Dic?ionar de Geografie

Catenă caledonică. (lat. Caledonia, numele antic al Scoţiei). Lanţul muntos format de mişcările tectonice generate de orogeneza care s-a produs în Paleozoic, începând între Ordovician şi Silurian (faza taconică), continuând până înainte de Dowtonian (faza ardenică) şi care s-a terminat după Dowtonian, înainte de Devonian (faza erică). În Europa, catena caledonică este reprezentată prin zonele cutate care se întind prin lanţul scandinav, spre centrul Angliei şi Irlandei, de unde se arcuieşte prin arhipelagul Spitzberg, spre nord-vestul Americii (ramura occidentală) şi prin regiunea Ardenilor, Masivul Renan, Munţii Harz şi dependenţele nordice ale Masivului Boem (ramura meridională). În România, orogeneza caledonică a determinat, probabil, cutarea şi metamorfozarea şisturilor verzi din Dobrogea centrală (Podişul Casimcei), precum şi a unora dintre formaţiunile cristaline din Carpaţi. În regiunile cutelor caledoniene se întâlnesc zăcăminte metalifere de remaniere şi impregnaţii difuze, iar pe marginea sistemului, zăcăminte de fier şi de sare. Sin. Sistemul caledonian. Catena caledonică a fost apoi erodat până la peneplenare. Unele blocuri nivelate au fost reînălţate de mişcări ulterioare, mai ales alpine (ex., Alpii Scandinavi).

Catenă muntoasă. (lat. catena-lanţ). Zonă de relief cu înălţimi de obicei de peste 1 000 m, alungită şi constituită din grupuri de culmi aproximativ paralele, care se succed pe mari distanţe, urmând în general o direcţie axială determinată. Mai multe catene apropiate şi paralele între ele constituie o centură orogenică (ex.: catena carpatică face parte din centura orogenică alpină). Catenele sunt delimitate transversal prin depresiuni interne mari (ex.: Bazinul Transilvaniei, care desparte ramurile Carpaţilor) sau prin depresiuni intermuntoase alungite şi mai mici, iar pe direcţie, printr-un nod orografic sau în dreptul ariilor de înecare a zonelor muntoase. Din punctul de vedere geologic, catena muntoasă este rezultatul uneia sau al mai multor faze de diastrofism din cadrul unei orogeneze. Se deosebesc: catene intracontinentale sau intracratonice, formate din regiunile consolidate ale scoarţei terestre (cratone) şi caracterizate prin deformaţii ale soclului şi ale cuverturii, cu puţine depozite de fliş, slab metamorfozate şi cu un vulcanism rar, şi catene pericontinentale sau pericratonice, dezvoltate la periferia continentelor, putând fi: catene liniare, fără depozite de fliş, slab metamorfozate şi cu un vulcanism general intens, şi catene geosinclinale, formate pe amplasamentul unui fost geosinclinal (ex. Carpaţii Orientali sunt ridicaţi în timpul fazelor laramică, savică şi stirică, din orogeneza alpină) şi caracterizate prin pânze de şariaj, importante depozite de fliş şi de molasă, un metamorfism general şi un vulcanism activ. Din punctul de vedere geomorfologic se deosebesc: catene vechi (cu înălţimi mici şi cursuri de apă epigenetice) şi catene tinere (cu coame înalte şi relativ continue).

Cationi schimbabili. Cationi reţinuţi în complexul adsorbativ al solului, capabili de a fi înlocuiţi de alţi cationi ce ajung în exces în soluţia solului. Sunt reprezentaţi în cea mai mare parte de cationi bazici: Na⁺, K⁺, Ca²⁺, Mg²⁺ şi de cationi acizi: H⁺ şi Al³⁺. Sin. Cationi de schimb.

Catogeneză. (gr. kato-de jos, genesis-formare). Proces de formare a rocilor sedimentare, ale căror particule constitutive s-au deplasat în timpul depunerii, sub acţiunea gravitaţiei, de sus în jos (ex., rocile detritice).

