Dic?ionar de Geografie

Coeficient hidrotermic. Corelaţie între temperatură şi precipitaţii, caracterizând indirect gradul de umezeală sau de uscăciune al unei regiuni. Printre cei mai importanţi coeficienţi se numără: coeficientul hidrotermic De Martonne, apoi Seleaninov, Thorntwaite etc.

Coeficient pluviometric. Raport între cantitatea medie zilnică de precipitaţii dintr-o lună oarecare şi cantitatea medie zilnică de precipitaţii din anul respectiv, care face posibilă cunoaşterea mai exactă a regimului anual al precipitaţiilor, deoarece elimină influenţa inegalităţii lunilor.

Coeziunea rocii. Forţa de legătură dintre particulele solide ale unei roci sau substanţe minerale utile, care se opune la desprinderea sau alunecarea lor sub acţiunea unor forţe exterioare. Se exprimă în daN/cm² (1 daN = 1 kg forţă). Coeziunea poate fi reală sau aparentă. Coeziunea se numeşte reală în cazul când forţa de legătură a particulelor nu dispare când roca este complet uscată sau dacă se scufundă în apă; dacă această forţă de legătură, în condiţiile de mai sus, dispare, coeziunea se numeşte aparentă. În cazul rocilor compacte, forţa de coeziune se datoreşte forţelor de atracţie moleculară; în cazul rocilor coezive, de tipul argilelor, coeziunea se datoreşte presiunii capilare şi forţelor de tensiune superficială ale peliculei şi picăturilor de apă; la rocile necimentate (nisipuri, pietrişuri etc.) nu există coeziune. Acestea din urmă se numesc roci necoezive. Menţinerea îngrămădită a particulelor componente ale rocilor necoezive se datoreşte forţelor de frecare internă (v.).

Cojirea rocilor. Procesul de desfacere succesivă, în coji sau în solzi, a stratelor de la suprafaţa rocilor, ca urmare a acţiunii de alterare a agenţilor fizico-chimici. Fenomenul este frecvent la rocile magmatice, la unele roci sedimentare, şi mai rar la cele metamorfice.

Cold wall. Zonă oceanică cu schimbare bruscă de temperatură la întâlnirea unui curent rece cu unul cald.

Colemanit. Borat hidratat, format în lacuri sărate secate, în regiuni de climă aridă, asociat cu gips şi cu alte minerale de bor.

Colină. (lat. collina). Deal adesea izolat, de formă alungită, având pante line, spinare de formă convexă şi înălţime relativă cuprinsă între 100 şi 300 m. Ex.: colinele subcarpatice (dealurile subcarpatice). Prin colină se mai înţelege un tip de deal scund (200-500 m), de formă elipsoidală, neted la partea superioară, cu versanţii puternic înclinaţi, culmea fiind slab ondulată şi înclinată în sensul de curgere a râurilor ce o încadrează (ex., Colinele Transilvaniei sau Colinele Tutovei); când este izolată colina are altitudine redusă, poate fi şi o popină ruptă din câmp. Sensul general este: o formă de relief mai mică decât dealul. Sin. Colnic (v.).

Colinit. Constituent maceral al cărbunilor, fără structură vegetală vizibilă, care uneori formează benzi subţiri. Are rol de ciment de legătură sau de "masă fundamentală" în care sunt înglobate celelalte elemente structurale ale cărbunilor şi substanţelor minerale. Este cenuşiu până la alb-gălbui (în lumină reflectată) sau portocaliu până la roşu închis (în lumină transmisă).

Colmatare. Acumulare de material fin (umplere cu aluviuni), adus de către apele curgătoare, într-o depresiune, într-un lac natural sau antropic etc., sau cărat de scurgeri şi depus în luncile majore, în lacurile şi bălţile din cadrul acestora, în iazuri, a unei depresiuni, sau chiar albia unui râu etc. Ridicarea nivelului de bază local, prin construirea de iazuri sau de lacuri de acumulare, duce la colmatări în bazinul respectiv. Foarte multe iazuri din Câmpia Jijiei au fost colmatate prin materialele transportate de scurgerile intermitente din bazinul Jijiei. De asemenea, eroziunea excesivă declanşată de defrişări duce la colmatări ale văilor şi ale câmpiilor apropiate.

