Dic?ionar de Geografie

Utahit. Sin. Jarosit (v.).

Utilizarea terenurilor. Modul de folosire al terenurilor, cu referire la două aspecte principale: peisajul (natural, rural etc.), care include tipurile şi forma parcelelor, dispunerea aşezărilor, a apelor (inclusiv amenajarea lor), a căilor de comunicaţie, aspectele de relief şi vegetaţie şi sistemul agricol (natura pământurilor cultivate, fâneţe, păşuni, păduri, lacuri, mlaştini, degradări etc.) şi exploatarea industrială a terenurilor (unde este cazul).

Uvală (uvalas). (Termen croat). Depresiune carstică cu contur oval alungit sau sinuos dezvoltată pe suprafaţa calcarelor, prin îngemănarea mai multor doline, ale căror contur se mai poate observa. Uvalele pot avea diametru de câteva sute de metri, sunt mai mult sau mai puţin adânci (până la peste 30-100 m) şi pot comunica prin diferite sisteme de diaclaze cu golurile subterane ale peşterilor. Uvalele puţin evoluate au fundul vălurit, iar cele evoluate, neted. Uvala nu are o hidrografie organizată. La noi în ţară se întâlnesc pe platforma Gornoviţa (din Carpaţii Meridionali), în regiunea Giuvala-Fundata-Bran; în Munţii Apuseni (Poiana Ponor; după alţii este o polie) etc. Var. Uvalas.
V
Vad. Loc de trecere mai uşoară a unui râu, prin albia sa minoră, caracterizat prin apa mai puţin adâncă şi prin maluri mai joase. Vadul se formează de obicei în sectorul mai larg dintre două coturi ale unui râu, în care firul apei se schimbă de la un mal la altul şi aluvionarea fundului albiei este mai intensă (reprezintă un fel de conuri de dejecţie submerse). La ape mari vadurile devin impracticabile.