Caustobiolit. (gr. kaustos-arzător, bios-viaţă, litos-piatră). Rocă sedimentară organogenă care are proprietatea de a arde (ex: cărbunii, ţiţeiul, asfaltul, şisturile bituminoase, gazele naturale) şi este folosită drept combustibil.

Cavernă. Sin. Peşteră (v.), Grotă.

Cavităţile lui Weber. Goluri care iau naştere la contactul a două strate de roci cu proprietăţi fizico-mecanice diferite, ca rezultat al cutării lor slabe, datorită exploatării stratului de cărbune de dedesubt. Când în rocile înconjurătoare sunt prezente strate şi intercalaţii de cărbuni cu conţinut de gaze, aceste cavităţi se umplu cu metan, care poate pătrunde prin crăpăturile rocilor degradate, până în spaţiul excavat (galerie, abataj etc.).

Caytoniules. Grup de gimnosperme având caractere de angiosperme primitive, descoperite în 1912, în formaţiuni începând din Rhetian şi până în Cretacicul superior. În ţara noastră au fost identificate în Liasicul de la Ciclova (Banat).

Cazane. Excavaţiuni de tipul marmitelor, de mari dimensiuni, existente pe fundul Dunării, în defileu, mai ales la cheile denumite Cazanele Mari şi Mici.

Cădere de apă. V. Cascadă.

Căldare glaciară. V. Circ glaciar.

Căpăţână de zahăr. Formă simplă de relief, cu aspect conic, care se ridică brusc, cu câteva sute de metri deasupra unui relief neted sau uşor ondulat în condiţii de climă tropicală, cu alternanţă de anotimpuri umede şi uscate (sunt cunoscute cele din jurul lui Rio de Janeiro: Corcovado, de 700 m; Pao de Assucar din Golful Guanabara ş.a.).

