Dic?ionar de Geografie

Clasă de sol. Unitatea taxonomică cea mai superioară. Înglobează tipurile de sol cu acelaşi orizont diagnostic specific (ex., molisoluri, argiluvisoluri, spodosoluri etc.).

Clasificarea climatelor. Împărţirea tipurilor şi a zonelor mari de climate de pe suprafaţa globului pământesc sau de pe diferitele compartimente ale acesteia, după valorile cantitative şi calitative ale elementelor climatice (un singur element, ex.: temperatura, umiditatea etc., sau mai multe elemente considerate împreună). Se bazează pe date de observaţii meteorologice exacte şi reprezentative, pentru perioade de timp cât mai lungi. Limitele tipurilor de climate trebuie să corespundă cu limitele repartiţiei diferitelor unităţi fizico-geografice complexe (landşafturi), iar clasificarea climatelor ţine seama de factorii genetici şi dinamici ai climei, precum şi de natura şi de condiţiile de circulaţie a maselor de aer. Cele mai importante clasificări, deşi nici una din ele nu este pe deplin satisfăcătoare, sunt: după criteriul termic (datorită climatologilor germani A. Supan şi W. Köppen în 1900); folosind anumite izoterme, lunare, anotimpuale şi anuale, A. Supan împarte suprafaţa terestră în şapte zone termice reale (o zonă caldă, două zone temperate, două zone reci, şi două glaciare) în cadrul cărora deosebeşte 35 provincii climatice omogene, purtând diferite numiri geografice. W. Köppen împarte zona caldă într-o zonă tropicală şi două zone subtropicale, iar zona temperată, în zona temperată cu vară caldă şi zona temperată cu iarnă. Pe baza valorilor termice caracteristice şi a amplitudinilor anuale, zonele climatice sunt împărţite în provincii climatice. După criteriul termo-pluviometric şi a altor elemente climatice, W. Köppen introduce în 1936 în clasificare, principiul analogiilor climatice şi noţiunea tipurilor de climat. Folosind anumite valori critice de temperatură şi precipitaţii, alese însă arbitrar, precum şi relaţiile care există între ele şi marile asociaţii vegetale de pe glob, el stabileşte caracterele şi limitele zonelor, grupelor şi tipurilor de climate folosind ca simboluri literele mari şi mici. După zonele naturale de vegetaţie, geograful sovietic L.S. Berg face, în 1925, o clasificare a climatelor, caracterizând diferitele regiuni mari ale globului în strânsă dependenţă de complexul fizico-geografic. După raportul dintre precipitaţiile anuale (P) şi temperatura medie anuală (T), geograful francez De Martonne (în 1926 şi în 1941), ţinând seama şi de extensiunea continentelor, de relief şi de circulaţia atmosferică, stabileşte un indice de ariditate definit prin mărimea P/(T+10), cu ajutorul căruia deosebeşte şase grupe principale de climă (caldă, musonică, deşertică, subtropicală, temperată şi rece) şi 17 tipuri fundamentale, cu tot atâtea variante. După apa disponibilă pentru dezvoltarea plantelor, rezultată din raportul dintre cantitatea precipitaţiilor căzute şi evaporaţie, climatologul american C.W. Thorntwaite încearcă în 1931, 1948 şi 1951 o nouă clasificare a climatelor, stabilind şase tipuri termice şi 15 varietăţi de climate. După condiţiile formării maselor de aer predominante şi după particularităţile sezoniere ale circulaţiei acestora, climatologul sovietic B.P. Alisov face o clasificare genetică a climatelor, împărţind suprafaţa globului terestru în şapte zone, separate între ele în fronturi principale, şi în 22 tipuri climatice.