Val. (lat. valum). 1. În hidrologie este unda care se formează prin mişcarea oscilatorie a stratului de apă de la suprafaţa lacurilor, mărilor sau oceanelor şi se propagă orizontal, fără a antrena masa de apă în direcţia de deplasare. Părţile componente ale valului sunt: creasta (partea cea mai înaltă a valului); flancurile (cele două feţe înclinate care se intersectează în creasta valului); panta (unghiul format de tangenta la suprafaţa valului cu linia orizontală în punctul de tangenţă); fundul, albia sau adâncitura (partea cea mai joasă dintre două valuri succesive); baza sau talpa (tangenta la albia sau adâncitura dintre două valuri succesive); curbura (raportul între înălţimea şi lungimea valului). Valurile se caracterizează prin: lungime (distanţa pe orizontală între două creste sau două adâncituri succesive); înălţime (denivelarea pe verticală între creasta valului şi linia de cea mai mică cotă a adânciturilor care-l încadrează); perioadă (intervalul de timp în care două creste succesive de val trec prin dreptul unui punct fix de observaţie); viteză (distanţa parcursă de creasta valului în unitatea de timp). După cauzele care le dau naştere, se deosebesc: valuri eoliene, valuri seismice şi valuri de maree. Valurile eoliene se formează prin apăsarea intermitentă şi frecarea aerului în mişcare de stratul de apă de la suprafaţa lacurilor, mărilor şi oceanelor, pe care-l scot din poziţia de echilibru şi-l determină să execute mişcări oscilatorii cu atât mai intense cu cât vântul este mai puternic şi acţionează un timp mai îndelungat. Din această cauză, toate particulele de apă de la suprafaţa mării, până la oarecare adâncime, efectuează mişcări uniforme pe orbite circulare situate în plane verticale. Mişcarea orbitală a particulelor de apă de la suprafaţa mării duce la formarea şi deplasarea aparentă a valurilor. Dacă vântul persistă sau dacă se intensifică, valurile cresc continuu (valuri forţate) şi se transformă, în cele din urmă, în valuri de furtună, cu profil asimetric şi cu spulberarea apei de pe crestele valurilor de către vânt. Valurile de furtună pot atinge înălţimi maxime până la 4 m în Marea Neagră, 11 m în Oceanul Indian şi 15 m în bazinele nordice şi sudice ale Oceanului Pacific şi Atlantic. Crestele valurilor de furtună din larg, fiind împinse înainte de vânt, deferlează cu zgomot puternic, caracteristic, şi formează pe flancurile valurilor pete albe de spumă (berbeci). După încetarea vântului valurile de furtună îşi micşorează treptat dimensiunile, din cauza frecării dintre moleculele de apă, devenind valuri libere, cu formă simetrică, capabile să întreţină un anumit timp o stare de agitaţie moderată a mării, numită hulă (v.). Când valurile forţate sau cele libere ajung în zona de ţărm, partea lor submersă se freacă de fundul din ce în ce mai puţin adânc al platformei continentale, rămânând în urmă faţă de crestele valurilor; ca urmare se produc o micşorare a lăţimii şi o creştere a înălţimii valurilor însoţite de o răsturnare a lor spre ţărm (deferlare). În cazul ţărmurilor înalte, cu adâncimi mari, ca şi în cazul construcţiilor hidrotehnice, valurile care se reflectă interferează cu valurile incidente, dând naştere unor valuri de interferenţă care au o înălţime şi o forţă de distrugere mult mai mari decât ale valurilor incidente. Valurile eoliene se propagă în adânc cu amplitudini din ce în ce mai mici, până se amortizează complet, ca urmare a depărtării de sursa producătoare de la suprafaţă. În largul mărilor mişcarea ondulatorie a valurilor eoliene se poate resimţi, în raport cu mărimea acestora, până la 40-50 m. Asupra ţărmurilor, valurile au o acţiune distructivă numită abraziune (v.) a cărei intensitate este maximă când direcţia de propagare a valurilor este perpendiculară pe linia ţărmului. Forţa de izbire a valurilor asupra ţărmurilor este, vara, de 3 000 daN/m², iar iarna, când valurile sunt mai puternice, de 10 000 daN/m²; în cazul furtunilor ea poate ajunge până la 38 000 daN/m². Topografia submarină din lungul ţărmurilor determină un fenomen de refracţie a valurilor, schimbându-le direcţia şi orientându-le paralele cu izobatele. De asemenea, prezenţa unui obstacol (cap, insuliţă) în calea valurilor produce refracţia acestora. În cazul în care valurile ating mai mult sau mai puţin oblic linia ţărmului, ele pot efectua un transport de apă şi de material cunoscut sub numele de derivă litorală. Valurile seismice sunt cunoscute sub numele de ţunami (v.). Valurile de maree sunt undele care se formează în timpul fluxului ca urmare a înaintării apei asupra ţărmurilor joase sau prin ridicarea nivelului apei în strâmtori, golfuri şi în estuare. Pe unele cursuri de apă, tributare oceanelor şi mărilor deschise, cu flux şi reflux puternic, valurile de maree înaintează cu viteză în susul de scurgere a apei sub forma unei cascade zgomotoase cunoscute sub numele de mascaret (în Franţa), de bore (în Anglia), de pororoca (pe Amazon) etc. (V. şi sub Maree). 2. Nume dat văilor sinclinale din Munţii Jura (Franţa), care corespunde cu denumirea de câmpulunguri dată depresiunilor sinclinale din regiunea obcinelor bucovinene.

Val de alunecare. Formă de relief cu aspect de val care se formează în cadrul lupelor (maselor) de alunecare sau al limbilor principale ale alunecărilor de vale; se mai întâlneşte pe unii versanţi deluviali afectaţi de alunecări. Valurile de alunecare au o poziţie transversală pe direcţia de deplasare a materialului, au forma neregulată şi sunt situate, de obicei, între mici depresiuni de alunecare, atât în cadrul corpului principal al alunecărilor de vale cât şi în sectoarele de legătură ale acestora cu cuiburile de alunecare laterale care alimentează limba principală a alunecărilor de vale.

Val de căldură. Invazie de aer foarte cald, de origine continental tropicală, care se caracterizează prin temperaturi foarte ridicate, uscăciune mare şi nebulozitate foarte redusă; în timpul verii valurile de căldură ajung până în ţara noastră, aduse de afluxul de aer fierbinte din Africa de Nord, din Arabia, din Asia Centrală sau chiar din Asia Mică, determinând creşteri maxime ale valorilor termice şi accentuând mult efectele negative ale secetelor. Este aşadar, o invazie masivă de aer cald sau încălzire puternică a aerului pe un teritoriu vast.

Val de eroziune. Un ciclu mai mic de eroziune, care se reia cu o oarecare periodicitate.