Cărbune. Rocă sedimentară organogenă caustobiolitică, provenită din acumularea de materii vegetale transformate chimic în scoarţa Pământului, în anumite condiţii. Încă din 1763, în lucrarea sa "Despre stratele Pământului", savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765) indică provenienţa vegetală a cărbunilor. Acumularea materialului organic s-a făcut prin depunerea în apele marine de litoral, unde marea invadează periodic uscatul (depuneri paralice), în mlaştini sau în ape dulci (depuneri limnice), a resturilor de plante crescute şi depuse chiar pe locul în care se găseşte zăcământul de cărbuni respectiv (depozite autohtone) sau prin aducerea acestora de la distanţă (depozite alohtone). În formarea cărbunilor se deosebesc două faze: faza de diageneză sau biochimică (faza de turbificare), care are loc la început, în mediul de depuneri al substanţei vegetale, unde descompunerile şi transformările acesteia se fac sub acţiunea microorganismelor (bacterii anaerobe, ciuperci) şi faza de metageneză sau geochimică (încărbunarea), care are loc în interiorul scoarţei sub acţiunea factorilor fizico-chimici (în primul rând temperatura, apoi presiunea litostatică, acţiunea metamorfismului, sau fenomenului de cutare, şi ceva mai rar radioactivitatea etc.), ce duc la pierderea umidităţii iniţiale şi la îmbogăţirea în carbon. Substanţa organică supusă încărbunării conţine, în principal, 60-70% celuloză, care se transformă în C şi CO₂; 20-25% lignină, care se transformă în acizi humici şi humine, substanţe de bază ale cărbunilor; 4-5% răşini, ceruri, proteine, care se transformă în substanţe bituminoase; etc. Compoziţia chimică a cărbunilor este foarte variată, aceasta fiind determinată de natura resturilor organice, de modul lor de acumulare şi de condiţiile în care s-a produs transformarea acestor resturi. Din această cauză şi clasificarea cărbunilor nu este cuprinzătoare, unanim acceptată, ea făcându-se după: gradul lor de omogenitate, după diverse criterii chimice, după conţinutul în apă sau în substanţe volatile, după conţinutul în cenuşă sau gradul lor de cocsificare, după folosirea lor industrială (consum chimico-tehnologic, metalurgic şi energetic) etc. Mai răspândită este clasificarea bazată pe natura substanţei organice de origine, care împarte cărbunii în: cărbuni humici sau xiloizi, cei mai importanţi, proveniţi din plante mari sau mici, în a căror compoziţie predomină celuloza, de ex: turba (v.), lignitul (v.), cărbune brun (v.), huila (v.) şi antracitul (v.); cărbuni sapropelici sau bituminoşi, proveniţi din plante printre componentele cărora predomină substanţele proteice şi grăsimile, de ex.: boghead (v.) şi cannel-coal (v.); cărbuni liptobiolitici, foarte rari, rezultaţi din transformarea resturilor de plante cu conţinut bogat în substanţe răşinoase şi ceroase, foarte rezistente, rămase după dispariţia celorlalte părţi ale plantelor respective, de exemplu piropisit. Compoziţia chimică a cărbunilor humici, ce reprezintă peste 95% din rezervele scoarţei terestre, este: turba (C=50-60%; H=5-6%; O=33-38%; N=2%); lignit (C=57-65%; H=5-6%; O=32-34%; N=1,5%); cărbune brun (C=60-82%; H=4-5%; O=5-20%; N=0,8%); huilă (C=79-90%; H=4-5%; O=5-15%; N=0,8%); antracit (C=90-95%; H=1-1,5%; O=2,5-5%; N=urme). În afară de aceşti componenţi principali, cărbunii mai conţin S, P etc., în proporţii variabile, impurităţi minerale şi apă. În zăcământ, cărbunii se prezintă ca o masă de culoare galbenă-brună până la neagră, întreruptă deseori de intercalaţii sterile; sunt friabili sfărâmându-se în decursul operaţiilor de abataj şi dând un amestec de bucăţi de diferite mărimi şi de steril. Înainte de întrebuinţare în industrie, se elimină, prin sortare şi spălare, o mare parte din bucăţile de steril, obţinându-se un cărbune cu mai puţină cenuşă (cărbune spălat, cărbune preparat). Cei mai vechi cărbuni se cunosc din Devonian şi sunt constituiţi în mare măsură din cuticule, provenite din flora de alge, ciuperci etc., dezvoltată în mlaştini. În Carbonifer, din lepidodendroni, sigilari, pteridosperme, ferigi etc., s-au format huile. În Permian, perioadă cu climă uscată şi cu formaţiuni de Cordaitales, şi în continuare în Mezozoic (în special în Jurasic), cu flora predominantă constituită din ecvisetacee şi, în parte, din conifere, s-au format zăcămintele de cărbuni bruni. În fine, în Terţiar s-a format lignitul, din plantele cu scoarţă subţire şi cu lignină multă. Circa 40,64% reprezintă cărbunii formaţi în Carbonifer, 4% cei din Jurasic, 54,44% cei din Terţiar şi restul de 0,92% formaţi în alte perioade. Cărbunii din România sunt cunoscuţi din Carbonifer (la Lupac, Secu, Baia Nouă), din Liasic (la Doman, Anina, Cozla, Bigăr, Vulcan, Cristian), din Senonian (la Rusca Montană), din Acvitanian (huila şi cărbunele brun din Valea Jiului), din Sarmaţian (la Ţebea), din Meoţian (la Comăneşti), din Dacian (la Schitul Goleşti, Rovinari, Filipeştii de Pădure, Aninoasa, Şotânga, Derna, Căpeni-Baraolt), din Levantin (în Oltenia, la N de Craiova), din Cuaternar (turba din Poiana Stampei, din bazinul Dornelor, apoi din Făgăraş). Mari zăcăminte de cărbuni se găsesc în: CSI (bazinul Doneţk, sudul Moscovei, Kuzneţk, Ural, bazinul Peciora, regiunea tunguskă dintre Ienisei şi Lena, Irkuţk, Habarovsk, Karaganda, Krasnoiarsk etc.); China (de Nord şi de Est); America de Nord (Pennsylvania, regiunea Munţilor Stâncoşi); în Europa: bazinul anglo-scoţian, Ruhr, Silezia, Saar, bazinul St. Etienne şi Pas de Calais (Franţa), bazinele belgiene (Dinant, Namur, Liege), apoi exploatări mai mici în Spania, Bulgaria etc. Alături de ţiţei, cărbunii reprezintă principalul combustibil mineral natural şi o importantă materie primă pentru industrie. Astfel: 35% din cărbunii exploataţi în lume sunt cărbuni energetici; 26% sunt arşi direct în focarele vapoarelor şi locomotivelor etc; 22% sunt cărbuni tehnologici, folosiţi în industria metalurgică şi chimică. Cărbunii au utilizări multiple în industrie.