Clasificarea tehnico-minieră a rocilor şi a substanţelor minerale utile. Gruparea rocilor şi a substanţelor minerale utile din punct de vedere al posibilităţilor de perforare, respectiv forare, şi al rezistenţei la explozie. Clasificarea Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei constă în împărţirea rocilor şi a substanţelor minerale utile, după rezistenţa pe care acestea o opun la perforare, în şase grupe: foarte moi, moi, semitari, tari, foarte tari şi extratari. După M.M. Protodiakonov, rocile şi substanţele minerale utile sunt clasificate în funcţie de rezistenţa pe care acestea o opun la operaţiile de perforare şi de abataj (tăiere, detaşare), fiecărei categorii (clase) corespunzându-i un anumit coeficient de tărie f (v. Coeficient de tărie a rocii): categoria I, grad de tărie-extrem de tari, f=20, unghi de frecare internă 87^o08', roci: cuarţite foarte tari, compacte şi tenace, şi altele excepţional de tari; II, foarte tari, f=15, =86^o11', roci: roci granitice foarte tari, porfire cuarţoase, granit foarte tare, gresii şi calcare foarte tari; III, roci tari, f=10, =84^o18', roci: granite compacte, gresii şi calcare foarte tari, filoane cuarţifere, minereuri de fier tari; III a, roci tari, f=8, =82^o50', roci: calcare tari, granite, gresii tari, marmură tare, dolomite, pirite; IV, roci destul de tari, f=6, =80^o32', roci: cuarţite fisurate, gresii obişnuite, minereuri de fier; IV a, roci destul de tari, f=5, =78^o41', roci: şisturi cuarţoase, gresii şistoase; V, roci semitari, f=4, =75^o38', roci: şisturi argiloase tari, gresii şi calcare mai puţin tari, conglomerate; V a, roci semitari, f=3, =71^o31', roci: diferite şisturi, marne compacte, unele minereuri de fier; VI, roci destul de moi, f=2, =63^o26', roci: şist moale, calcare foarte moi, cretă, gips, antracit, marnă obişnuită, gresie alterată, pietriş cimentat, teren pietros; VI a, roci destul de moi, f=1,5, =56^o19', roci: teren pietros, şisturi dezagregate, pietriş sedimentat, cărbune tare, argilă întărită; VII, roci moi, f=1, =45^o, roci: argilă compactă, cărbune moale, terenuri argiloase, aluviuni, aluviuni întărite; VII a, roci moi, f=0,8, =37^o45', roci: argile nisipoase, loess, pietriş; VIII, roci pământoase, f=0,6, =35^o, roci: sol vegetal, sol argilos, nisip umed; IX, roci dezagregate, f=0,5, =30^o58', roci: nisip, grohotiş, pietriş mărunt, sol afânat, cărbune extras din strat; categoria X, roci curgătoare, f=0,3, =16^o42', roci: teren curgător, teren mlăştinos, loess înmuiat.

Clastic. (gr. klastos-sfărâmat). Calitatea unor roci sedimentare de a fi constituite din fragmente de minerale şi de roci (ex.: nisipuri, pietrişuri etc.), şi care au rezultat din fărâmiţarea unor roci preexistente, sub acţiunea agenţilor modificatori externi. Fragmentele de roci rezultate pot rămâne pe loc (colţuroase) sau pot fi transportate de ape (rotunjite).

Clastocarst. (gr. klastos-sfărâmat, fr. karstique-carstic). Forme de relief rezultate în urma unui complex de fenomene dezvoltate pe roci cu o solubilitate redusă (loess, gresii, tufuri calcaroase şi vulcanice) şi rezultate în urma dizolvării şi spălării particulelor mine­rale din aceste roci ducând la sufoziunea şi tasarea acestora.

Clăbucet. Munte mic (800-1 400 m altitudine), rotunjit, format obişnuit din fliş (ex. Clăbucetele Predealului, sau Întorsurii Buzăului; muntele Clăbucu din Vrancea).

Clădărie. Îngrămădire haotică de stânci.

Cleanţ. 1. Creastă zimţată, obişnuit glaciară sau periglaciară, uneori cu aspect de ace sau colţi. 2. Stâncă prăpăstioasă, sau colţ de stâncă.

Cleiofan. V. sub Blendă.

Cleionaj. Reţea din împletituri de nuiele exe­cutate între ţăruşi de lemn, folosită pentru consolidarea malurilor, coastelor de deal, taluzurilor etc., în scopul prevenirii alunecărilor de teren şi eroziunii torenţiale.

