianului mediu şi superior. În România au fost identificate speciile Hoplites dentatus (în sudul Dobrogei), H. carpathicus şi H. rumarus (în Carpaţi).

Horjuri. Grohotiş mobil, rostogolit pe pante în aliniamente longitudinale (denumire din Munţii Făgăraş şi Bucegi). Sin. Grohot.

Horn. 1. Puţ de origine carstică, ce face legătura între o peşteră şi suprafaţă. 2. Puţ mic de sufoziune. 3. Vârf piramidal în munţii înalţi din care pleacă radiar creste alpine separate de circuri şi văi glaciare (ex.: Matterhorn din Alpii Elveţiei). Este folosit, uneori, în Munţii Făgăraş, cu sens de strungă. 4. Crăpătură verticală îngustă într-un perete stâncos, prin care se scurg materialele rezultate în urma procesului de dezagregare a rocilor.

Hornblendă. Silicat natural hidratat complex de calciu, sodiu, magneziu, fier şi aluminiu, cu compoziţia chimică inconstantă datorită raporturilor variabile dintre fier şi magneziu şi fier şi aluminiu. Conţine mai întotdeauna, în procent de 0,1-1,25% TiO2. Este cel mai important mineral din grupa amfibolilor monoclinici, care se formează în rocile magmatice intruzive intermediare (sienite, diorite) şi se întâlneşte uneori, rar, ca mineral primar în lavele vulcanice alcaline (ex., în lava vulcanului Vezuviu). Este foarte răspândită în unele roci metamorfice (amfibolite, şisturi amfibolice şi se găseşte chiar în gnaisuri). Soluţiile hidrotermale transformă hornblenda în serpentin, clorit, epidot etc., iar prin alterare se transformă în montronit, carbonaţi, limonit, opal şi halloysit. După particularităţile compoziţiei chimice şi după proprietăţile optice, se deosebesc: hornblenda comună, neagră-verzuie; hornblenda bazaltică, brună-neagră, cu un conţinut de 2-3% Fe2O3 şi TiO2; uralitul, o pseudomorfoză de hornblendă după piroxeni, al căror habitus îl îmbracă. În România hornblenda bazaltică (brună) este cunoscută în rocile alcaline din Munţii Giurgeului (la Ditrău) şi din Munţii Almăjului (la Orşova), precum şi în unele gabrouri şi norite mezozoice din Munţii Drocea (= Zarandului) la Căzăneşti, Ciungani etc., iar hornblenda comună (verde), într-o gamă foarte largă de formaţiuni (amfibolite şi gnaise, roci magmatice intrusive de toate tipurile etc.), în Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, în Munţii Apuseni şi în Dobrogea, în Munţii Căpăţânii şi Munţii Almăjului, în Poiana Ruscă, masivele Bihor, Vlădeasa, Gilău, în Munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Căliman, Harghita etc.

Hornblendit. Rocă intruzivă ultrabazică, grăunţoasă, alcătuită preponderent din hornblendă; poate conţine 30% olivină.

Hornitos. 1. Cavităţi în interiorul unor umflături formate de gazele sau vaporii din lavă şi care, la suprafaţă, pot avea aspect de movile sau conuri (termen spaniol). 2. Coş vulcanic de mici dimensiuni, care la suprafaţă se termină cu un con din care emană gaze şi vapori.

Horse-Back. (engl.). Discordanţă locală, într-un strat de cărbune, reprezentată printr-un canal natural săpat de apă la partea superioară a stratului şi care este umplut cu argilă, nisip sau material psefitic.

Horst. (germ.). Structură geologică faliată al cărei compartiment central a rămas relativ ridicat decât compartimentele alăturate, mai coborâte, prin falii în trepte descendente. Compartimentele coborâte au fie un caracter normal (ipoteza "riftului"), fie un caracter invers (ipoteza "rampelor"). Horsturile se manifestă la suprafaţă, de cele mai multe ori, printr-o regiune cu relief pozitiv (ex.: Munţii Măcinului din Dobrogea, zonele dintre marile grabene africane, Masivul Central Francez etc.), dar sunt şi horsturi care nu se manifestă la suprafaţă (ex., zona şisturilor verzi din Dobrogea Centrală, cuprinsă între liniile tectonice Peceneaga-Camena, la nord, şi Capidava-Canara, la sud). Semihorstul este un bloc înălţat numai de o parte, pe o linie de falie, iar în partea opusă cade lin.