Cărbune aglutinant. Tip de cărbune bituminos, care prezintă fenomenul de aglutinare (v.), fiind potrivit pentru fabricarea cocsului metalurgic.

Cărbune brun. Cărbune humic, omogen, cu structură vegetală vizibilă numai la microscop. Are culoarea brună, cu aspect lucios-sticlos, ca şi huila, de care se deosebeşte prin urmă (este brună în loc de neagră) şi prin reacţia cu hidroxid de potasiu (colorează soluţia în galben-brun). Conţine 4-7% apă de zăcământ. Are puterea calorică de 4 000-7 200 kcal/kg şi prin ardere produce circa 6% cenuşă. Prin cocsificare produce 50-55% cocs pulverulent, dar aglomerabil, bun pentru industria metalurgică, şi 45-50% materii volatile, întrebuinţate ca gaze de ars şi la extragerea gudroanelor. În ţara noastră, cărbunii bruni se găsesc şi se exploatează: în Valea Jiului (la Lupeni, Petrila, Vulcan etc.), la Comăneşti (jud. Bacău), la Derna şi Bratca (jud. Bihor), la Şorecani (jud. Cluj) etc.

Cărbune mărunt. Cărbune cu dimensiunile particulelor până la 6 milimetri.

Cărpiniş. Pădure sau desiş de carpeni (Carpinus betulus).

Cătun. Aşezare rurală permanentă, formată dintr-un grup de gospodării a căror mărime demografică este modestă. Nu constituie o unitate administrativă.

Câmp. Întindere sau suprafaţă de teren limitată, caracterizată printr-o unitate specifică genetică sau de întrebuinţare. Ex.: câmp de noroi (întindere argiloasă fără vegetaţie, mlăştinoasă, în ţările reci); câmp de dune; câmp de pietre (întindere acoperită cu blocuri colţuroase); etc. Câmpul este în general fără accidente de teren, în opoziţie cu muntele (v.) şi dealul (v.). În agricultură se numeşte câmp suprafaţa de teren cultivată, semănată etc., reprezentând, în general, totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. De asemenea, câmpul este o porţiune de câmpie, nefragmentată, situată între două văi principale (ex., Câmpul Colentinei între Dâmboviţa şi Colentina).

Câmp de blocuri. V. Mare de pietre.

Câmp de dune. Suprafaţă de teren slab fragmentată acoperită cu dune. Când teritoriul cu dune este vast, formele foarte variate, iar nisipul este foarte gros, dând impresia unor masive deluroase, se numeşte erg sau kum.

Câmp de firn. Teritoriu cu zăpadă persistentă, tasată (firn sau névé), pe cale de a se transforma în gheaţă.