Climă (Climat). (gr. klima-înclinare, în special a unei regiuni faţă de razele de soare). Ansamblu fluctuant al condiţiilor atmosferice (în principal termperatura aerului şi precipitaţiile), caracterizat prin stările şi evoluţia timpului (vremii) într-un spaţiu determinat. Climatul este determinat de radiaţia solară, de caracterul suprafeţei subiacente şi de circulaţia generală a atmosferei (care determină circulaţia calorică la suprafaţa globului). După întinderea zonei considerate, se deosebesc: climat zonal, regional, local şi microclimat, iar după aşezarea zonei respective pe suprafaţa globului, respectiv cantitatea de căldură primită de la Soare: climat tropical, temperat şi polar. Clasificarea climatelor (v.) se bazează în principal pe caracteristicile lor termice (climat rece, temperat, cald) şi hidrice (climat supraumed, umed, semiarid şi arid). Din punctul de vedere geografic se deosebesc: climat marin, continental, de deşert, de litoral, de munte etc. Se obişnuieşte uneori să se clasifice climatele după criterii fitologice: climatul fagului, mesteacănului, stejarului, porumbului etc. Climatul ţării noastre este un climat temperat excesiv, cu ierni friguroase şi lungi, primăveri şi toamne scurte, şi cu veri călduroase şi ploioase la început şi secetoase către sfârşit. COMPLETARE. Clima (climatul) este regimul multianual al vremii, care ia naştere în urma interacţiunii dintre factorii radiativi, circulaţia generală a atmosferei şi complexul condiţiilor fizico-geografice, sub influenţa tot mai accentuată a activităţii societăţii omeneşti. Clima reprezintă unul dintre componenţii mediului geografic şi se caracterizează printr-o relativă stabilitate. Frecvent se utilizează expresiile: climă solară, climă de radiaţie sau climă matematică (clima pe care ar avea-o Pământul dacă suprafaţa lui ar fi uniformă şi omogenă, iar radiaţia solară ar fi singurul factor climatogen); climă artificială (creată prin acţiune antropică în spaţii închise); climă condiţionată (climă artificială obţinută prin ventilare sau răcire); climă ecu­atorială, subecuatorială, tropicală, subtropicală, temperată sau mezotermă, subpolară, polară (zone climatice în a căror individualizare, latitudinea joacă un rol important); climă continentală, oceanică sau marină (tipuri climatice în a căror formare, suprafaţa activă joacă rolul hotărâtor); climă de munte, de dealuri, de câmpie (etaje climatice în a căror individualizare, altitudinea are rolul determinant); climă locală (condiţiile climatice ale unor teritorii nu prea întinse, cu însuşiri relativ omogene) etc.

Climat calmant (de cruţare). Climat cu efecte binefăcătoare asupra organismului omenesc, indiferent de afecţiunile acestuia. În România este propriu regiunilor deluroase.

Climatologie. Ştiinţa care se ocupă cu studiul genezei climatelor şi răspândirii acestora pe suprafaţa Pământului. Printre principalele ei ramuri se numără: climatologie generală sau genetică; climatologia maselor de aer; climatologie dinamică sau sinoptică; climatografia; topoclimatologia; microclimatologia; paleoclimatologia (studiul climatelor în perioadele geologice); bioclimatologia; agroclimatologia; climatologia aeronautică; climatologia tehnică; climatologia medicală (influenţa climatelor asupra omului şi acti­vi­tăţii sale); climatologia silvică; climat minier etc.

Climatologie dinamică (sinoptică). Ramură a climatologiei, care studiază rolul proceselor circulaţiei generale a atmosferei asupra climei.

Climax. Stare finală a succesiunii vegetaţiei dintr-o anumită regiune la care se ajunge prin realizarea unui echilibru între comunitatea vegetală şi climat, în condiţii naturale. În starea de climax vegetaţia atinge optimul dezvoltării sale, depinzând în primul rând de climat, celelalte elemente ale mediului având valoare secundară. Disclimax: climax perturbat de om (ex.: agroclimaxul). Policlimax: climax la care apare o stabilitate relativă după intervenţia umană.

Climostat. Instrument-sondă aşezat în exteriorul unei clădiri şi care măsoară efectul termic al factorilor climatici (temperatură, vânt, umiditate, radiaţie solară), prezentându-l sub forma unei mărimi electrice echivalente, numită temperatură echivalentă, în vederea reglării automate a temperaturii din interiorul clădirii.

Clină. 1. Variaţie a unui caracter morfologic, fiziologic sau etiologic al unei specii de la o extremitate la alta a arealului său (ex.: creşterea taliei urşilor bruni, pe măsură ce se înaintează de la sud la nord). 2. Sin. Coastă (v.).

Clinoclor. (gr. klino-a înclina). Mineral din grupul cloritelor (v.), întâlnit în şisturile cloritoase formate prin metamorfozarea rocilor magmatice feromagneziene sau în geode, în filoanele alpine. Se descompune în acid sulfuric concentrat. Se găseşte în Rusia, în Piemont (Italia), Elveţia, Tirol (Austria), statul Panama (America Centrală) etc.