Val de frig. Invazie de aer de origine arctică foarte rece, care pătrunde iarna în Europa dinspre Marea Barents sau dinspre Groenlanda, determinând coborâri foarte mari ale temperaturii, până în zona ţării noastre. În timpul iernii şi afluxul de aer polar continental de origine siberiană determină scăderi mari ale valorilor termice, care pot depăşi, în unele cazuri, pe cele determinate de masele de aer arctic. În perioadele de timp cu nopţi senine frigul se accentuează prin intensa radiaţie nocturnă, înregistrându-se cele mai coborâte valori termice. Este deci o invazie masivă de aer rece sau răcire puternică a aerului pe un teritoriu întins.

Val de refulare. Val de pământ care se formează la piciorul unui versant, în faţa unei alunecări de teren, ca urmare a împingerii exercitate de deplasarea materialului care alunecă pe versant. Ulterior este separat de restul alunecării printr-un sector de râu sau de drum. Uneori, valul de refulare poate apare şi datorită rezistenţei opuse de un loc plat faţă de fruntea alunecării, care se bombează sub formă de val.

Val morenic (morenaic). Acumulare glaciară cu aspect de val, constituită din materialul transportat şi depus de gheţari în zona frontală, sub forma unor potcoave uriaşe sau a unor semicercuri cu convexitatea în direcţia de înaintare a gheţii. Se cunosc valuri morenaice depuse în zona frontală a gheţarilor de vale şi în faţa gheţarilor de calotă. Acestea din urmă sunt răspândite în zonele de extindere ale gheţarilor Riss şi Würm din Câmpia Germano-Polonă până în regiunea oraşului Kiev şi podişul Valdai din Rusia, precum şi în Finlanda şi sudul Scandinaviei. În America de Nord se găsesc valuri morenice întinse în Câmpia Canadiană şi în zona Marilor Lacuri până în regiunea oraşului St. Louis. Între valurile morenaice sau în spatele lor se acumulează apa din precipitaşii, dând naştere lacurilor de origine glaciară.

Valahică, faza. (slav). Fază de cutare intracuaternară (după unii la începutul Cuaternarului), ultima fază a ciclului orogenic alpin, care s-a manifestat cu o intensitate deosebită în regiunea Carpaţilor Orientali şi de curbură din România ca şi asupra Subcarpaţilor. De această fază sunt legate evoluţia Depresiunii Braşovului, ridicarea Munţilor Perşani şi Baraolt şi formarea anticlinalelor cu sâmburi de sare (zona cutelor diapire), în care sunt localizate importante zăcăminte de ţiţei (ex.: Moreni, Băicoi, Boldeşti, Ceptura etc.). Faza a înălţat diferenţiat şi toate regiunile geomorfologice ale României.

Valanginian. (de la numele localităţii elveţiene Valangin, cantonul Neuchâtel, unde este tipic dezvoltat). Primul etaj al Cretacicului inferior, caracterizat printr-o faună de amoniţi (ex.: Kilianella pexyptycha, K. roubaudiana, Thurmaniceras thurmanni etc.), lamelibranhiate (ex.: Monopleura valanginensis, Valletia tombecki etc.) şi echinide (ex.: Toxastes granosus etc.). Din punct de vedere petrografic, depozitele valanginiene sunt dezvoltate sub două faciesuri, în domeniul mediteranean (unul pelagic-marnos cu cefalopode şi unul calcaros-recifal sau neritic cu pahiodonte şi nerinee), sub formă de argile şi gresii glauconitice, în domeniul boreal, şi sub formă de nisipuri şi argile continentale în nord-vestul Europei (Bazinul Parisului, Sudul Angliei, Nordul Germaniei). În ţara noastră, valangianul este cunoscut în Dobrogea (la Cernavodă), în Carpaţii Orientali şi Meridionali (peste zona cristalino-mezozoică, în Bucegi şi Munţii Perşani; în zona flişului, sub forma stratelor de Sinaia), în Câmpia Română (facies pelagic, cu Tintinide şi cefalopode, şi facies neritic, cu Miliolide), în Banat (în zona Reşiţa-Moldova Nouă, Svinecea-Sviniţa etc.), în Munţii Apuseni (în Munţii Mureşului, Codru-Moma, Pădurea Craiului etc.) etc. De vârstă valanginiană sunt, se pare, zăcămintele lenticulare de bauxită din Pădurea Craiului şi unele zăcăminte de ţiţei din Bulgaria.