Câmp de lapiezuri. Suprafaţă calcaroasă cu pante mici, lipsită aproape total de vegetaţie, pe care s-a dezvoltat o reţea deasă de lapiezuri. Sin. Lapiazuri.

Câmp de lavă. Suprafaţă netedă de teren ce păstrează la suprafaţă o pânză de lavă.

Câmp de noroi. Întindere argiloasă, fără vegetaţie, în zonele reci, care se transformă în noroi în timpul dezgheţului. V. şi Câmp.

Câmp de pietre. V. Mare de pietre.

Câmpie. Formă complexă de relief, care reprezintă de obicei o suprafaţă întinsă (şes), netedă sau uşor ondulată a Pământului, cu altitudinea cuprinsă între 0 şi 200 m faţă de nivelul mării şi cu energie de relief redusă (între 1 şi 50 m). După modul de formare, se deosebesc următoarele: câmpie de acumulare, alcătuită din depozite diferite (pietrişuri, nisipuri, argile, mâluri etc.) depuse în regiuni joase (ex.: Câmpia Română, câmpia din nordul Mării Caspice); câmpie de eroziune, apărută ca rezultat al acţiunii râurilor care distrug treptat un relief mai accidentat şi mai vechi (ex., câmpia înaltă a Casimcei din Dobrogea) sau al acţiunii valurilor asupra ţărmului (ex., câmpia Razelmului = Razimului); câmpia de subsidenţă, joasă, netedă, în general slab fragmentată, cu reţea hidrografică divagantă, formată în zonele continentale ca urmare a mişcărilor epirogenetice negative (ex.: Câmpia Titu-Făurei, Câmpia Siretului inferior, Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor etc.); etc. După agentul modificator care produce acumularea, respectiv eroziunea, se deosebesc: câmpie fluviatilă (ex. Câmpia Brăilei, Câmpia Băileştilor etc.); câmpie eoliană (ex.: Câmpia de la Valea lui Mihai de lângă Carei etc.); câmpie lacustră; câmpie marină (de abraziune sau de acumulare litorală); câmpie glaciară (de eroziune sau de acumulare). Multe câmpii au o origine complexă (ex.: Câmpia Română sau Câmpia Dunării de Jos şi Câmpia Tisei=Câmpia de Vest sau câmpii fluvio-eoliene). COMPLETARE. Deci, câmpia este o formă majoră de relief, cu suprafaţă dominant netedă, cu altitudini între 0 şi 200 m (când sunt foarte extinse pot depăşi această altitudine, sau când sunt intramuntoase, ca de ex. Depresiunea Braşovului). Există două mari tipuri genetice de câmpii continentale: câmpii de acumulare şi câmpii de eroziune. a). Câmpiile de acumulare au şi ele numeroase subtipuri: câmpii piemontane, formate prin îngemănarea unor mari conuri de dejecţie (câmpiile Târgoviştei şi Ploieştiului); câmpii piemontane terminale (poalele unor conuri de dejecţie foarte plate şi extinse, care se terminau cu forme deltaice ca de ex., Câmpia Vlăsiei); câmpii de glacis, formate prin spălare areală şi acumulări în pânze la poala unor dealuri (Glacisul Buzău-Trotuş, Câmpia Vingăi etc.); câmpii lacustre (fluvio-lacustre) realizate prin colmatarea unui lac; când se păstrează foarte netede pe mari întinderi, iar râurile s-au adâncit în ele relativ mult se mai numesc câmpii tabulare (Bărăganul central); câmpii de subsidenţă, situate pe o zonă în curs de scufundare, compensată cu aluviuni (Câmpia Titu, Câmpia Covasnei); câmpii de divagare, peste care râurile se revarsă periodic în tendiţa de a le înălţa la nivelul profilului de scurgere necesar albiilor; uneori se suprapun peste zone de subsidenţă (ex., Câmpia joasă a Crişurilor); câmpii de nivel de bază, realizate prin acumulări fluviatile, la marginea unor mări, la altitudini apropiate de zero metri, unde râurile îşi schimbă periodic gurile de vărsare (Câmpia Chinei de Est); câmpii deltaice, formate prin acumulări fluviatile în golfuri puţin adânci, sau pe litoralul unei mări fără maree, compuse din nenumărate grinduri, ce alternează cu unităţi lacustre (Delta Dunării, Balta Brăilei); câmpii eoliene, care au fost realizate prin umplerea cu nisip, cărat în cea mai mare parte de vânt; câmpii glaciare rămase de sub fostele calote glaciare şi netezite prin eroziune şi acumulare glaciară; câmpii fluvio-glaciare, extinse la marginea fostelor calote glaciare, construite din aluviuni cărate de torenţii rezultaţi din topirea gheţarilor (se numesc şi sandre); câmpii de loess, unde umplerea este realizată pe mari grosimi din loess. b). Câmpiile de eroziune sunt şi ele de mai multe categorii: câmpii fluviatile sau peneplene, realizate prin eroziunea îndelungată a apelor curgătoare; pediplene, formate prin îngemănarea pedimentelor; câmpii de terase, realizate prin eroziunea laterală a râurilor, sub formă de terase, în detrimentul unui podiş jos (Câmpia Olteniei); câmpie colinară, cu aspect deluros, dar obişnuit folosit pentru agricultură (Câmpia Transilvaniei). Câmpia maritimă, situată la marginea mării şi creată prin procese de eroziune (câmpii de abraziune), cât şi prin procese de acumulare, care adesea se mai numeşte şi câmpie litorală. 2. Câmpiile submarine, sau suboceanice, sunt de două feluri: câmpii de şelf sau platformă continentală, situate până la -200 m, uneori chiar -400 m şi câmpii abisale, întâlnite între -3 000 -7 000 m.