Clinoenstatit. Metasilicat de magneziu, asemănător wolastonitului (v.), întâlnit foarte rar în stare naturală, în unele roci magmatice sau în meteorite, dar frecvent în compoziţia multor produse refractare (se topeşte la 1 557^o), unde se formează, alături de forsterit (v.), la arderea serpentinului. În ţara noastră a fost semnalat la Ditrău (jud. Harghita).

Clinografică, curbă. Curbă ce reprezintă pantele medii ale unei regiuni în funcţie de altitudine.

Clinometru. Dispozitiv pentru măsurarea înclinării (unghiurilor verticale sau de pante). Se întâlneşte la unele busole geologice.

Clisură. Nume dat sectorului de defilee al văii Dunării de la Cazane, cuprins între Orşova şi Sviniţa, caracterizat printr-o vale (de tip cheie) îngustă, (uneori până la 112 m) şi adâncă până la 50 m, cu versanţi abrupţi, sculptate în calcar şi roci cristaline.

Clivaj de strat. Proprietatea unor roci metamorfice (ex.: ardezia, şisturile cloritoase şi sericitoase din epizonă, micaşisturile) sau sedimentare (ex.: filitele etc.) de a se desface după plane cu şistuozitatea.

Clizimetru. Instrument simplu pentru măsurarea unghiurilor verticale sau de pantă.

Cloantit. (gr. khloantos-înverzit). Arseniură de nichel, întâlnită în formaţiuni hidrotermale de cobalt, nichel şi argint, cu sau fără bismut şi uraniu. Conţinând 40% Ni, este un minereu de nichel, dacă se găseşte în cantităţi mai mari. Este cunoscut în Rusia, Germania, Canada, Maroc etc.

Clorite. (gr. khloros-verde). Grup de mine­rale cu proprietăţi asemănătoare cu ale micelor, majoritatea având culoarea verde ca sticla (de unde vine numele). Compoziţia este complexă, fiind constituite din silicaţi de Mg, Fe, Al şi, în parte, Ni şi Cr. Speciile bogate în magneziu se numesc ortoclorite, iar cele bogate în fier, leptoclorite. Cloritele sunt minerale foarte răspândite în natură, care se formează hidrotermal, la temperatură joasă, prin metamorfozarea rocilor ce conţin silicaţi feriferi şi aluminomagnezieni. Principalele minerale din acest grup sunt: penninul, clinoclorul, procloritul şi, mai rar, corundofilitul şi amesitul, dintre ortoclorite, şi chamositul şi thuringitul, dintre leptoclorite. În România cloritele se întâlnesc ca produse ale metamorfismului epizonal: în masivele de şisturi cristaline din Carpaţii Orientali (Tulgheş), Carpaţii Meridionali (Leaota, Făgăraş, Şureanu), Carpaţii Occidentali (Locva, Poiana Ruscă, Munţii Apuseni-în Biharia) şi în şisturile verzi din Dobrogea centrală, sau ca produse de hidratare ale mi­ne­ralelor primare feromagneziene din masivele magmatice Parâng, Almăjului, Zarandului (Drocea), Gutâi etc.

Cloritizare. Procesul fizico-chimic de transformare hidrotermală a piroxenilor, amfibolilor şi micelor din roci, în clorit, substituindu-le sau înlocuind aceste minerale. Împreună cu cloritul, care este predominant, în rocile cloritizate se mai găsesc cuarţ, sericit (în porţiunea dinspre roca rămasă nealterată), zeoliţi, calcedonie şi opal, calcit, alunit, precum şi minerale din asociaţia propilitică (albit, epidot, cloritoid, talc etc.). În ţara noastră, fenomenul, care este un indicator pentru prospectarea unei mineralizaţii, de obicei cuprifere, este răspândit în rocile vulcanice din regiunea Baia Mare (zona cuproasă de la Cavnic şi Baia Sprie), din Munţii Metaliferi etc.