Colnic. Deluşor de tip colină; are sens şi de drum îngust de picior, care uneşte două drumuri mari şi trece peste un deal sau străbate o pădure, sau un luminiş în pădure.

Coloană. Formă a zăcămintelor de substanţe minerale utile, având înălţimea mult mai mare decât grosimea şi lungimea. Valorile acestor dimensiuni variază în limite destul de largi: înălţimea între câteva zeci şi câteva sute de metri, rareori putând depăşi 1 000 m, iar grosimea şi lungimea între mai mulţi metri până la câteva zeci de metri, rareori depăşind 100-200 m. În secţiune orizontală coloanele se prezintă ca nişte cercuri sau elipse mai mult sau mai puţin regulate. Forma de coloană se întâlneşte de obicei la zăcămintele singenetice (coşurile de kimberlit cu diamant din Africa de Sud, din Iakuţia-Rusia, zăcămintele cu platină din Zimbabwe) şi mai rar la cele epigenetice de origine metasomatică de contact sau hidrotermală (intersecţii de filoane, coşuri vulcanice umplute cu fragmente de roci care au fost cimentate ulterior, parţial sau total, cu substanţe minerale utile). Variante ale formei de coloană sunt forma de volbură (v.), şi forma de filon în şa, întâlnită rareori la zăcămintele epigenetice de origine hidrotermală, ca rezultat al mineralizării golurilor din anticlinale şi uneori din sinclinale ale formaţiunilor sedimentare (de ex., zăcământul aurifer Bendigo, din Australia). Sin. Coş, Stâlp.

Coloană carstică. Formă de relief, ca un stâlp, ce uneşte tavanul şi podeaua unei peşteri, care ia naştere prin unirea unei stalactite cu o stalagmită.

Coloană de bazalt. Coloană prismatică realizată prin dezagregarea bazaltului pe planurile sale de componente (ex., coloanele din Detunate-Munţii Metaliferi).

Coloană de loess. Stâlp desprins din feliile de loess prăbuşite la marginea unui podiş, a unui mal de râu, sau la ţărmul mării. Sin. Stâlp de loess.

Coloană stratigrafică. Profilul tip al succesiunii tuturor formaţiunilor geologice dintr-o regiune, urmărite pe o vale transversală cu bune deschideri, sau descrise pe baza carotelor scoase din foraje pe măsura adâncirii lor şi reprezentate grafic într-o coloană verticală. Pe marginea din stânga a coloanei se scrie grosimea fiecărui strat întâlnit, pe marginea din dreapta se descrie stratul, cu toate caracteristicile sale (vârsta, fosilele, înclinarea etc.), iar pe coloană, între limitele care mărginesc grosimea unui strat, se desenează semnul convenţional al stratului respectiv. Coloanele stratigrafice se execută la scara 1:5 000 sau 1:2 000, pentru recunoaşteri geologice, la scări mai mari (1:500 sau 1:200), pentru lucrări amănunţite şi în special pentru prospecţiuni, şi la scări 1:100-1:20 pentru deschideri mici. Stratele sub 20 cm sunt considerate intercalaţii în roca dominantă.

Coloid. Particulă fină, macromoleculară sau plurimoleculară, cu diametrul sub 2 microni, cu proprietăţi de adsorbţie şi coagulare.

Colţi. Vârfuri ascuţite de stâncă, întâlnite în serie pe unele creste alpine dominând un munte (ex: Colţii Morarului din Bucegi).

Columbit. (de la numele american al niobiului). Mineral, sin. Niobit (v.).

Columelă carstică. Stâlp mic de calcar (0,5-1 m) situat în mijlocul unei marmite largi de podea, realizat printr-un vârtej local puternic al unui râu subteran; apa din centrul vârtejului aproape că nu se mişcă şi eroziunea aici este minimă.

Coluvisol. Tip de sol slab evoluat pe materiale coluviale recente pe versanţi sau la baza acestora. Succesiune tipică de orizonturi: Ao (sau Am)-C. Simbol: CO. Sin. Sol coluvial.