Câmpie abisală. Fundul deosebit de plat al oceanelor, situat sub circa 3-4 000 m. Cuprinde 29,7% din suprafaţa globului şi 41,8% din relieful submers. Netezimea este dată de sedimentele depuse peste neregularităţile crustei magmatice primare. Câmpiile abisale sunt brăzdate de şanţuri abisale, iar deasupra lor se ridică unele forme pozitive ca, de ex., coline abisale (100-1 000 m), lanţuri înguste de munţi (a nu se confunda cu dorsalele medio-oceanice) ce urcă până la 3-4 000 m, insule vulcanice (ex., Mauna Loa, care are 6 000 m sub apă şi 4 000 m peste nivelul oceanului) şi platouri, ce se înalţă cu până la 4 000 m peste câmpii (ex.: Platoul Bermudelor). Sin. Fundul oceanic.

Câmpie de coastă. Zonă de relief complet aplatisată, în care liniile ţărmului marin seamănă cu nişte franjuri şi care este constituită din strate orizontale sau slab înclinate spre mare, al căror material, detritic aluvionar, cu structură adesea deltaică, este adus din regiunile muntoase din interiorul continentului. Din punctul de vedere structural, câmpia de coastă continuă şi dincolo de linia ţărmului pe prispa continentală (domeniul marin epicontinental), cu care se confundă adeseori. Porţiunile imersate ale unei câmpii de coastă sunt scoase în evidenţă prin existenţa de văi inundate pe prispa continentală, ca în unele regiuni ale Europei de Vest.

Câmpie de piemont. Conurile de dejecţie (depozite proluviale) şi depozitele deluviale, care formează împreună o zonă de trecere la contactul dintre munte şi deal, sau dintre deal şi câmpie. Sin. Câmpie înclinată, Câmpie premontană, Câmpie precolinară, Câmpie subcolinară.

Câmpul carierei. Extinderea în suprafaţă a zăcământului sau a unei porţiuni din acesta, care constituie obiectul exploatării prin lucrări la zi. Sin. Câmpul exploatării la zi.