Cloritoid. Mineral din grupul micelor ca­san­te, întâlnit în şisturile cristaline de epizonă, uneori în cantităţi atât de mari, încât şisturile respective se numesc şisturi cu cloritoid. Se cunoaşte în formaţiuni metamorfice din Rusia (în Ural), Asia Mică, Tirol, Elveţia, Belgia etc. În România cloritoidul a fost întâlnit în unele complexe de şisturi cristaline la Tulgheş (jud. Harghita), în Munţii Vâlcan, Godeanu, Mărului şi Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), la Camena (jud. Tulcea) şi în fracţiunea grea a aluviunilor din Valea Bistriţei (între Vatra Dornei şi Bacău) şi a Bistricioarei.

Clupea. Peşte osos din familia Clupeide (teleosteeni). Clupeidele sunt cunoscute din Cretacic, dar abundă în şisturile menilitice ale Oligocenului. În ţara noastră se cunosc: Clupea sardinites, C. voinovi, C. longimana (Meletta crenata) de la Suslăneşti (jud. Argeş).

Clymenia. (gr. klymene-numele fiicei zeului mărilor, Okeanos). Amonoideu răspândit în Devonian (ex., specia Clymenia undulata, din Devonianul superior), ce face parte dintre goniatiţi.

Clypeaster. Echinoid cunoscut din Eocen, când a trăit în mări calde şi agitate, în zona recifelor de corali, dar cel mai frecvent apare în depozitele miocene şi pliocene. Astăzi se întâlneşte în oceanele Atlantic şi Indian şi în Marea Roşie. În ţara noastră sunt cunoscute mai multe specii, din Tortonianul de la Gârbova de Sus (jud. Alba) şi de la Tăşad (jud. Bihor).

Coamă. Spinare îngustă şi boltită a unui deal sau a unui munte. Prin extensiune, şirul vârfurilor dintr-o zonă muntoasă ori deluroasă, care constituie o culme prelungită, se numeşte tot coamă.

Coastă. 1. Versantul cu pantă accentuată al unei movile, al unui deal sau al unui munte dar posibil a fi urcată. Sin. Frunte de cuestă, Clină, Povârniş, Costişă. 2. Sin. Ţărm de mare.

Cobaltină. Sulfoarseniură naturală de cobalt (CoAsS), formată pe cale hidrotermală, la temperaturi înalte, în unele zăcăminte metasomatice de contact şi în filoane. Conţinând 35,4% Co, este întrebuinţată ca principală sursă pentru extragerea cobaltului metalic. Apare ca mineral predominant în zăcămintele de cobalt din Azerbaidjan (la Daşkesan), Canada (districtul Cobalt din statul Ontario), Norvegia (la Skatterud), Suedia (la Tunaberg), Congo, Australia etc. În ţara noastră a fost identificată la Oraviţa-Ciclova Română (jud. Caraş-Severin), Ogradena (jud. Mehedinţi), Lipova (jud. Arad) etc.

Coblenzian. Etajul superior al Devonianului inferior (Eodevonian) având ca fosile caracteristice coralul Pleurodictyum problematicum şi pe brahiopodul Spirifer primaevus.

Coborâş. 1. Drum care coboară. 2. Povârniş.

Coccosteus. (gr. kokkos-nucleu, sâmbure, osteon-os). Peşte placoderm, caracteristic Devonianului mediu, găsit frecvent în gresia roşie a acestui etaj. Pare a fi fost peşte carnivor.

Cocioc. Mici insule plutitoare, formate din rădăcini de stuf şi papură, pe zone lacustre sau de baltă. Are şi sens de baltă mică, izolată, aproape rotundă, săpată sub formă de meandru sub malul înalt al unui râu, situată în zona inundabilă, unde apa nu se împrospătează.

Coeficient de aplatizare. V. Indice de aplatizare.

Coeficient de fisuraţie. Raportul dintre volumul fisurilor şi volumul total al unei roci.

Coeficient de higroscopicitate. Cantitatea de vapori de apă adsorbită de suprafaţa particulelor de sol uscat, dintr-o atmosferă cu umiditate relativ cunoscută, raportată la 100 g de sol. Apa respectivă fiind foarte puternic legată de particule nu poate fi extrasă şi utilizată de către plante.

Coeficient de infiltraţie. Cantitatea de apă ce se infiltrează în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă din interiorul rocii sau al substanţei minerale utile, dispusă normal pe direcţia de infiltraţie, la un gradient de presiune egal cu unitatea. Se notează cu k. Pentru nisipuri, coeficientul de infiltraţie este cuprins între 0,1 şi 0,001 cm/s, iar pentru pietrişuri, între 5 şi 0,2 cm/s.