Hotar. Frontieră, graniţă.

Hrubă. Galerie subterană care serveşte ca loc de trecere.

Hrubă de sufoziune. Goluri subterane de tipul unor galerii, produse prin sufoziune în roci friabile, mai ales loessuri.

Hududoi. Vale mică, îngustă cu scurgere torenţială; râpă, vale rea (expresia "vine hududoiul", în Oltenia).

Huerta. Câmpii irigate în provinciile Valencia şi Murcia (Spania). Prin extensiune, zone agricole în spaţiul mediteranean unde se obţin anual două sau trei recolte.

Huilă. Cel mai important cărbune mineral, din categoria cărbunilor humici, rezultat prin încărbunarea (incarbonizarea) vegetaţiei unor păduri uriaşe şi, într-o mai mică măsură, a unor plante acvatice (alge) şi microorganisme. Este în general compact, prezentând uneori o şistuozitate pronunţată, până la fibroasă, şi are culoarea neagră sau neagră-cenuşie (rar brună închisă), cu luciu sticlos, gras, strălucitor. Este dur şi sfărâmicios, are o spărtură concoidală sau neregulată şi, pe o placă de porţelan, lasă o urmă cenuşie-neagră. Compoziţia chimică elementară a huilelor se încadrează între următoarele limite: C=75-94%, H, 3,5-5,5%, S=1-4%, (O+N)=1,5-20%, restul apă (higroscopică şi de zăcământ). Este un combustibil superior, întrebuinţat în focarele industriale, la locomotive (astăzi mai rar), drept combustibil casnic la fabricarea brichetelor etc., dar în special ca materie primă în industrie pentru: fabricarea cocsului metalurgic, a gazului de iluminat, a numeroase produse chimice de sinteză (benzen, toluen, naftalină etc.), a uleiurilor, a gudroanelor etc. Varietatea mare a huilelor a necesitat clasificarea lor după diferite criterii. Cea mai importantă este clasificarea în funcţie de cantitatea de materii volatile (M.V.) raportată la materia combustibilă şi de aspectul cocsului rezultat. Se deosebesc, astfel: huilă cu flacără lungă (flambantă), care conţine 41-50% MV, nu are capacitate de aglutinare sau aglutinează foarte slab şi este folosită în şarjele de cocsificare; huilă de gaz, care conţine 35-45% MV şi dă un cocs umflat până la spongios; huilă grasă, care conţine 25-38% MV şi dă un cocs bun, topit, umflat; huilă de cocs, care conţine 19-30% MV şi dă un cocs topit, dur, rezistent şi compact; huilă slabă (semigrasă), degresantă, care conţine 10-19% MV şi dă un cocs acceptabil, de la aglomerat până la praf, întrebuinţat la alcătuirea şarjelor de cocsificare; huilă antracitoasă, ce conţine 4-10% MV şi nu are proprietăţi de cocsificare, dând un cocs pulverulent, sfărâmicios. Huilele au în general o putere calorică cuprinsă între 7 000 şi 9 000 kcal/kg. Cele care au un procent mai mic de materii volatile (sub 30%) se numesc şi huilă cu flacără scurtă (ex.: huila de cocs, huila slabă şi huila antracitoasă). Zăcăminte de huilă se găsesc în cea mai mare parte în formaţiuni paleozoice (Carbonifer) şi în mai mică măsură în formaţiuni mezozoice (Rhetian, Liasic, Dogger şi Cretacic inferior), fiind răspândite pe tot globul, dar mai ales în emisfera nordică (ex.: Europa: în regiunea sudetă, Renania, în Munţii Ardeni, în Anglia etc.). La noi se găseşte în Valea Jiului (în extremitatea vestică a bazinului Petroşani, în care cărbunii variază de la cărbune brun huilos cu flacără lungă şi huilă de gaz) şi în Banat (la Anina, Lupac, Secu, Doman şi Cozla).

Hulă. Mişcare ondulatorie a apei de la suprafaţa mărilor şi oceanelor care se continuă şi după încetarea vântului care a provocat-o. Se manifestă sub formă de valuri paralele ale căror dimensiuni (înălţime, lungime) depind de intensitatea vântului care a agitat suprafaţa apei, de extinderea şi adâncimea mării etc. Valurile de hulă nu se sparg ca valurile de mare agitată. La ţărm hula este de obicei ecoul unei furtuni care a bântuit în larg.