Valdaj. V. Vistula.

Vale. Formă negativă de relief, îngustă şi alungită, având un traseu rectilinu sau sinuos, de-a lungul căruia curge apa în mod permanent sau numai în timpul ploilor şi al topirii zăpezilor. Factorul principal în sculptarea văilor este eroziunea apelor curgătoare, cu excepţia regiunilor de latitudini mari sau de altitudini ridicate, în care văile sunt sculptate prin acţiunea erozivă a gheţarilor montani (văi glaciare), cu profil transversal în formă de "U", iar cel longitudinal, în trepte. La o vale se deosebesc: albia şi versanţii, iar la văile din câmpiile joase, albia şi malurile. Versanţii (v.) pot avea forme, înclinări şi înălţimi diferite, iar fundul văilor poate fi adânc şi îngust, cu profil transversal în formă de "V", sau de "U", sau, la văile evoluate, poate atinge lăţimi mari de ordinul kilometrilor şi chiar al zecilor de kilometri. Fundul sau patul văii reprezintă partea delimitată de cei doi versanţi. Partea văii acoperită permanent sau în cea mai mare parte a anului cu apă reprezintă albia minoră; ea poate fi săpată atât în roca în loc (în regiunile de munte şi dealuri), cât şi în aluviuni (în regiunile de piemonturi, podişuri şi câmpii). Partea văii care poate fi acoperită parţial sau total cu apă numai în timpul viiturilor mari se numeşte albie majoră sau luncă. La râurile de munte, ca şi la cele adâncite în strate orizontale, albia majoră poate lipsi total sau parţial. Faţă de albia minoră lunca poate fi simetrică (luncă bilaterală) sau asimetrică (luncă monolaterală). În lungul albiei minore se ridică grindurile (v.), după care urmează o zonă ceva mai coborâtă şi mai netedă, numită luncă centrală. Pe marginea luncii majore, spre versant, se găseşte pe fâşie joasă, cu urme vechi de albii minore, frecvent înmlăştinită şi acoperită cu vegetaţie higrofilă, numită luncă preterasă; aceasta are nivelul freatic ridicat, fiind legat, prin aluviunile albiei majore, de nivelul râului respectiv. În cadrul albiei majore se mai întâlnesc belciuge, braţe moarte (sau meandre părăsite), popine sau grădişte etc. În cadrul văilor pot exista de asemenea terase (v.) situate pe versanţi la diferite altitudini. Văile se dezvoltă atât pe verticală cât şi lateral, în funcţie de modificările climatice, de mişcările scoarţei terestre, de oscilaţiile nivelului de bază etc. Stadiile de evoluţie ale văilor sunt legate de modificarea raportului dintre eroziune liniară (pe verticală), eroziunea laterală şi de acumulare. În funcţie de stadiul de evoluţie, văile fluviatile se împart în: văi tinere, care se întâlnesc în regiunile muntoase, au formă de "V", pantă mare cu numeroase praguri, eroziunea acţionează în adâncime, forma văii fiind încă departe de linia profilului de echilibru, transportul este intens; văi mature, care se întâlnesc în regiunile de dealuri şi podişuri, cu pantă mai mică şi, ca urmare, apele rod şi transportă cu intensitate moderată, depunând materialul grosier şi o mică parte din materialul fin sub formă de ostroave (v.); văi bătrâne, care se întâlnesc în regiunile de şes, unde apele au pantă foarte mică şi un curs liniştit; acţiunea de eroziune pe verticală şi de transport a materialului grosier este practic nulă, în schimb eroziunea laterală, transportul materialului fin şi mai ales depunerea lui (mâluri, nisipuri) sunt intense. Valea atinge profilul de echilibru, pe care-l menţine atâta timp cât nu apar mişcări pozitive ale uscatului, în bazinul superior şi mediu al râului, sau mişcări negative ale nivelului de