Coeficient de iregularitate. Raportul dintre debitele maxime şi minime anuale, ale unui curs de apă, determinat pentru o durată mai lungă de timp. În regiunile cu climat ecuatorial sau oceanic, valoarea acestui coeficient nu ajunge niciodată 3, pentru a atinge valori mari, chiar infinite, în regiunile deşertice, unde evaporaţia este excesivă sau acolo unde cursurile de apă nu ajung la vărsare din cauza infiltraţiei în teren.

Coeficient de maree. Raportul dintre amplitudinea (marnajul) unei maree date şi amplitudinea medie din staţia de observare.

Coeficient de mineralizare. Raportul dintre partea mineralizată şi zăcământul sau porţiunea de zăcământ (sector, bloc, corp etc.) considerate. Se poate exprima ca un raport între lungimi, între suprafeţe sau între vo­lu­me, în funcţie de datele furnizate de lucrările de explorare şi de exploatare executate în zăcământ.

Coeficient de ofilire. Conţinutul procentual de apă al solului, în momentul în care încep să se producă primele semne de ofilire permanentă, ireversibilă a plantelor, care nu mai pot extrage această apă. Coeficientul de ofilire depinde de natura solului, respectiv de factorii care determină puterea de adsorbţie a solului pentru apă (textură, conţinut în humus, salinitate, gradul de hidrofilie al diverşilor constituenţi etc.). Cel mai mic coeficient de ofilire îl au solurile nisipoase (1-3%), iar cel mai ridicat, solurile turboase, sărăturile (până la 50%).

Coeficient de porozitate. Raportul (n) dintre volumul golurilor (pori, fisuri, caverne) (Vp) şi volumul materialului solid (scheletul material) (Vs) cuprins într-un anumit volum de rocă sau de substanţă minerală utilă: n=(Vp/Vs) · 100. Sin. Indicele porilor, Grad de porozitate.

Coeficient de rotunjire. V. Indice de rotunjire.

Coeficient de saturaţie. Coeficient egal cu raportul dintre volumul ocupat de o fază fluidă (apă, ţiţei sau gaze) şi volumul porilor rocii colectoare care conţine faza respectivă. Se deosebesc: coeficient de saturaţie cu apă (Sin. Saturaţie în apă); coeficient de saturaţie cu ţiţei (Sin. Saturaţie în ţiţei); coeficient de saturaţie cu gaze (Sin. Saturaţie în gaze).

Coeficient de scurgere. Raportul dintre apa scursă pe un râu şi cea primită de bazinul său, într-o unitate de timp. Valoarea acestui coeficient depinde de: durata intensităţii şi calitatea precipitaţiilor; temperatura, starea higrometrică a aerului şi viteza vântului; poziţia geografică a bazinului şi configuraţia morfologică a acestuia; gradul de permeabilitate al rocilor în lungul cursului de apă; vegetaţie; lucrări efectuate de om; etc.

Coeficient de tărie a rocii. Mărime (f) care reprezintă a suta parte din rezistenţa temporară de rupere la compresiune (Rc) a rocii: f=Rc/100. Acest coeficient apare ca un indice al tăriei relative a rocilor în diferite condiţii din tehnica minieră: rezistenţa opusă la perforare şi detaşarea rocii, comportarea la dislocare cu ajutorul explozivilor, stabilitate la surpări, presiune pe susţinere. Este folosit la determinarea numărului de găuri de mină necesare pentru un front de săpare, la calculul cantităţii de exploziv ca şi la determinarea valorii presiunii rocilor. Coeficientul de tărie f stă la baza clasificării tehnico-miniere a rocilor şi a substanţelor minerale utile (v.), întocmită de prof. M.M. Protodiakonov, în anul 1908, clasificare ştiinţifică a rocilor, care îşi menţine valoarea practică şi astăzi.

Coeficient de umiditate. Raportul (S) dintre umiditatea rocii sau a substanţei minerale utile, în starea în care se determină gradul de umiditate, şi umiditatea aceleiaşi roci sau substanţe minerale utile, în stare saturată (cu porii complet plini cu apă). Acest coeficient caracterizează gradul de saturare cu apă a porilor rocii sau substanţei minerale utile. După acest coeficient, rocile şi substanţele minerale utile se clasifică în: uscate (0umede (0,4foarte umede (0,8saturate (S=1). Sin. Grad de umiditate, Grad de saturaţie.