Coluviu. (lat. coluere-a spăla împreună). Material fin spălat de pe pante prin scurgere difuză şi depus la baza versanţilor la contactul cu luncile, cu terasele sau cu câmpiile. Materialul coluvial nu este sortat sau stratificat, dar este mai stabil decât materialul deluvial. Panta suprafeţelor coluviale este uniformă, din cauza granulaţiei fine a materialului depus, care formează adesea un "glacis coluvial". Materialul coluvial explică forma concavă întâlnită la partea inferioară a versanţilor. Deci, se formează un glacis coluvial, iar când se reuneşte şi cu conuri de dejecţie plate se numeşte glacis coluvio-proluvial. Într-o accepţiune mai largă, coluviul cuprinde orice material acumulat la baza versantului, sau a oricărui abrupt, inclusiv prin dezagregări şi gravitaţie.

Comarnic, strate de. Complex de strate, reprezentând Barremianul şi Apţianul Flişului cretacic din partea de sud a Carpaţilor sudici, care se întinde de la Pietroşiţa, prin valea Ialomiţei, Prahovei şi Doftanei (regiunea Comarnic), până în bazinul Teleajenului, în regiunea muntelui Zăganu. Este constituit din marne tari cenuşii-albăstrui, foioase, şi brecii calcaroase cu orbitoline şi briozoare sau cu unele cefalopode (Lytoceras, Macroscaphites, Neohibolites etc.).

Combe. Vale sau văiugă de tip butonieră, dezvoltată larg pe axul unui anticlinal, specifică regiunilor cu cute simple şi rare, de tip jurasian (termen de origine celtică atribuit reliefului de tip jurasian).

Compensare. Operaţiunea de a aduce rezultatele unor măsurători cât mai apropiate de valorile reale.

Compensare izostatică. Mişcare de ridicare sau coborâre a unor blocuri ale scoarţei pentru a se echilibra izostatic (pe discontinuitatea Moho); ex.: ridicarea blocului scandinav în urma dispariţiei calotei glaciare. V. Discontinuitate de suprafaţă.

Competenţă geologică. Capacitatea unui strat de a transmite cât mai departe eforturile tectonice pe care le primeşte în timpul mişcărilor. Rocile competente (ex.: gresiile şi conglomeratele, calcarele compacte etc.) dau cute cu rază mare de curbură şi după o cutare relativ moderată încep să se fractureze. Dau de preferinţă pânze de şariaj. Rocile incompetente (ex.: argilele, marnele etc.) dau, prin cutare, cute strânse cu bolţi înguste şi trec, în cazul eforturilor tectonice exagerate, la cute deversate sau la pânze de acoperire. Competenţa sau incompetenţa rocilor sunt influenţate de presiunea litostatică, de prezenţa şi de natura fluidelor şi de temperatură.

Competenţă morfologică. Forţa de care poate dispune un agent morfologic (râu, valuri, gheţar, vânt) exprimată prin diametrul şi greutatea maximă a unui fragment de rocă dură pe care îl poate rula pe fund la un moment dat. Depinde de pantă şi de viteza curentului pe fundul albiei. Denumirea cere următoarea precizare: competenţă de a lua în transport.

Complex. Grupare teritorială de fenomene, elemente şi date legate între ele prin relaţii reciproce şi care funcţionează în sistem.

Complex adsorbtiv (absorbant). Complexul coloidal al solurilor, format prin legarea substanţelor humice cu argilă şi cu hidroxizi de fier şi de aluminu coloidali, care poate reţine prin absorbţie diferite substanţe sub formă de molecule sau ioni. Este sediul celor mai importante reacţii ale solului, în urma cărora acesta capătă majoritatea proprietăţilor sale fizice, chimice şi biologice. Sin. Complex argilohumic. Complexul adsorbtiv al solului este alcătuit în cea mai mare parte din coloizi de argilă şi humus.

Complex de soluri. Unitate cartografică pedologică eterogenă, constituită din două sau din mai multe tipuri de sol (unităţi taxonomice), care se deosebesc între ele prin caractere genetice datorită variaţiilor microreliefului sau ale adâncimii apei freatice. Complexul de soluri ocupă, în general, suprafeţe restrânse şi întrepătrunse astfel încât nu pot fi reprezentate separat pe hartă la scara folosită.

Complex de strate. Succesiune de strate concordante, diferite din punctul de vedere litologic, care alternează sau trec lateral unele în altele şi care sunt cutate împreună. În interiorul unui complex de strate nu se pot face separări de vârstă stratigrafică, decât în cazul unui studiu de detaliu al regiunii respective.

Complex fizico-geografic. Totalitatea elementelor şi fenomenelor fizico-geografice de pe un teritoriu (o unitate) legate între ele prin relaţii reciproce şi care dau specificul peisajului geografic al unităţii respective.