bază. Dacă apar astfel de mişcări, râul îşi adânceşte patul tăind o frunte de terasă în şesul aluvial al albiei majore. În oricare fază de evoluţie un versant al văii poate fi erodat mai mult decât celălalt, creându-se o vale asimetrică, datorită următoarelor cauze: structura (structurile monoclinale creează văi subsecvente); roca (rocile tari dau versanţi abrupţi); elementele climatice (expunerea faţă de vânturile dominante, faţă de Soare sau faţă de direcţia precipitaţiilor accelerează procesele pe versantul respectiv); legea Baer-Babinet (râurile din emisfera nordică rod mai mult în malul drept, iar cele din emisfera sudică mai mult în malul stâng); mişcările tectonice (pot ridica sau coborî mai mult sectorul de pe un mal sau de pe altul al unui râu, determinând râul să roadă în malul opus) etc. După structura geologică, se deosebesc: văi în strate orizontale (văi de tip canion), frecvente în regiunile de podiş sau de câmpie, în care apele, cu mers liniştit, rod malurile uniform, simetric (ex.: unele râuri din Bazinul Transilvaniei şi din Podişul Moldovei); văi în strate monoclinale (v. Monoclinal), care pot fi: consecvente sau cataclinale (apa curge în sensul înclinării stratelor; ex.: Valea Someşului Mic, între Gilău şi Cluj-Napoca); subsecvente (dezvoltate la contactul a două strate cu rezistenţe diferite, perpendicular sau aproape perpendicular pe direcţia stratului); obsecvente sau anaclinale (apa curge în sens contrar înclinării stratelor; ex.: afluenţii de pe stânga ai Jiului românesc, între Uricani şi Câmpul lui Neag-jud. Hunedoara); resecvente (văi consecvente perpendiculare pe văile subsecvente); văi în strate cutate, care pot fi: văi longitudinale, la rândul lor de anticlinal (ex.: Valea Someşului, între Jibou şi Benesat), de sinclinal (ex.: Valea Sirinei), de flanc (ex.: Valea Jiului, între Câmpul lui Neag şi Livezeni, cursul superior al Caraşului) şi văi transversale, de flanc, de anticlinal (de tip combi, clus sau ruz) (v. sub Ruz). O categorie aparte de văi, care se dezvoltă independent de structură geologică a regiunii, o formează văile antecedente, care continuă a se adânci pe măsură ce regiunea respectivă se ridică (ex.: Valea Carasu, văile dobrogene ale Dunării la sud de Cernavodă) (v. şi sub Antecedenţă), şi văile epigenetice sau supraimpuse, care se dezvoltă în adâncime după ridicarea regiunii (ex.: Valea Nistrului, Valea Lăpuşului etc.) (v. şi sub Epigeneză). După modul lor de asociere, văile fluviatile se împart în: convergente, divergente, paralele, dendritice, inelare, radiare, rectangulare etc. (V. şi sub Reţea hidrografică). În afară de acţiunea erozivă a apelor curgătoare, văile pot fi formate, în mai mică măsură, datorită acţiunii vânturilor (văi eoliene) sau mişcărilor tectonice (văi tectonice). Văile eoliene se formează în deşerturile nisipoase ca urmare a coraziunii şi deflaţiei vântului; au o lungime de câţiva kilometri şi seamănă cu albiile unor râuri cu văi asimetrice (versantul care stă în calea vântului dominant fiind mai abrupt). Văile tectonice se formează de-a lungul unor linii de falii sau al unor sisteme de falii paralele (grabene), în lungul cărora s-au produs scufundări ale scoarţei terestre. Se mai cunosc: văi submarine (continuarea unei văi pe platforma continentală ca urmare a unei transgresiuni marine care a acoperit cu apă cursul inferior al unei văi fluviatile), care se întâlnesc pe toate platformele continentale, unele din ele continuându-se pe canioane submarine, şi văi de tip rift (v. Rift).

Vale oarbă. Vale întâlnită în regiunile carstice, lipsită de deschidere în direcţia de scurgere, unde se termină la baza unui versant abrupt, sub care se continuă, însă, printr-un sistem de galerii subterane polietajate. Se formează de obicei din contopirea unui şir de doline (v.) sau de uvale (v.) şi nu are legătură cu reţeaua normală hidrografică. În unele cazuri văile oarbe apar suspendate, ex.: Valea Gârdişoara (Munţii Apuseni), Valea Dubovei (din regiunea Cazanelor) etc.

Valenciennius. (de la numele zoologului francez Achille Valanciennes, 1794-1865). Gasteropod pulmonat de apă dulce. Specia Valenciennius annulatus este cunoscută în ţara noastră în formaţiunile ponţiene din interiorul şi exteriorul lanţului carpatic.

Valentian (Valenţian). Etaj al Silurianului inferior ce trece lateral în Llandoverian (v.).

Valleuse. (fr.). Vâlcea suspendată la oarecare înălţime deasupra nivelului mării, în faţa unor faleze verticale, afectate de un recul rapid al acestora. Albiile vâlcelelor şi ale văiugilor ale căror guri de vărsare se aflau odinioară la nivelul mării se scurtează cu timpul, rămânând trunchiate, sub forma unor văi suspendate deasupra falezelor, deoarece nu se pot adânci în pas cu rapida abraziune a falezei, constituită din roci moi, uşor de erodat. Văile suspendate care nu se formează prin reculul falezei se numesc văi (vâlcele) eustatice; ele se racordau odinioară la un nivel de bază mai ridicat, care a rămas însă suspendat, ca urmare a coborârii ulterioare a nivelului mării sau a ridicării corespunzătoare a uscatului. Mai tipice sunt în falezele formate din cretă, unde racordarea văiugilor cu noul nivel al mării este oprită de evoluţia de tip carstic. Se observă şi în Dobrogea de Sud.

Vanadinit. (de la Vanadis, divinitate scandinavă). Clorovanadat de plumb format ca produs de alteraţie în zona de oxidare a zăcămintelor care conţin sulfuri de plumb şi de zinc, cantonate în roci carbonatice. Culoarea este galbenă, brună, cu luciu adamantin sau gras. Conţinând 19,3% V₂O₅ este folosit ca minereu de vanadiu când formează concentraţii mai importante. Se cunosc zăcăminte de vanadinit în: Kazahstan (la Suleiman-Sal), în Australia (la Broken-Hill), Mexic (la Lamentos-Chihuahua), Transvaal, Argentina, S.U.A. etc.

Vapori de apă. Apă în faza gazoasă şi component cu proporţie variabilă al aerului atmosferic. Rezultă din evaporarea apelor de pe suprafaţa Pământului şi din transpiraţia plantelor şi animalelor. Prin condensarea şi sublimarea lor iau naştere norii, precipitaţiile şi alţi hidrometeori. Densitatea vaporilor de apă este egală cu 0,623 din densitatea aerului uscat în condiţii identice de temperatură şi presiune.

Vara fetelor bătrâne. Interval de încălzire care se produce frecvent la începutul celei de-a doua decade a lunii noiembrie în Europa de Vest şi către sfârşitul lunii octombrie în Europa Centrală.

Variantă de sol. Unitate taxonomică de nivel inferior (în sistemul român de clasificare), separată în funcţie de modul de folosinţă a terenului şi de alte modificări ale acestuia legate de utilizarea lui în producţie.

Varietăţi de nori. Subunităţi taxonomice ale clasificării internaţionale a norilor, subordonate speciilor. Se individualizează în funcţie de caracteristicile particulare ale dispunerii elementelor care alcătuiesc norii şi de transparenţa acestora. O varietate dată poate fi constatată la mai multe genuri de nori, după cum unul şi acelaşi nor poate prezenta caracteristici proprii mai multor varietăţi. Există în total nouă varietăţi de nori, dintre care şase determinate de dispunerea elementelor constitutive (Intortus-in, Vertebratus-ve, Undulatus-un, Radiatus-ra, Lacunosus-la, Duplicatus-du) şi trei determinate de transparenţă (Translucidus-tr, Perlucidus-pe, Opacus-op).

Variscă, faza. (de la Varisci, popor care a trăit în Bavaria, în regiunea cunoscută sub numele de Curia Variscorum). Fază a cutărilor hercinice care s-a manifestat în Europa Centrală, orientată în general pe direcţia SV-NE. Cuprinde: partea de est a Masivului Central Francez, Masivul Ardeni, Masivul Renan şi Munţii Harz.

Varve. (sued). Argile rubanate, şistoase, caracteristice depozitelor postglaciare ale Cuaternarului, depuse în unele lacuri reci şi liniştite ale Scutului Baltic. Benzile albicioase şi cenuşii închise, fin alternate, elemente mai grosiere în timpul verii şi mai fine în timpul iernii care formează sedimentele respective, mai nisipoase sau argiloase, mai groase sau mai subţiri, s-au depus în pereche, în timpul unui an, unele vara şi altele iarna, astfel că prezenţa lor în depozitele lacustre recente în care apar permite determinarea vârstei absolute a depozitelor respective.