Câmpulung. Depresiune tentaculară, de obicei străbătută de un râu, cu aspect de câmpie alungită între munţi sau dealuri.

Cândeşti, pietrişuri de. Pietrişuri de vârstă Levantin superior (Villafranchian), care sunt răspândite în ţara noastră în zona cutelor diapire din Muntenia şi de la curbura Carpaţilor, ca şi pe amplasamentul Depresiunii Getice. Sunt pietrişuri de origine torenţială, de regulă cimentate.

Cârligătură. Culme de munte sau de deal curbată (situată de obicei pe o cumpănă principală de ape).

Ceatal. Porţiune de uscat, în formă de triunghi, constituită din aluviuni, care provoacă difluenţa fluvială.

Ceaţă. Particule rezultate din vaporizarea apei de pe sol, aflate în suspensie în atmosferă, la suprafaţa solului şi care îngreuează vizibilitatea. Negură.

Cefalopode. (gr. kephale-cap, pus, podos-picior). Clasă de moluşte evoluate, exclusiv marine, stenohaline, ce apar în Paleozoicul inferior şi cunosc, în decursul perioadelor geologice (în special în Mezozoic, când au dat multe fosile caracteristice), o dezvoltare extrem de mare. Ca reprezentanţi actuali: Nautilus (care se găseşte numai în oceanele Indian şi Pacific), Octopus (caracatiţa), Sepia, Spirula, Loligo (calmarul) etc. Dintre cefalopode fac parte şi belemniţii (v.) fosili din Mezozoic, apoi Nautilus şi subordinul exclusiv fosil al amoniţilor (v.).

Ceilometru. Aparat cu ajutorul cărora se determină plafonul norilor.

Celenterate. (gr. kollos-gol, enteron-interior). Metazoare inferioare exclusiv acvatice, cele mai multe fiind marine şi, mai puţine, de apă dulce. Celenteratele se împart în: Cnidaria (urzicătoare), cu clasele Hydrozoa (v.) şi Anthozoa (v.) din care fac parte toate celenteratele fosile, şi Acnidaria (neurzicătoare), cu singura clasă actuală Ctenophora. Sin. Coelenterata.

Celestină. (lat. celestis-ceresc; prima oară, când a fost descoperit, mineralul avea culoarea albastru deschis, ca cerul). Sulfat natural de stronţiu (SrSO₄), care se găseşte rar, dar conţinând 56,4% Sr este considerat ca cel mai important dintre mineralele de stronţiu. Se formează în filoane hidrotermale (mai rar) sau apare în mase compacte, nodule sau cuiburi în unele roci sedimentare (calcare, dolomite, argile cu gips, marne etc.). A fost întâlnită în scheletul unor radiolari şi în cel al amoniţilor. Zăcăminte de celestină se găsesc în: Rusia (în regiunea Arhanghelsk, regiunea superioară şi centrală a Volgăi, în Başkiria, regiunea Cikalov, în Transcaspica etc.), Anglia (regiunea Bristol), în Germania (în Westfalia şi Waldeck), Sicilia, S.U.A. etc. În România celestina este cunoscută ca mineral de gangă la Băiţa (jud. Bihor) şi ca mineral sedimentogen secundar, în argile, marne şi calcare terţiare, la: Pucioasa, Vulcana-Băi (jud. Dâmboviţa), Sănduleşti, Copăceni, Cheia, Cluj-Napoca, Dumbrava, Jebuc, Gilău, Căpuşul Mare (jud. Cluj).

Cementare hidrotermală. Umplerea crăpăturilor şi a porilor din roci cu substanţe minerale variate, depuse din soluţii reziduale, semifluide, alcaline, care au rezultat în urma diferenţierii magmelor şi care circulă prin scoarţă. Rezultatul cementării hidrotermale sunt filoanele sau reţelele de filoane şi zăcămintele de impregnaţie produse în urma mineralizaţiei porilor din roci.