Complex industrial. Grupare geografică (teritorială) a industriei caracterizată prin grad de concentrare, extensiune spaţială limitată, mare densitate de întreprinderi (cu o anumită diversitate de ramuri) şi de muncitori industriali şi o anumită structură geografică dată de existenţa unuia sau mai multor centre industriale. Este asimilată uneori concentrării industriale sau regiunii industriale în cadrul taxonomiei geografiei industriei.

Compoziţie granulometrică. Conţinutul procentual în greutate al particulelor (granulelor) care compun roca sau substanţa minerală utilă, pe clase de mărimi. În determinarea compoziţiei granulometrice a rocilor neconsolidate se foloseşte de obicei următoarea clasificare: bolovani (mari, peste 500 mm; mijlocii 500-250 mm, mici 250-100 mm); pietriş (100-10 mm); prundiş (mare 10-5 mm; mărunt 5-2 mm); nisip (grosier 2-1 mm; mare 1-0,5 mm; de mărime medie 0,5-0,25 mm; mărunt 0,25-0,10 mm); aleurit (0,10-0,05 mm); argilă (sub 0,005 mm) (v. şi sub Pământ). Reprezentarea grafică a compoziţiei granulometrice a rocii sau a substanţei minerale utile, în scopul unei mai uşoare interpretări a rezultatelor acestor analize granulometrice, se face prin curba compoziţiei granulometrice sau prin histogramă. Pe abscisă se înscrie diametrul () granulelor, iar pe ordonată, procentele (%) din greutatea materialului.

Comună. Cea mai mică unitate administrativă a României. În prezent există 2 705 comune din care 135 comune suburbane (dependente administrativ de un anumit oraş, lângă care se situează).

Comună dormitor. Comună al cărei rol esenţial este de a adăposti o populaţie a cărei parte activă nu este în majoritate folosită pe loc.

Con adventiv. V. Adventiv.

Con de avalanşă. Formă triunghiulară uşor bombată, sub care se împrăştie şi se stabilizează, pe o pantă lină, zăpada şi rocile transportate de o avalanşă.

Con de dejecţie. Acumularea materialului erodat şi transportat de torenţi în faţa canalului de scurgere, având forma unei secţiuni de con. Depozitele torenţiale sunt depuse în mod selectiv, în ordinea descrescândă a mărimilor dinspre vârful spre baza conului de dejecţie. Depunerile variază cantitativ şi calitativ din cauza intensităţii diferite a viiturilor. Ca urmare, depunerile de aluviuni care au loc în timpul unei aceleiaşi viituri, cât şi în timpul viiturilor de intensităţi diferite, se vor deosebi granulometric, creând un con complex. În secţiunea transversală, structura conului de dejecţie are aspect de solzi sau aspect lenticular şi poartă numele de structură torenţială. Panta conului de dejecţie şi aspectul său mai bombat sau mai teşit depind de mărimea şi stadiul de evoluţie al torentului, de natura rocilor şi de granulometria lor; conurile teşite sunt constituite din luturi nisipoase, luturi argile sau loess, pe când conurile bombate sunt constituite din material grosier, ca bolovăniş şi pietriş, în amestec cu material mai fin. Prin suprapunerea şi juxtapunerea conurilor de dejecţie se formează câmpiile aluvio-proluviale piemontane. Aşadar, conul de dejecţie (agestru) este partea terminală a unui organism torenţial, având forma unei secţiuni de con, construită prin depunerea aluviunilor la viituri, sub forma unei împrăştieri, acolo unde un torent sau un pârâu întâlneşte o pantă netedă (depresiune, câmpie, terasă, luncă). La un con de dejecţie se conturează trei elemente: vârful, situat la gura torentului, poala, linia periferică ce are formă de semicerc, şi corpul. Se pot deosebi: conuri torenţiale (formate de torenţi), conuri aluviale (formate de pâraie sau râuri la intrarea într-o depresiune sau în câmpie); conuri proluviale, plate şi mici, formate la poala unui versant cu profil de echilibru; conuri îngemănate, care îşi suprapun poalele laterale învecinate (creând glacisuri aluviale); con suspendat, în care râul sau pârâul s-a adâncit, prin coborârea nivelului de bază, creând un nou con, mai jos, cel vechi rămânând suspendat şi neinundabil; con de albie, depus de râurile din depresiunile deluroase, în propria albie. Sin. Agestru, Con de împrăştiere.

Con de eroziune. Acumulare de material sfărâmat, rezultat din dezagregarea rocilor în regiunile cu climat semiarid şi arid, pe suprafaţa glacisurilor, şi care se întâlneşte la piciorul versanţilor muntoşi. Aşadar, conul de eroziune este o suprafaţă sub formă de semipâlnie uşor bombată ce pătrunde adânc în marginea unui munte, în podiş sau în orice abrupt, şi care s-a format în urma eroziunii laterale a râurilor în timpul viiturilor, în regiunile cu climat arid şi semiarid. Conul de eroziune are deasupra şi o peliculă subţire de aluviuni, depusă la sfâşit de viitură, iar în exterior se continuă cu conuri aluviale.

Con de gheaţă. Formă de ablaţie pe suprafaţa unei limbi glaciare, a cărei topire se face mai lent fiind protejată de o peliculă de morene.

Con de gheizer. Con similar vulcanilor noroioşi format prin precipitarea unor substanţe, mai ales silicea, pe locul unde izbucneşte apa gheizerului.

Con de grohotiş. Acumulare de material dezagregat, rostogolit pe pantă sub acţiunea gravitaţiei şi îngrămădit în mod selectiv la baza versantului. Blocurile de piatră mai mari se rostogolesc mai departe, coborând spre baza conului, în timp ce bolovanii mai mici şi materialul detritic mărunt rămân mai sus, pe pantă, spre vârful conului. Panta conurilor de grohotiş variază între 25 şi 35^o; ea este mai mică spre baza conului de grohotiş decât spre vârf. De asemenea, ea este mai mică decât înclinarea versantului. De remarcat este că la conurile de grohotiş sortarea materialului are o dispoziţie inversă decât la conurile de dejecţie. Aşadar, conul de grohotiş înseamnă grohotişul dispus sub formă de evantai la baza unui abrupt, rostogolit în lungul unui jgheab sau văiugă. Sortarea materialului este inversă decât la conul de dejecţie, respectiv bolovanii sunt la poala conului, iar materialele cele mai mărunte la vârful conului.

Con de lavă. Porţiunea superioară a unor conuri vulcanice constituită numai din lavă acidă consolidată (ex.: conurile de deasupra platourilor de aglomerare vulcanice din Harghita); conurile formate în întregime din lave bazice au pantă mică şi aspect de platou (vulcan de tip hawaian).

Con de noroi. Conul de dejecţie rezultat al unui torent noroios. Uneori i se spune şi con de alunecare. Termenul se foloseşte şi pentru vulcanul noroios.

Con fluvio-glaciar. Con aluvial situat imediat în aval de locul de topire al unui gheţar. Se mai numeşte: con de spălare proglaciar sau con de tranziţie fluvio-glaciar (tranziţie către câmpiile fluvio-glaciare).

Con vulcanic. Partea exterioară a unui aparat vulcanic (v.), de forma unui con, uneori de dimensiunile unui munte, rezultată prin acumularea produselor vulcanice aruncate în timpul erupţiei (lavă şi materiale rupte din coşul vulcanic). Se deosebesc: conuri de lavă, în general joase şi cu craterul larg; con de dărâmături (format din îngrămădiri de piroclastite, cu un taluz interior de surpare); con de cenuşă şi conuri mixte (stratovulcani), care au stratificaţie alternantă de cenuşă, lavă şi piroclastite, corespunzătoare schimbării în timp a tipului exploziv sau efuziv al vulcanului. Un tip special de con vulcanic este conul-pinten (cumulo-dom, dom endogen, dom de protuziune), care este format dintr-o lavă foarte vâscoasă, ce se întăreşte imediat în contact cu aerul şi se ridică deasupra craterului vulcanilor de tip pelean, ca un stâlp uriaş, acoperindu-l ca un dom. Înălţimea conurilor vulcanice este foarte variată, de la 50-60 m până la 5 000 m. Conurile şi craterele secundare ce se formează pe pantele conurilor vulcanice (de tip stratovulcan) principale se numesc conuri adventive, iar micile aparate vulcanice formează vulcani adventivi. În România se găsesc multe asemenea conuri vulcanice, toate vechi, în inactivitate, în lanţul munţilor vulcanici Căliman-Harghita (ex.: Vârghiş, Cucu, Puciosul etc.) şi în Munţii Metaliferi (Munţii Apuseni).

Concentrare industrială. 1. Densitate ridicată de activitate industrială pe un spaţiu considerat. 2. Regiune de întindere variabilă (maximum câteva zeci de mii km²) în care activitatea industrială este puternică.

Concordanţă. (lat. concordans-care este de acord, se potriveşte, concordă). Raportul dintre două strate sau serii de strate, care s-au depus în continuare, unele peste altele, fără întreruperea procesului de sedimentare. Stratele concordante sunt în general paralele (cu excepţia stratificaţiilor încrucişate şi a disarmoniilor de cutare), dar nu şi toate stratele paralele sunt concordante. Dar acest termen este folosit şi în expresiile relief concordant sau relief concordant cu structura, semnificând că suprafeţele topografice care definesc anumite forme de relief au aceeaşi direcţie de înclinare ca şi stratele geologice subiacente. În geologie se foloseşte termenul de structură concordantă, pentru o structură în care toate stratele, în special cele care apar la zi, au sens comun de înclinare.

Concrescenţă. Asocierea, unirea particulelor minerale ce constituie o rocă sau un minereu. Gradul de concrescenţă variază. Astfel, în minereurile aurifere, aurul este concrescut cu ganga cuarţoasă, în timp ce concrescenţa între galenă şi blendă, în sulfurile complexe, este foarte puţin accentuată.

Concreţionare. (lat. concretio-strângere). Caz particular al fenomenului diagenetic de cimentare, care constă în concentrarea unor substanţe chimice, din apele subterane, în golurile din roci, luând aproximativ forma acestora. Ex.: calcarul în unele marne, loess; oxizii de mangan şi de fier, în argilă; etc.

Concreţiune. Concentraţia nodulară (sferică sau elipsoidală). Concentraţia nodulară (sferică sau elipsoidală) sau neregulată, a unor componenţi antigeni ai rocilor sedimentare sau ai solurilor, formată sub acţiunea apelor subterane, prin levigări din părţile superioare ale rocilor sau solurilor şi depuneri în părţile inferioare. Concreţiunile se depun, de cele mai multe ori, în jurul unui corp străin (un rest fosil, un grăunte fin de nisip etc.) astfel că în secţiune apar sub forma unor straturi succesive concentrice. Se cunosc concreţiuni de silex în calcare, de pirită în argile, de marne în argile, de baritină în nisipuri, de nisip în cristale de calcit în loess (păpuşile loessului) etc. În profilul morfogenetic al solului se întâlnesc: bobovine (v.), alios (v.), bieloglazcă (v.) şi alte concreţiuni (v. şi Oolite). O concreţiune specială le formează depunerile în cavităţile carstice ale calcarului dizolvat în apele de infiltraţie şi care dau naştere la concreţiuni parietale, la cimentarea diaclazelor cu calcit, sau la formarea de stalactite şi stalagmite. Modificarea echilibrului fizico-chimic al apelor termale duce la formarea de tufuri, opal etc. În sol cele mai frecvente sunt concreţiunile de carbonaţi, de gips, ferimanganice (bobovine).

Concreţiuni calcaroase. Forme realizate prin acumularea calcarului dizolvat în apă, fixate pe diferite suprafeţe topografice sau în interiorul unor strate afânate (ex.: concreţiuni de perete la peşteri; concreţiuni în loess sau păpuşile de loess; cruste).

Condensare. (lat. cum-cu, densus-des). Trecerea vaporilor de apă din stare gazoasă în stare lichidă. În atmosferă, condensarea se produce în urma răcirii aerului sub punctul de rouă, ceea ce determină depunerea vaporilor de apă pe nuclee de condensare. În ştiinţa meteorologică trecerea vaporilor de apă direct în stare solidă (ace de gheaţă, zăpadă, grindină) este asimilată condensării. Răcirea aerului prin detentă, prin amestec cu o masă de aer mai rece, prin radiaţie etc., determină formarea norilor, a ceţii, brumei etc. Condensarea prin contact cu solul dă roua; dacă picăturile fine de apă suprarăcite se depun pe obiecte reci se formează chiciura, iar când depunerea are loc pe aripile avioanelor, la trecerea prin sistemele noroase ale fronturilor calde, fenomenul poartă numele de jivraj.