Hum. (sl. de la localitatea Hum din polia Popovo din Jugoslavia). Relief rezidual întâlnit pe fundul unei polie (v.) sub formă piramidală cu muchii şi vârf ascuţit sau sub formă de con masiv cu vârful plat sau rotunjit. Este deci un relief rezidual calcaros, ce se ridică deasupra fundului poliilor. Are formă piramidală, cu vârf ascuţit, conic (cornet), ca un popic (kegel), vârful plat şi de formă masivă (turn, turnuleţ), sau rotund (mogote, în Cuba).

Humă. Sin. Argilă plastică (v. sub Argilă 2.).

Humaţi. Compuşi ai soluţiei solului, cu caracter de săruri ale acizilor humici. Rezultă prin substituirea hidrogenului din grupările de carboxil şi oxidril, prin cationii Ca++, Mg++ (care fiind insolubili se acumulează în orizontul cu humus contribuind la formarea structurii glomerulare) şi prin cationii alcalini Na+, K+, Li+ (care fiind solubili, migrează în profilul solului).

Humic. 1. Orice material pământos sau orizont de sol care conţine humus. Sin. Humifer. 2. Subdiviziune în cadrul unor unităţi principale de sol din legenda FAO definită prin prezenţa fie a unui orizont A umbric, fie a unui orizont histic distric, cu sau fără orizont B (spodic, argiloiluvial sau oxic) ce conţine materie organică.

Humici, acizi. Substanţe coloidale, de culoare neagră brună, extrase din humusul solului, care au o funcţiune acidă. Se descompun la temperaturi de peste 80o (cu eliminare CO2 şi H2O), ard şi produc scântei la temperaturi înalte, sunt solubili în amoniac, hidrat de sodiu etc., sunt absorbanţi de gaze şi absorb unele substanţe în soluţie. Acizii humici se obţin şi sintetic prin tratarea zaharurilor cu acizi, prin încălzirea celulozei la temperaturi înalte, prin oxidarea fenolilor cu soluţii alcaline etc. Sunt întrebuinţaţi la încleitul hârtiei, la tăbăcitul pieilor, limpezirea apelor, prepararea baiţului de mobile etc.

Humificare. Procesul de transformare a organismelor (vegetale sau animale) moarte, încorporate în sol, sub acţiunea microorganismelor (bacterii aerobe sau anaeorobe, ciuperci) şi, în mai mică măsură, a faunei solului (viermi, insecte etc.). Procesul constă în: descompunerea substanţelor organice (zaharuri, celuloză, amidon, proteine, şi mai lent, lignina) în compuşi organici mai simpli şi în produse finale ca: CO2, NO2, NO3; NH3, CH4, H2O etc.; îmbogăţirea în lignină (mai rezistentă la descompunere) şi sinteza de proteine şi substanţe organice noi. Se deosebesc: humificare de tip acid, care are loc sub pădure, prin transformarea litierei (frunze, ace, conuri, ramuri, muşchi, licheni, ferigi, ciuperci, ierburi, adică resturile organice anuale), în climă umedă, temperată sau rece sub acţiunea ciupercilor; humificare de tip neutru, care se produce sub vegetaţie ierboasă, în regiunile de stepă, sub acţiunea bacteriilor aerobe şi anaerobe; humificare în climă de deşert, care poate fi humificare de tundră (deşert rece), în care perioada de vegetaţie, scurtă, şi temperatura joasă nu permit o dezvoltare apreciabilă a activităţii microorganismelor, deci se formează numai humus brut, cu turbă de muşchi, şi humificare de deşert cald, în care perioada lungă de secetă nu permite dezvoltarea unei vegetaţii mai abundente sau produce moartea ei înainte de venirea anotimpului rece, deci rezultă o acumulare redusă de humus, atât la suprafaţă, cât şi în adâncime.

Humină. Fracţiune a humusului, insolubilă în soluţii alcaline, care este constituită din acizi huminici şi acid fulvic, care prin polimerizare şi condensare au pierdut, în mare măsură, funcţiunea lor acidă. Se găseşte în mare proporţie în solonceacuri, în cernoziomuri şi lipseşte complet în turbe.

Huminici, acizi. Substanţe colorate în brun până la negru, care se obţin prin fracţionarea humusului şi sunt solubile în soluţii alcaline şi insolubile în acizi. Împreună cu acidul fulvic formează constituenţii principali ai humusului, în special în cernoziomuri.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   48   49   50   51   52   53   54   55   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin