Dimensiunea economică a securităŢii în epoca parteneriatelor şi a alianţelor autor: Doina Mureşan Capitolul 2 Dimensiunea economică şi puterea armată a statelor, parteneriatelor şi alianţelor

DIMENSIUNEA ECONOMICĂ A SECURITĂŢII ÎN EPOCA PARTENERIATELOR ŞI A ALIANŢELOR
Autor: Doina Mureşan^
Capitolul 2
Dimensiunea economică şi puterea armată a statelor, parteneriatelor şi alianţelor
Faptul că securitatea are o dimensiune economică este deja un truism. Toată lumea ştie că, dacă ai suficienţi bani şi mijloace economice, în pofida vulnerabilităţilor numeroase pe care le generează bogăţia, poţi să ai şi securitatea necesară. Cu alte cuvinte, deşi vulnerabilităţile sunt direct proporţionale cu valoarea şi impactul social al bogăţiei, şi securitatea este direct proporţională cu puterea economică şi financiară. Insecuritatea este direct proporţională cu sărăcia, cu neputinţa, cu dificultăţile traiului, ale vieţii. Un om care are un loc de muncă şi câştigă bine, îşi poate cumpăra o casă, îşi poate constitui o familie, îşi poate asigura un minim de condiţii pentru a trăi în linişte, în pace, în securitate, cel puţin, în raport cu un alt om, care nu are această posibilitate, care nu are un loc de muncă, o casă, un spaţiu de siguranţă pentru ziua de mâine. Faptul că, anual, mor de foame sau de malnutriţie, 45 de milioane de oameni reprezintă o realitate a insecurităţii generate de sărăcie şi de decalajele imense dintre lumea bogată şi prosperă şi lumea săracă şi mizeră.
Conceptul de dimensiune economică a securităţii
Aşadar, dimensiunea economică a securităţii este necesară şi evidentă. Totdeauna, puterea economică generează securitate, iar sărăcia produce nesiguranţă, nelinişte şi insecuritate. Dar securitatea nu înseamnă doar sistem de protecţie împotriva răufăcătorilor, iar insecuritatea nu se reduce la lipsa unui astfel de sistem de protecţie. Securitatea este o funcţie importantă de sistem şi de proces, o condiţie a funcţionării sistemelor şi a menţinerii unui echilibru dinamic necesar convieţuirii într-un mediu complex, totdeauna schimbător, tensionat, competiţional, cu evoluţii complicate şi, de cele mai multe ori, imprevizibile.

Trebuie să se facă distincţie între securitatea economică şi dimensiunea economică a securităţii. Primul concept ţine de funcţionarea unei economii, de securitatea economică a individului, familiei, comunităţii, statului, de condiţia financiară şi economică a vieţii, cea de a doua vizează funcţionarea sistemelor sociale şi politice, a statului, instituţiilor publice, a organizaţiilor şi organismelor naţionale şi internaţionale, a alianţelor şi coaliţiilor etc.

Securitatea economică, în esenţa sa, vizează asigurarea condiţiilor pentru menţinerea activităţii economice în parametri normali şi contracararea a numeroase tipuri de atacuri dintre care cele mai importante sunt următoarele: fraude financiare; dependenţe strategice; cibercriminalitate; spionaj industrial; corupţie; economie subterană.

Putem vorbi, în acelaşi timp, de securitatea economică a teritoriului, înţeleasă ca un sistem de protecţie a resurselor, a pieţelor, a întreprinderilor, a locurilor de muncă etc. ¹

De securitate economică se poate vorbi şi în termeni de prezervare a activelor strategice naţionale, adică a unor sectoare de importanţă strategică, aşa cum sunt infrastructurile critice, energia, industria militară şi tehnologia informaţiei. De asemenea, putem include aici şi elementele referitoare la demografie, resurse naturale, educative etc.

Unele state se ocupă însă mai puţin de un astfel de tip protecţionist de securitate economică, într-o viziune neo-liberală dusă dincolo de limite acceptabile, în timp ce altele n-au renunţat nici o clipă – şi nici nu au intenţia să renunţe – la pârghiile lor de securitate economică, în sensul protecţiei, apărării şi securizării infrastructurilor economice critice, a întreprinderilor proprii, a resurselor şi pieţelor etc.

Dimensiunea economică a securităţii rezultă din faptul că, fără o economie modernă şi puternică, nu există şi nu poate exista cu adevărat siguranţă, prosperitate şi stabilitate, nici la nivelul individului şi familiei, nici la nivelul statului, nici la nivelul omenirii.

Securitatea şi apărarea fac parte dintre acele componente ce pun în operă modalităţi de îndeplinire a intereselor vitale ale statelor şi comunităţilor. Curentele neo-liberale din economie şi din viaţa politică a unora dintre state nu ştirbesc sau nu reuşesc să ştirbească sau să diminueze semnificativ conceptul de securitate şi nici pe cel de apărare. Chiar şi în acele state unde se cultivă intens filozofia economiei de piaţă, adică neîngrădirea acţiunii unor factori economici asupra dinamicii economice, măsurile de securitate economică, de protecţie şi apărare a intereselor întreprinderilor, a intereselor naţionale sunt dintre cele mai drastice.

De multe ori, insistenţa cu care se sugerează sau se impun modalităţi mai mult sau mai puţin directe de ieşire din keinsianism, adică de eliminare a oricărei forme de intervenţie a statului în economie, nu se referă la tendinţele fireşti de dinamizare a economiei, de implementare a unor metode moderne şi eficiente de creştere economică, prin adaptarea rapidă la situaţia economică reală şi concretă, ci ea reprezintă doar o altă modalitate – ceva mai subtilă – a războiului economic.

Multe economii naţionale au fost distruse şi din cauza fractalizării economiei şi introducerii haosului economic, sub forma unor necesităţi de liberalizare a economiei. Căderea unei economii naţionale are efecte foarte grave în toate planurile, începând cu securitatea economică a individului şi familiei acestuia şi continuând cu diminuarea securităţii economice a statului, a potenţialului de acţiune şi de reacţie, în caz de conflict, şi cu amplificarea vulnerabilităţilor politice, economice, sociale şi militare ale statului respectiv.

O posibilă variantă a arhitecturii economice a securităţii şi apărării se prezintă în schema de mai jos:

Economia şi finanţele reprezintă potenţialul economic al unei ţări şi influenţează potenţialul militar, de ordine şi siguranţă publică, deci de securitate, aşa cum şi acesta asigură buna funcţionare a economiei şi finanţelor.

Nu există securitate acolo unde nu există putere. Şi nu există putere de nici un fel acolo unde nu există putere economică. Economia este un factor generator de putere şi de bunăstare. Şi chiar dacă securitatea şi apărarea mai cuprind şi alte componente extrem de importante, cum ar fi potenţialul demografic, sistemele de valori, adică o anumită cultură, inclusiv o cultură de securitate şi apărare, o cultură a alianţelor şi coaliţiilor, un potenţial diplomatic, un potenţial informaţional etc., economia se prezintă totdeauna ca o structură de rezistenţă a puterii, ca o arhitectură generatoare de putere, securitate şi stabilitate.

Un stat puternic din punct de vedere economic, este un stat stabil, care-şi permite iniţiative politice şi strategice şi care va fi totdeauna ascultat şi respectat. Este cazul Japoniei, care, practic, nu deţine aproape nici un fel de resurse naturale (90 % din materia primă este importată), al Elveţiei, situată într-o zonă fără resurse, dar şi al altor ţări.

Aşadar, dimensiunea economică a securităţii este una de tip sinergic şi esenţial, întrucât adună în jurul ei şi integrează în acelaşi concept de putere toate celelalte dimensiuni – umane, culturale, sociale, informaţionale şi militare –, dându-le forţă şi consistenţă.

Printre principalele caracteristici ale dimensiunii economice a securităţii şi apărării, pot fi luate în seamă şi următoarele: este un factor generator de resurse materiale şi financiare; reprezintă un suport pentru toate tipurile de securitate (economică, financiară, individuală, colectivă, a instituţiilor, a statului etc.); este un factor disuasiv, de securitate intrinsecă şi indirectă; alcătuieşte o arhitectură, deopotrivă, stabilă, în structura ei de rezistenţă, dinamică şi complexă, în evoluţia ei; este un puternic factor de globalizare (alături de informaţie), care, în viitor, va atenua, probabil, conflictualitatea dintre state, generând alte tipuri de relaţii; reprezintă suportul de bază pentru parteneriate strategice, alianţe şi coaliţii; trece din ce în ce mai mult din principal suport material şi financiar al statului de drept într-o nouă configuraţie, aceea de suport al cooperării dintre statele de drept şi al ameliorării relaţiilor dintre acestea.^*

Toate aceste caracteristici, la care mai pot fi adăugate şi altele, arată că economia, fără a-şi diminua cu nimic rolul de putere, de generator şi de suport al puterii statului şi armatelor, de resursă vitală pentru potenţialul de apărare, trece la o nouă dimensiune, aceea de internaţionalizare şi globalizare a suporturilor de putere. Desigur, este încă discutabil mecanismul prin care economia „scapă” de presiunea politică a statelor sau prin care o exprimă şi o materializează.

Deocamdată, această internaţionalizare este discontinuă şi fractală, dar se conturează deja o reconfigurare nu tocmai liniştitoare a noilor piloni şi a noilor areale de putere.

Dimensiunea economică a securităţii este, de fapt, o extensie a securităţii economice şi la celelalte domenii, este o securitate de potenţial şi prin potenţial. Securitatea economică este, deopotrivă, o funcţie de sistem, deci, intrinsecă sistemului, şi una de metasistem, adică de proces, în sensul că, pentru a funcţiona, o economie are nevoie de un ansamblu de parametri de dinamică, siguranţă, protecţie şi stabilitate care se dobândesc atât prin sistemul ei imunitar (funcţia de sistem), cât şi prin crearea unor macrodispozitive de securitate economică şi socială, funcţie care aparţine, deopotrivă, ierarhiei economice, adică bazelor ce generează întreprinderea, cât şi structurilor de secuirtate economică, create în mod special, cum ar fi cele de combatere a spionajului economic, a terorismului economic, a fraudelor financiare, a economiei subterane, a criminalităţii economice etc.

Aşadar, dimensiunea economică a securităţii constă într-un sistem de interdependenţe care generează potenţial, siguranţă şi stabilitate, în sisteme care se intercondiţionează în spaţiul securităţii, se autoregenerează şi, împreună, configurează un sistem dinamic şi complex, căruia i se asociază arhitecturi procesuale cu dezvoltări complexe, în toate dimensiunile de securitate posibile.

În acest fel, dimensiunea economică a securităţii, ca şi securitatea economică propriu-zisă, nu mai are doar o determinare lineară, de genul cu cât economia este mai performantă cu atât securitatea este mai sigură, ci una nelineară, dinamică şi complexă, în sensul că determinările se intercondiţionează şi generează un spaţiu de securitate adecvat situaţiilor, greu detectabil şi previzibil, care seamănă foarte mult cu sistemul saltului de frecvenţă folosit pentru securitatea informaţiei transmisă prin staţiile de radio din sisteme de comunicaţii.

Scoaterea din linearitate a dimensiunii economice a securităţii reprezintă o acţiune de importanţă strategică. Imprevizibilitatea arhitecturilor, acţiunilor şi reacţiilor, din punct de vedere economic, ale sistemelor de securitate este tot atât de importantă, dacă nu chiar mai importantă, ca imprevizibilitatea apărării sau ofensivei în spaţiul luptei armate. Ea duce la realizare, şi în planul securităţii de orice fel, a surprinderii strategice, cum o arată, practic, toate evoluţiile din cadrul a ceea ce numim război economic, în fapt, un complex totdeauna în fel de fel de bifurcaţii al unor interminabile şi imprevizibile bătălii, pentru pieţe, resurse, putere şi influenţă aşa cum se observă în schema următoare:

NELINEARITATEA DIMENSIUNII ECONOMICE A SECURITĂŢII




Definirea economică a conceptului de putere armată
Puterea armată nu depinde în exclusivitate de puterea economică. Depinde însă în exclusivitate de cerinţe şi de resurse, precum şi de modul în care se cer acestea folosite pentru a genera putere militară. Aşadar, conceptul de putere armată trebuie fundamentat, deopotrivă, pe o decizie politică în vederea transformării unei cerinţe reale de securitate şi apărare într-un potenţial real, în funcţie de cerinţe, tehnologii şi resurse. Soluţiile de combinare şi combinarea necesităţilor, determinărilor, posibilităţilor etc. nu pot ieşi prea mult din sfera puterii economice, sau, în orice caz, nu pot eluda acest domeniu, întrucât puterea nu înseamnă doar transpunerea în fapt a unei voinţe, ci şi capacitatea de a racorda voinţa la realitate şi de a modela realitatea în susţinerea reală şi posibilă a voinţei.

Puterea economică este cea care constituie suportul de rezistenţă pe termen lung pentru o putere armată. Ai bani şi mijloace, ai şi putere. Numai că, în lumea oamenilor, acest adevăr nu este nici simplu, nici linear. Jocurile sunt deja făcute, în lume există deja putere economică, putere financiară, putere militară şi toate acestea nu se distribuie după voinţa fiecăruia, ci după nişte linii-forţă care guvernează totdeauna puterea.

Există trei mari piloni ai puterii în lume (tripodă a puterii): puterea economică, puterea financiară şi puterea militară.

În calitate de putere economică, Tripoda constă într-un ansamblu de trei piloni: America de Nord (Statele Unite şi Canada), Europa Occidentală (Uniunea Europeană, Norvegia şi Elveţia) şi regiunea Asia-Pacific (Japonia şi Coreea de Sud) care domină economia mondială.

Această Tripodă realizează aproximativ 80 % din comerţul lumii, 70 % din producţia mondială, 90 % din operaţiunile financiare şi 80 % din domeniul cercetării ştiinţifice.²

Factorii de putere ai acestei Triade se explică prin legături istorice şi culturale, politici de mare putere, politici protecţioniste. Tripoda este definită ca un ansamblu de state dominante care controlează esenţialul puterii politice, economice şi militare a lumii, întrucât posedă capitalurile necesare şi tehnologia informaţiei. Astfel, 20 % din populaţia lumii – cât reprezintă populaţia ţărilor Tripodei) dispun de 80 % din produsul mondial brut, 70 % din industrie, 85 % din cercetare-dezvoltare şi 80 % din serviciile de transport.

Repartiţia PIB-ului mondial, în 2006, se prezenta astfel: Tripoda: 52,11 %; BRIC (Brazilia, Rusia, India, China): 11,66 %; Restul lumii: 16,23 %. De asemenea, la 31 martie 2006, Tripoda deţinea 75,8 % din primele 500 de capitaluri ale lumii.

După un clasament întocmit de Fortune Global 500, în acelaşi an, 2006, Tripoda deţinea 74,8 % din primele 500 de întreprinderi ale lumii (SUA – 34,2 %, UE – 32,6 %, Japonia – 13,4 %), China 4,8 % şi India – 1,2 %.

Tripoda deţine 96 % din traficul mondial (America de Nord 54%, Europa 22%, Asia de Est – 20 %).

În calitate de putere financiară, Tripoda deţine principalele trei monede mondiale (dolarul, euro, yenul), primele trei burse din lume (NZSE Euronext, Stock Exchange şi Tokyo Stock Exchange) şi cele mai mari bănci din lume.

Din punct de vedere al puterii militare, Tripoda dispune, în primul rând, de Forţele Armate Americane, la care se adaugă forţele armate, de o calitate deosebită, ale Marii Britanii şi Franţei, toate cele trei ţări fiind puteri nucleare oficiale.

Acestea sunt cele trei dimensiuni ale tripodei puterii. La ele, se mai pot adăuga încă două, care se asociază însă primelor: puterea diplomatică şi puterea culturală.

Puterea diplomatică a Tripodei se află atât în forţa diplomaţiei acestor ţări (susţinută masiv, economic, financiar, militar şi cultural), cât şi în influenţa pe care o exercită acestea asupra diplomaţiei la nivel planetar. Aproape toate organizaţiile internaţionale importante, din raţiuni istorice, economice, dar şi din cele ce ţin de putere, funcţionează în spaţiul ţărilor Tripodei. Dintre acestea, cele mai importante, cum foarte bine se ştie, sunt: ONU (cu sediul la New York, din Consiliul de Securitate făcând parte SUA, Franţa, Marea Britanie, China şi Rusia, primele trei aparţinând Tripodei); FMI, cu sediul la Washington; OMC, cu sediul la Geneva.

Cu alte cuvinte, aproape toate organizaţiile şi organismele internaţionale importante sunt dominate de ţările Tripodei, inclusiv prin faptul că limba oficială a diplomaţiei lumii este cea engleză.

Puterea culturală a acestei lumi aparţine, de asemenea, Tripodei. Piaţa culturală este dominată de produsele culturale ale Tripodei. Limba oficială a lumii ştiinţifice şi culturale este engleza. Cele mai importante universităţi din lume se află tot pe teritoriul acestor ţări. Astfel, după un clasament anual al Universităţii din Shanghai, Tripoda ocupă primele o sută de locuri, cele americane fiind cele mai numeroase şi cele mai prestigioase: Statele Unite: 54 %; Uniunea Europeană: 33 %; Japonia: 6 %; Canada: 4 %; Australia: 2 %; Israel: 1 %.

Cel mai înalt nivel de trai al populaţiei se află, desigur, în ţările Tripodei. Mai mult de 97 % din populaţie dispune de electricitate, de apă potabilă, de asistenţă medicală de înaltă calificare, de un sistem eficient de telefonie mobilă şi de numeroase alte servicii.

În anul 2006, potrivit unei clasificări făcute de Capgemini et M. Lynch, World Health Report 2006, Tripoda concentra cei mai mulţi oameni ce dispuneau de peste un milion de dolari active financiare (în afară de cele mobiliare), astfel : Statele Unite: 31 %; Uniunea Europeană: 21 %; Japonia: 16 %; China: 4 %; Brazilia: 1 %.

Tripoda poartă nu numai beneficiul bogăţiei, ci şi pe cel al responsabilităţii. La adresa ţărilor care formează această Tripodă, sunt aduse numeroase acuzaţii, începând cu cele privind desfăşurarea unor acţiuni care ar favoriza încălzirea planetei, poluarea mediului, distrugerea ionosferei, impunerea imperialismului economic, distrugerea culturilor non-occidentale etc. Inclusiv unele dintre actele teroriste care sunt îndreptate împotriva ţărilor Tripodei aduc ca justificare necesitatea combaterii politicii de dominare şi dictat a ţărilor care, de când există ele, domină şi exploatează lumea.

Intrarea ţărilor BRIC pe arena competiţiei, chiar dacă nu va schimba natura lucrurilor, va duce la reconsiderarea monopolului puterii. China este deja a patra putere economică a lumii, deţine primele rezerve mondiale de schimb şi se prezintă, în ultimul deceniu, ca unul dintre principalii creatori de bogăţie din lume. Totuşi, pentru a conta, această nouă contra-putere trebuie să respecte regulile create de Tripodă (OMC, proprietate industrială, economie de piaţă, protecţia mediului etc.).

Totdeauna, între economie, tehnologie şi potenţialul militar a existat o legătură foarte strânsă. Cu cât economia este mai dezvoltată, cu atât tehnologia este mai perfecţionată. După cum bine se ştie, numai o tehnologie de înaltă performanţă este capabilă să producă armament şi tehnică militară, mai ales în noile condiţii.

De asemenea, o economie performantă nu se poate lipsi, cel puţin până în prezent, de exportul de armament sau de componente importante ale sistemelor de arme. Toate marile puteri economice ale lumii – poate cu excepţia Japoniei – sunt exportatoare de armament. Piaţa de armament a fost totdeauna saturată de cei capabili să producă arme. Iar aceştia nu sunt alţii decât Statele Unite, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi China, adică membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU. Desigur, pe piaţa de armament se află şi alte ţări, dar aceste mari puteri economice şi militare domină de departe comerţul cu arme.

În perioada 2000-2004, Rusia a vândut echipamente militare în valoare de 26,9 miliarde de dolari, în timp ce SUA a obţinut, în acelaşi interval de timp, cu un miliard de dolari mai puţin.³ În anul 2006, Rusia a vândut armament în valoare de 6,4 miliarde de dolari, iar în 2007 a exportat material militar în valoare de 7,5 miliarde de dolari.⁴ În 2006, industria israeliană de armament a vândut material militar în valoare de 4,8 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă aproximativ de 75 % din producţia sa. Exporturile chineze sunt estimate la mai mult de un miliard de dolari pe an, dar China păstrează o anumită discreţie în acest domeniu.

Desigur, relaţia dintre economie, tehnologie şi potenţialul militar nu se reduce la exportul de arme. Dar exportul de arme reprezintă un factor de potenţial economic, aducând beneficii indiscutabile şi imediate exportatorilor. Marile complexe tehnologice militare au un cuvânt greu de spus în politica statelor.

Ca urmare a importanţei tehnologiei în configurarea modernizării armatelor şi îndeplinirea obiectivelor politico-militare şi strategice, inclusiv în cadrul Uniunii Europene au fost luate unele măsuri între care şi cea de înfiinţare a Agenţiei europene de apărare, care are drept scop să coordoneze dotarea armatelor ţărilor Uniunii Europene cu mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunilor de gestionare a crizelor şi conflictelor armate, îndeosebi cu mijloace de transport strategic şi sisteme de arme de mare precizie, precum şi cu echipamente pentru echiparea sistemelor C4I2SR.

Piaţa de armamente este, deci, dominată de marile puteri economice. Ţările care nu dispun de mijloace tehnologice performante nu se pot dota cu sisteme de arme din producţie proprie şi sunt nevoite să cumpere aceste arme la preţuri foarte mari, dacă se are în vedere că un avion de luptă costă în jur de 30 de milioane de dolari.

Unele dintre aceste probleme complexe se rezolvă în cadrul alianţelor şi coaliţiilor, dar de aici nu rezultă că armamentul costă mai puţin. Oricum, ţările insuficient dezvoltate din punct de vedere economic, mai ales industrial, care nu dispun de tehnologii de vârf, nu pot produce arme performante şi nu contează pe piaţa mondială a echipamentelor militare, iar producerea acestor echipamente doar pentru forţele proprii nu este nici rentabilă din punct de vedere economic, nici performantă din punct de vedere militar. Comportamentul transportoarelor blindate româneşti (care nu au podeaua blindată) în teatrele de operaţii este edificatoare.

Desigur, România va achiziţiona transportoare mai performante produse în altă parte, aşa cum a achiziţionat şi cele două fregate. Acesta este cursul evenimentelor şi, probabil, nu se mai poate face nimic. Pentru ca economia românească să producă, în continuare, transportoare blindate, trebuie să existe o piaţă pentru acestea. Cea care a existat, din diverse motive, s-a pierdut, iar alta va fi foarte greu de cucerit, dacă nu oferi pe piaţă un echipament cel puţin la fel de performant cu cel care există la ora actuală.

Apoi, piaţa de armament este condiţionată nu numai economic, ci şi politic. Punând laolaltă factorii determinanţi de natură economică, tehnologică, politică şi de altă natură, nu putem să nu remarcăm marile dileme care rezultă de aici şi dificultatea găsirii unor soluţii viabile. Ar trebui totuşi să se ţină seama că, spre exemplu, în iarna anului 1917, în apărarea Carpaţilor, soldaţii români nu aveau puşti suficiente, iar o parte din armamentul importat din Occident a trebuit să ocolească jumătate din globul pământesc pentru a ajunge în România şi, cum bine se ştie, nu a ajuns niciodată.

Potenţarea economică a securităţii şi puterii armate
Nu se poate vorbi de securitate la modul general. Securitatea nu este doar un garant al puterii, ci şi un efect al ei. Nu poate exista putere acolo unde nu există securitate – însăşi condiţia puterii este securizarea ei –, dar nici securitate fără putere. În centrul oricărei puteri, se situează însă resursele, infrastructurile, informaţia, tehnologiile, adică forţele, mijloacele şi sistemele de producere şi reproducere economică şi financiară şi a condiţiei umane şi a securităţii acesteia.


Dinamica economică a securităţii armate
Chiar dacă fără putere economică nimic nu se poate, totuşi, forma de bază şi de reacţie rapidă a securităţii unui stat o reprezintă puterea sa militară, securitatea armată. Războiul economic, războiul informaţional, cel cognitiv sau cel haotic, în dimensiunile lor non-militare, nu produc victime, nu distrug fizic şi psihic, nu creează hecatombe de morţi şi dezastre incomensurabile. Rolul finanţelor şi al economiei în dinamica foarte complexă a conflictualităţii şi beligeranţei lumii este imens. Totuşi, şi aici lucrurile trebuie privite nuanţat şi realist. Chiar dacă finanţele şi economia sunt cele care au creat forţele şi mijloacele militare de azi şi dintotdeauna, tot ele le-au obligat să trăiască, într-un mod specific, chiar paradoxal, complexul grădinarului promovat la rang de grădinar-şef sau pe cel al generalului avansat la gradul de mareşal (principiul lui Peter^*). Armatele sunt din ce în ce mai mult scoase din competenţa lor de forţe de război şi transformate în forţe de menţinere a păcii, în forţe de poliţie sau în forţe de gestionare a crizelor şi conflictelor şi, uneori, o fac precum generalul Goodwin ajuns mareşal. Practic, finanţele şi economia au împins puterea militară la nivelul ei de incompetenţă. S-ar putea ca o astfel de realitate să fie de bun augur pentru civilizaţia umană, dar ar fi posibil şi contrariul. Deocamdată, armatele nu au ieşit pe deplin din nivelul lor de competenţă, deşi trăiesc drama albatrosului, singura pasăre din lume care înfruntă furtuna, ajuns pe un vas, în largul oceanului, într-o postură în care puternicele sale aripe nu-i mai foloseau la nimic. Ce să facă armatele cu avioanele, rachetele strategice, portavioanele, submarinele nucleare, sistemele de arme ultramoderne în gestionarea crizelor şi conflictelor de joasă intensitate sau în combaterea reţelelor şi organizaţiilor teroriste.!?

Remarcăm, împreună cu autorii unui studiu de mare amploare despre crizele, conflictele şi războaiele acestei etape de început de secol⁵, că provocările, pericolele, ameninţările, vulnerabilităţile şi, legat de acestea, riscurile rezultate, asumate sau impuse, sunt legate de evoluţia şi caracteristicile societăţii omeneşti şi îndeosebi a componentei ei economice. Ele sunt dinamice şi complexe şi, la fel ca economia, sunt strâns legate de activităţile şi interesele oamenilor, de realitatea nemijlocită şi vizează tot ce ţine de societatea omenească şi de acţiunile oamenilor şi comunităţilor. Din acest motiv, ele nu vor putea fi niciodată nici pe deplin cunoscute, gestionate şi cu atât mai puţin eradicate. Totdeauna va exista o competiţie, va exista chiar o luptă între mulţimea provocărilor, pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor implicite (asumate, întâmplătoare sau impuse) şi modalităţile şi acţiunile concrete de securizare a sistemelor şi proceselor.

Pentru a deveni ameninţare, pericolul are nevoie de un vector, trebuie adică orientat şi „transportat“. Ameninţarea are o destinaţie, vizează ceva, este orientată, este, deci, un pericol cu destinaţie, un pericol orientat. Desigur, ea poate fi şi un simplu avertisment. Avertismentul nu este însă ameninţare. Mai exact, avertismentul poate fi un fel de ameninţare condiţionată.

Riscul este o atitudine faţă de un pericol sau de o ameninţare. El se asumă, se impune, se asociază, conştient, responsabil sau, dimpotrivă, în mod aleator, colateral, intempestiv. „Nu există reguli pentru aprecierea riscului, aşa cum nu există nici pentru alegerea unei soluţii bune; aprecierea riscului este o chestiune de inteligenţă, dar şi de cunoaştere şi de experienţă.“⁶ De aceea, identificarea pericolelor^*, ameninţărilor^** şi riscurilor^***, ca şi a provocărilor^****, sfidărilor^***** şi tensiunilor^******, rămâne o chestiune cu un grad înalt de subiectivitate, dar şi de cunoaştere a realităţii nemijlocite. Iar economia, aşa cum foarte bine se ştie, reprezintă cea mai directă, cea mai complexă şi, poate, cea mai importantă realitate a tuturor timpurilor.

În actualele condiţii ale evoluţiei societăţii omeneşti, mai ales ca urmare a dezvoltării, fără precedent a reţelelor economice, politice şi informaţionale, evaluarea riscurilor, ameninţărilor, provocărilor, sfidărilor şi tensiunilor, în măsura în care acestea sunt identificate⁷, este absolut necesară.

O primă grilă ar putea fi constituită din identificarea parametrilor de impact şi constă dintr-o evidenţiere a efectelor previzibile (în plan economico-financiar, politic, social, demografic, cultural şi militar) privind securitatea naţională a sistemelor şi proceselor (securitate economică, socio-culturală şi militară), adică a înlănţuirii cauzelor şi efectelor.

O altă grilă poate fi folosită pentru identificarea şi evaluarea parametrilor de proximitate şi ar cuprinde un sistem de analiză şi evaluare a riscurilor în funcţie de timp (diagramă de timp).

Cea de a treia grilă se constituie într-o modalitate de evaluare a parametrilor de asumare (provocare) şi, în consecinţă, a riscurilor de asumare, mai exact, a riscurilor reacţiei.

Ar fi posibil şi un model matematic de evaluare a riscurilor, deşi s-ar putea ca un asemenea model să nu fie chiar foarte util. Riscurile, ca pericole conştientizate, impuse, aleatoare sau posibil a fi asumate^*, au cauze, determinări şi implicaţii complexe şi o dinamică foarte mare, în care factorul subiectiv joacă un rol important. De aici şi dificultatea unei analize cantitative şi calitative bazată pe modele matematice. „Cei care pretind să încredinţeze unui model matematic, oricât de elaborat ar fi el, aprecierea riscului şi inteligenţei artificiale, sarcina elaborării deciziei pornind de la date exclusiv obiective, cred că se pot proteja împotriva erorilor datorate subiectivismului; dar nu vor ajunge niciodată la o corectă apreciere a riscului de vreme ce subiectivul face parte integrantă din acesta.“ ⁸

Totuşi, trebuie să subliniem că şi subiectivul poate şi trebuie să fie, în anumite condiţii, analizat şi evaluat.

Există câteva mari categorii de provocări, pericole, ameninţări economice şi, în consecinţă, de riscuri asociate, asumate, impuse sau aleatoare, astfel: provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări economice care privesc întreaga lume; provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări economice centrate pe diferite regiuni; provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări economice transfrontaliere; provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări economice interne (în interiorul statelor); provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări la adresa securităţii proprietăţii; provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări economice ce vizează securitatea ordinii de drept; provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări economice la adresa persoanei, ce vizează securitatea economică individuaă.

Din categoria provocărilor, tensiunilor, pericolelor şi ameninţărilor economice care privesc întreaga lume fac parte îndeosebi: proliferarea economiilor sau acelor ramuri ale economiilor capabile să asigure producerea şi modernizarea armelor de distrugere în masă, a sistemelor de arme, a armelor geofizice şi cosmice; proliferare acelor tensiuni şi pericole economice ce rezultă din încălzirea planetei, cele generate de secetă, de fenomenele meteorologice, cosmice şi de cele care ţin de geofizică; sărăcia şi malnutriţia; lipsa apei potabile; împuţinarea resurselor; efectele economice ale proliferării maladiilor distructive (cancer, SIDA, boli de malnutriţie etc.); impactul economic al proliferării terorismului; economia subterană traficul de droguri, de arme şi de carne vie; efectele economice ale criminalităţii transfrontaliere şi manifestarea lor în domeniul securităţii economice.

În categoria provocărilor, tensiunilor, pericolelor şi ameninţărilor economice centrate pe diferite regiuni fac parte: efectele economice ale programelor nucleare sau chimice, biologice, radiologice şi nucleare (CBRN); lipsa apei potabile; deşertificarea unor teritorii întinse; catastrofele naturale; componenta economică a diferendelor etnice; efectele terorismului în plan economic regional; problemele economice de frontieră; sărăcia şi malnutriţia; gigantismul economic produs de politica economică a regimurilor dictatoriale; costurile economice ale războaielor civile, de gherilă, etnice şi/sau religioase; gherila economică.

O altă categorie se referă mai ales la acele provocări, tensiuni, pericole şi chiar ameninţări care nu ţin seama de entităţile economice, politice şi sociale statale, ci urmează acele coridoare strategice ale traficanţilor, reţelelor mafiote, spălării banilor, crimei organizate etc. Acestea generează o parte a economiei subterane şi ale criminalităţii economice transfrontaliere. Dintre acestea, cele mai importante ar putea fi: emigraţia clandestină; reţelele violente mafiote, de crimă economică organizată, de spălare a banilor etc.; terorismul economic transfrontalier, îndeosebi cel al reţelelor de material periculos sau contrafăcut; reţelele locale de traficanţi; reţelele locale transfrontaliere de distribuire a drogurilor; reţelele transfrontaliere de prostituţie; reţelele transfrontaliere ale economiei subterane şi crimei economico-financiare.

Cele mai importante dintre provocările, tensiunile, pericolele şi chiar ameninţările economice din categoria celor care afectează statele sunt următoarele: distrugerea unităţilor economice naţionale; substanţa economică mai mult sau mai puţin camuflată a diferendelor etnice; corupţia; reţelele de distribuţie a drogurilor; economia subterană; efectele economice ale acţiunilor reţelelor şi găştilor de cartier; lipsa acută a locurilor de muncă; dezvoltarea unei adevărate economii bazată, între altele, şi pe reţele de prostituţie; crima economică organizată; spălarea banilor.

Există o serie de provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări, cele care afectează securitatea proprietăţii. Printre cele mai importante dintre acestea, în etapa în care ne aflăm, ar putea fi şi următoarele: inconsistenţa legislaţiei care reglementează proprietatea sau neconcordanţa dintre diferite reglementări; dificultatea revenirii de la proprietatea de stat şi obştească la proprietatea privată; corupţia funcţionarilor de stat şi altor persoane; problemele nesoluţionate cu privire la punerea în posesie şi la acordarea titlurilor de proprietate; calamităţile şi dezastrele naturale; infracţionalitatea încă ridicată cu privire la proprietate.

Cele mai frecvente provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări economice la adresa ordinii de drept se referă la: bulversarea economiei naţionale şi creşterea gradului de nesiguranţă socială; migraţia masivă a forţei de muncă spre ţările din Vestul Europei, cu toate consecinţele care decurg de aici; fluctuaţia foarte mare de bunuri, persoane şi servicii; proliferarea economiei subterane; criminalitatea economico-financiară ridicată; nesiguranţa şi insecuritatea socială.

Cele mai frecvente provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări la adresa persoanei se referă la: creşterea gradului de înstrăinare şi de alienare a persoanei; lipsa acută a mijloacelor de subzistenţă; nesiguranţa locului de muncă; nesiguranţa străzii; corupţia masivă şi omniprezentă; criminalitatea economico-financiară crescută; migraţia; presiunile diferitelor instituţii, firme şi mecanisme; suportul economic al diferendelor etnice; terorismul; calamităţile.

Pe lângă acestea, ar mai trebui avute în vedere şi provocările, tensiunile, pericolele, ameninţările şi vulnerabilităţile economice de natură internă (din interiorul frontierelor) sau externă.

Din categoria provocărilor, pericolelor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor economice de natură internă fac parte: degradarea, ineficienţa, scăderea drastică a producţiei sau subminarea unor ramuri ale economiei naţionale; proliferarea economiei subterane; prejudicierea unor sectoare de importanţă strategică (industria de apărare); nesiguranţa proprietăţii; devalorizarea monedei naţionale; slăbirea sistemului bancar sau vulnerabilizarea lui; creşterea datoriei publice; îndatorarea exagerată a populaţiei pe termen lung (creşterea peste puterea reală de rambursare a creditelor de consum la populaţie); neîncrederea populaţiei în sistemul bancar; politici economice nerealiste şi neadecvate împrejurărilor, exigenţelor momentului.

Din categoria celor de natură externă pot fi: blocarea creditelor externe; crearea insolvabilităţii; blocarea accesului la sursele de materii prime deficitare pentru economia naţională; blocarea accesului la tehnologii moderne; diminuarea accesului la pieţe; globalizarea economică pe un fond naţional incapabil de adaptare; regionalizarea tendenţioasă; neadaptarea oportună a economiei (a unităţilor economice, întreprinderilor) la exigenţele europene şi la cerinţele pieţei; contrabanda, traficul ilegal de mărfuri, criminalitatea economică transfrontalieră etc.

Sursele principale ale acestor provocări, pericole, ameninţări şi riscuri de natură economică se află în imposibilitatea armonizării tuturor componentelor domeniului, în dificultatea relaţionării componentelor, factorilor interni şi internaţionali, în realităţile complexe, cu desfăşurări bruşte şi, de aceea, haotice, în interese diferite, dar şi în complexitatea dimensionării şi redimensionării unor politici economice şi sociale realiste, concrete şi eficiente pe termen lung. De asemenea, lipsa unei strategii economice adecvate şi pe termen lung, pe termen mediu şi pe termen scurt, care să pună în operă o decizie de politică economică bine elaborată, conjugată cu instabilităţi politice, sociale şi cu numeroase împrejurări economice nefavorabile, atât interne, cât şi externe, cu numeroşi factori aleatori, precum şi incapacitatea sistemului financiar bancar de a se adapta rapid cerinţelor economice, îndeosebi cerinţelor pieţei constituie provocări, pericole şi chiar ameninţări la adresa securităţii economice şi nu numai.

Aceste împrejurări pot fi şi sunt folosite de anumite forţe economice care se adaptează rapid situaţiilor confuze, profitând de ele pentru a înlătura concurenţa şi a câştiga noi pieţe. Pot fi însă folosite şi de cei care urmăresc destabilizarea ţării sau a zonei şi realizarea unor obiective mult mai mari decât simplul profit economic.

Astfel de pericole şi ameninţări afectează grav securitatea economică a ţării, a oricărei ţări şi influenţează în mare măsură şi celelalte surse de pericole, ameninţări şi, în consecinţă, de risc din domeniul politic, social, cultural, informaţional şi militar.

Sursele de provocări, pericole şi ameninţări din acest domeniu sunt greu sesizabile, întrucât sunt dinamice şi foarte des schimbătoare. Manifestarea lor este ascunsă. În mare parte, ele nu sunt cognoscibile, adică uşor de identificat, de analizat şi de înţeles. Şi chiar dacă identificarea lor nu ar pune probleme deosebite, manifestarea lor îmbracă toată gama de acţiuni, de la cele directe la cele cu efect întârziat.

Spre exemplu, privatizarea trebuie să aibă efecte pozitive în dinamizarea economiei şi prevenirea riscurilor majore de natură economică. În realitate, modul cum s-a efectuat şi cum se efectuează, în loc să ducă la creşteri economice, a dus şi duce în continuare la situaţii confuze, la fraude şi distrugeri care au afectat şi afectează grav situaţia economică a ţării.

Sursele principale ale provocărilor, pericolelor, ameninţărilor de natură economică şi riscurilor asociate acestora (asumate, întâmplătoare sau impuse) sunt numeroase. Ele se combină cu sursele altor tipuri de provocări, pericole şi ameninţări, iar catalizatorul lor cel mai greu de dezamorsat îl reprezintă, în primul rând, dezordinea lumii, decalajele tehnologice imense, confruntarea dintre interese conflictuale, dintre concepţiile privind ordinea lumii, accesul la resurse, relaţiile dintre comunităţi, drepturile comunităţilor şi ale oamenilor.

Între economie şi securitatea naţională există o legătură foarte veche. Practic, aceste concepte convieţuiesc sau se armonizează de când există lumea.

Pot fi identificate cel puţin patru dimensiuni ale raportului economie-securitate şi intercondiţionărilor dintre ele, chiar dacă nu există încă un consens deplin al definirii sectorului economic al securităţii: securitatea naţională subordonează totul, inclusiv economia; economia generează totul, inclusiv securitatea şi apărarea; conceptele alcătuiesc o entitate integrată; puterea armată este direct proporţională cu puterea economică, fiind, în acelaşi timp, garantul oricărui tip de securitate.

Confruntările armate violente au reprezentat, cel puţin până la Războiul Rece, dar şi după aceea, cea mai teribilă ameninţare la adresa securităţii. De aceea, se consideră şi în prezent că o adevărată securitate nu se poate realiza unilateral sau univoc, adică doar printr-o dimensiune economică remarcabilă, ci mai ales printr-o putere militară reală şi credibilă, care are, deopotrivă, o funcţie disuasivă, una de garant şi de gestionar al securităţii şi una de acţiune efectivă în caz de conflict armat.

În dezbaterea acestor concepte, se apelează adesea la elemente şi configuraţii care ţin de originea lor, pe cel puţin două paliere: politice şi academice.

În ceea ce priveşte originile politice ale dezbaterii dimensiunea economică a securităţii, se invocă impactul petrolului, care a început, într-un fel, cu embargoul Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OTEP) din octombrie 1970, trecerea de la economia de tip industrial la cea de tip post-industrial, cu toate elementele care decurg de aici, începând cu securitatea resurselor materiale şi infrastructurilor critice şi continuând cu securitatea reţelelor, a informaţiei şi sistemelor informaţionale.

Referitor la miza petrolului şi criza modelelor macroeconomice, după cum se ştie, Arabia Saudită, Iranul, Irakul şi Kuweitul au hotărât, la 9 septembrie 1960, să înfiinţeze OPEP^*, al cărei obiectiv oficial era să scoată piaţa petrolului în afara fluctuaţiilor aleatorii, cu scopul de a asigura o anumită stabilitate acestei pieţe. În realitate, piaţa petrolului, începând cu acordurile de la Achnarry din 1928, devenise stabilă. Obiectivul real al OPEP era acela de a controla producţia de petrol şi a impune nu preţurile pieţei, ci dezideratele ţărilor membre.⁹

Începând cu anii 1950, ţările producătoare au obţinut principiul partajului 50% al resurselor fondat nu pe preţul extracţiei, ci pe un preţ fictiv, posted price. Astfel, din 1950 şi până în 1955 veniturile ţărilor producătoare au crescut de patru ori.

Apariţia OPEP este opera lui Abdullah ibn Hammoud al-Tariqi, director general în domeniul afacerilor petroliere ale Arabiei Saudite, un antioccidental feroce. El dorea să controleze nu numai preţul pieţei, ci şi cantităţile vândute. S-a creat astfel o atitudine combativă împotriva companiilor petroliere străine bănuite că ar acţiona la ordinele unor guverne occidentale.

Între 1963 şi 1968, veniturile ţărilor producătoare s-au dublat, iar aceste companii occidentale cu greu au reuşit să-şi îndeplinească misiunea lor. Radicalizarea OPEP s-a produs sub conducerea lui Zaki Yamani, care l-a înlocuit pe Tariqi.

În anul 1967, a izbucnit războiul de şase zile. OPEP a decretat un embargo împotriva statelor care susţineau Israelul, pe care tot statele OPEP l-au violat.

În ianuarie 1968, Arabia Saudită, Libia şi Kuweitul au creat Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OPAEP).

În iunie 1968, Arabia Saudită a adoptat teoria circumstanţelor schimbătoare, potrivit căreia statele membre OPEP îşi rezervau dreptul, în pofida contractelor încheiate anterior, de a modifica preţul petrolului brut, de a achiziţiona participaţii în companiile străine, de a schimba modul de operare, de a-şi schimba valoarea impozitelor etc. Ţările OPEP au folosit şi alte metode pentru a determina replierea companiilor străine: embargo, expropriere, naţionalizare, boicot.

Statele occidentale n-au susţinut aceste companii, nevoite astfel să suporte această politică extrem de dură condusă îndeosebi de Arabia Saudită şi Iran, considerate, la vremea aceea, state amice.

Triburile din peninsula arabică au considerat totdeauna că raidul reprezintă o activitate nobilă care marchează superioritatea războinicilor faţă de agricultorii sedentari. Tradiţia beduină era aceea că triburile mai slabe trebuie să plătească un tribut triburilor mai puternice.

În anul 1973, după aproape 30 de ani, economia mondială, începea să fie în expansiune. Creşterea economică era susţinută şi de consumul de petrol, al cărui preţ rămânea moderat. Piaţa se menţinea extinsă, cu un uşor deficit, dar nimic nu era îngrijorător.

Începând cu 1973, sistemul monetar internaţional devine din ce în ce mai instabil, iar Arabia Saudită şi Kuweitul speculează împotriva dolarului. În februarie, valoarea dolarului scăzuse cu 11,11, ceea ce a provocat mânia OPEP care a denunţat diminuarea propriilor venituri, deşi doi dintre principalii săi membrii au contribuit la această scădere.

Orice reacţie din partea ţărilor consumatoare ar fi putut să fie interpretată ca un act de război de către ţările producătoare şi OPEP ameninţa să le „distrugă acestora industriile şi civilizaţia”. Afirmaţia aparţine lui Yamani, ministrul petrolului din Arabia Saudită. În iulie, OPEP ameninţă cu o creştere drastică a preţului petrolului. Regele Faycal al Arabiei Saudite încearcă să convingă americanii de necesitatea ridicării protecţiei lor asupra Israelului, întrucât Egiptul nu va porni un război împotriva Tel Aviv-ului.

La 6 octombrie 1973, Egiptul atacă însă Israelul, în aceeaşi zi în care Irakul naţionalizează companiile petroliere şi ţările din Golf dublează preţul petrolului brut. La 17 octombrie, Arabia Saudită ameninţă Statele Unite cu un embargo dacă vor continua să susţină Israelul. În aceeaşi zi, OPEP anunţă o reducere a producţiei cu 5 % pe lună câtă vreme forţele israeliene nu vor fi evacuate din teritoriile anexate în 1967 şi nu se vor restaura drepturile palestinienilor.

La 18 octombrie 1973, Nixon cere Congresului un ajutor extraordinar pentru Israel, iar la 20 octombrie, regele Faycal proclamă Jihadul contra inamicului sionist. La 21 noiembrie, Statele Unite ameninţă OPEP cu retorsiunea. La 22 decembrie, OPEP decide să aducă preţul petrolului la 11,65 $ barilul. Această măsură loveşte deopotrivă atât ţările dezvoltate, cât şi pe cele în curs de dezvoltare. OPEP, care se războia cu imperialismul occidental, se dovedeşte a fi un raid destinat să preia esenţialul bogăţiilor mondiale.

Embargo-ul care a lovit Statele Unite a fost ridicat în anul 1974, dar OPEP câştigase bătălia. Arabia Saudită s-a impus ca o ţară-forte a Organizaţiei, păstrându-şi totuşi un credit faţă de occidentali, prin atitudinea sa moderatoare.

În câteva săptămâni, aproximativ de 10 – 15 % dintre lichidităţile mondiale au fost dirijate spre ţările membre OPEP, creând totuşi condiţii pentru o criză economică profundă, datorită inflaţiei, stagnării dezvoltării economice, creşterii şomajului şi măririi gradului de insecuritate economică.

Începând cu 1979, preţul petrolului brut a devenit 18 dolari barilul, iar costurile de producţie erau, în Arabia Saudită, 0,15 dolari barilul, aducând un beneficiu de 12.000 %. Această mană financiară a fost utilizată de regat cu abilitate pentru asigurarea financiară a principalelor reţele islamiste mondiale şi a reînfloririi wahabismului, o formă puritană şi arhaică a Islamului.

Şocul din anul 1973 corespunde modului strategic operaţional al beduinilor, raidul, deservind obiectivele pe termen lung ale jihadului.

Datorită creşterii semnificative a consumului de petrol în China şi în Statele Unite, în perioada 2004-2005, cererea de petrol a crescut considerabil. Toate ţările exportatoare, mai puţin Arabia Saudită, care-şi păstrează o marjă de manevră, au maximizat producţia.

Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEP), în toată această perioadă, s-a dovedit a fi mai cooperantă, dar, paralel, a introdus ideea că va cere preţuri mult mai ridicate, pentru a compensa deprecierea majoră a dolarului. S-a angajat însă să sporească semnificativ investiţiile în producţie şi în rafinare, pentru a face faţă cererii ce se apreciază că va creşte foarte mult în viitoarele decenii, cerând totodată sporirea investiţiilor ţărilor consumatoare.

La 1 ianuarie 2007, preţul petrolului coborâse la 52 dolari barilul, cel mai scăzut din ultimele 19 luni, respectiv de la finele lui 2006, până la finele lui 2007. La 2 ianuarie 2008, preţul barilului de petrol brut era de 98,20 dolari¹⁰, foarte apropiat de un nou prag, adică de 100 de dolari barilul, iar în luna mai 2008 depăşise deja pragul incredibil de 145 de dolari. Preţul barilului a fluctuat în continuare ajungând la sfârşitul anului (decembrie 2008) la sub 40 de dolari.

Războiul din Irak şi cel din Afganistan, situaţia încordată din întregul Orient Mijlociu şi din Orientul Apropiat, creşterea consumului de hidrocarburi, îndeosebi în China şi în Statele Unite, care sunt cele mai mari consumatoare de petrol din lume, programul nuclear al Iranului, cu toată situaţia tensionată şi chiar conflictuală declanşată de acesta, Iranul fiind unul dintre marii producători de petrol din lume, au adus pe piaţa petrolului şi în întreaga economie a lumii – economie care se fundamentează esenţialmente pe petrol, pe înalta tehnologie şi pe tehnologia informaţiei –, fluctuaţii mari, în decursul ultimilor ani fiind spart de multe ori plafonul preţului barilului.

Cei patru piloni ai economiei mondiale – financiar, energetic, tehnologic şi informaţional – interacţionează complex şi haotic în configurarea securităţii economice a lumii, producând numeroase incertitudini, nesiguranţă, instabilitate şi foarte multă insecuritate.

În aceste condiţii, nimeni nu-şi poate permite să renunţe la puterea militară, chiar dacă o astfel de putere este din ce în ce mai mult considerată justificată, necesară şi relativ suficientă doar acolo unde se dispune de putere economică, adică finanţe, tehnologii de vârf, tehnologii ale informaţiei şi capacitate de a conta, şi pe plan militar, în noul tip de confruntare care nu mai este demult pur militară.

O astfel de perspectivă, extrem de descurajatoare pentru ţările mici, nevoite să rămână la remorca şi la mersi-ul celor puternice, polarizează nu doar puterea economică, ci şi pe cea militară, menţinând conflictualitatea la cote foarte ridicate, în pofida faptului că un război între marile state se apreciază din ce în ce mai puţin probabil. Dar, deocamdată, nimeni nu îndrăzneşte să-l considere imposibil.

Crizele economice, evoluţiile haotice şi „şocurile neprevăzute privind oferta” determină schimbări substanţiale în sistemele macroeconomice, iar acestea impun recalibrarea marilor sisteme ale ecuaţiilor econometrice şi recalcularea tuturor coeficienţilor funcţiilor de regres.¹¹

Există două procedee de bază privind elaborarea modelelor econometrice ale unor economii naţionale reale. Bazele primului model au fost puse prin anii 1950 de L.Klein şi A. Solderbeg, după modelul econometric al SUA, construit pe baza datelor din anii 1929-1953. Acest model permitea prognozarea pe termen mediu a unor indicatori de bază (PIB, volumul real al producţiei industriale, inflaţie etc.), folosindu-se ecuaţia de regres şi de balanţă. Baza funcţionării acestui model o reprezenta keinsianismul.^* Cererea agreată limitează volumul schimburilor economice la nivel macro şi micro, dar tot ea constituie forţa principală a dinamicii economice. Modelele econometrice cuprindeau 200-300 de ecuaţii de tip regresiv, ce operau cu coeficienţi pe baza datelor pe termen scurt, când economiile erau relativ stabile.

Criza petrolului din anii 1970 şi şocurile economice din acea perioadă au lovit puternic metodele tradiţionale de modelare macroeconomică.

A doua abordare a modelării macroeconomice a început în anii 1970 şi constă în dezagregarea marilor sisteme socio-economice şi construirea amănunţită a descrierii teoretice şi economice a fiecărei structuri în sistemul macroeconomic dat. Modelele economice sunt, acum, de dimensiuni mici şi permit descrierea amănunţită a cererii şi ofertei, care influenţează asupra indicatorilor de bază. Acest tip de modelare s-a dezvoltat cu precădere între 1980 şi 1990, pe trei mari direcţii:

• 
  elaborarea macromodelelor economiilor reale în cadrul metodologiei propuse de Klein^*, în cadrul aşa-numitei abordări agreate; unul dintre acestea este şi modelul MARK III, care include modele ale unor ţări separate şi modelează cooperarea dintre ele;
  
• 
  în cadrul abordării dezagreate, se elaborează modele ale sectoarelor distincte în economie, bazate în mare măsură pe factorul ofertă (de exemplu, FKSEC, modelul macroeconomic trimestrial al Irlandei, folosit pe termen scurt pentru prognozarea parametrilor de conjunctură macroeconomică, fiecare întreprindere având un comportament propriu, în cadrul celor şase sectoare prognozate);
  
• 
  între anii 1980 şi 1990, a apărut tendinţa modelării dinamicii nestaţionare a indicatorilor economici, primul program de cercetare în această direcţie a fost elaborat de Nelson şi Plosser¹², care au analizat indicatorii macroeconomici în cadrul trendurilor neîntâmplătoare, dar şi în cele stohastice, în şiruri dinamice, pentru construirea unor funcţii corespunzătoare.
  

Aceste ultime tendinţe au dus la formularea teoriilor Real Businees Cycles (RSC). Potrivit acestora, ciclurile depind de răspunsurile optimale la şocurile reale, mai ales la cele tehnologice; ele neagă existenţa unor trenduri. Şocurile de cerere, dar mai ales de ofertă pe care le cunosc economiile n-au efecte temporare, ci permanente, în sensul că, după şoc, nu se revine la traiectoria anterioară pe termen lung. De unde rezultă o creştere cu evoluţie aleatoare (random walk) ce nu poate fi prevăzută şi calculată cu precizie.¹³

Toate acestea consemnează, de fapt, o trecere de la aşa-numitele economii de tip A, relativ stabile, cu modele macroeconomice de tip keinsianist, la o economie de tip B, bazată, îndeosebi, pe fluctuaţiile cererii şi ale ofertei, pe întreprinderi mai mici, mai flexibile, transformabile, cu o durată de viaţă mai mică, ale căror evoluţii nu pot fi prevăzute cu precizie, dar care se dovedesc, pe ansamblu, a fi mult mai eficiente.

Practic, întreaga societate este legată de un astfel de model. Forţa de muncă devine fluctuantă, frontierele politice ale statelor devin mai uşor penetrabile, transformându-se din linii care separă şi opun, în linii care identifică şi unesc, permiţând fluctuaţia, comunicarea, flexibilitatea economică şi socială.

Că economia evoluează spre şi în aceşti parametri este, deja, foarte clar pentru toată lumea. În ce sens va influenţa însă această evoluţie puterea armată? Răspunsul la această întrebare este foarte complex şi foarte dificil. Flexibilizarea economiei nu duce neapărat la scăderea contribuţiei ei în dezvoltarea puterii militare.

Chiar dacă o astfel de economie de tip B nu are nevoie neapărat de un protecţionism de stat (deşi, cele mai dezvoltate ţări ale planetei practică un protecţionism feroce şi aplică sisteme de securitate a producţiei, în speţă, a întreprinderii dintre cele mai eficiente), contribuţia acesteia la buget este cât se poate de substanţială, iar aceasta poate duce, evident, şi la creşterea puterii armate. SUA, spre exemplu, care au o populaţie de 301.139.947 locuitori (iulie 2007) şi dispun de cea mai flexibilă şi mai modernă economie, alocă 4,06 % dintr-un PIB de 13.16 trilioane de dolari (2006) cheltuielilor de apărare, reprezentând 534,296 miliarde dolari.

Desigur, alocaţiile bugetare ale SUA au alte determinări şi alte priorităţi decât ale celorlalte ţări şi chiar decât ale celorlalte ţări din Tripodă, dar esenţa rămâne. Numai o economie performantă poate asigura condiţii pentru o putere militară performantă.

În cazul americanilor, această putere militară performantă creează destule probleme economiei, atât în ceea ce priveşte dependenţa acesteia de putere – şi anume de puterea politică şi de cea militară – cât şi în ceea ce priveşte securitatea pieţei şi realismul economic.

În ceea ce priveşte originile academice ale dezbaterilor problematicii economice a securităţii, se disting trei etape importante: etapa realismului economic dintre anii 1950 şi 1970; şcoala interdependenţei a anilor 1970, avându-i ca reprezentanţi pe R. Keohane şi J. Nie; accesul la resurse, finanţe şi pieţe, specifici anilor 1980, pentru menţinerea puterii statului şi asigurarea unui nivel ridicat de trai (B. Buzan, 1983).

În cadrul acestor dezbateri, se detaşează câteva curente de gândire economică, dar care rămân în sfera modelelor, neputând trece dincolo de teorie. Ori, cum bine se ştie, economia este unul dintre puţinele domenii ale acţiunii şi activităţii umane care nu poate ieşi din pragmatism, din experienţă. Aproape toate modelele teoretice au căzut în faţa pieţii, a acţiunilor pragmatice ale statului, întreprinderii sau ale iniţiativei particulare.

În viziunea mercantilistă, se acordă prioritate politicii, în acest context, statul fiind, deopotrivă, actor central, jandarm şi protector al pieţelor, întreprinderilor şi producătorilor.

Potrivit mercantilismului, există o sumă constantă a bogăţiei în lume, iar prosperitatea unei naţiuni depinde de succesul pe care-l are în acumularea bogăţiei prin surplus realizat prin export în raport cu importul. Din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, ţările europene au încercat să pună în aplicare politici comerciale care să genereze o balanţă comercială excedentară printr-o politică colonială şi de dezvoltare a coloniilor ca pieţe exclusive şi surse de materii prime. Legea britanică asupra navigaţiei acordă negustorilor şi transportatorilor britanici un monopol asupra transporturilor şi aducerea pe piaţă a mărfurilor produse în colonii. Mercantilismul trebuia să favorizeze puterile europene, dar nu dezavantaja complet nici coloniile, întrucât le asigura protecţie şi o dezvoltare precoce, dar dependentă. Mercantilismul este demantelat prin revocarea legii asupra cerealelor în 1846, a legilor asupra navigaţiei, în 1849 şi prin eliminarea drepturilor care favorizaseră lemnul de construcţie din colonii.¹⁴

În anul 1998, Pierre Bourdieu¹⁵ pune două întrebări tulburătoare: lumea economică este ea, într-adevăr, o ordine perfectă, cum susţin discursurile dominante, care derulează implacabil logica consecinţelor sale previzibile, gata să reprime toate lipsurile prin sancţiuni aplicate, fie în mod automat, fie – în cazuri excepţionale – prin intermediul braţelor sale armate, FMI sau OCDE, şi prin politici pe care le impune: scăderea costului mâinii de lucru, reducerea cheltuielilor publice şi flexibilizarea muncii? Şi dacă neoliberalismul, convertit astfel în program politic, nu este, în realitate, altceva decât punerea în practică a unei utopii, dar a unei utopii care, cu ajutorul teoriei economice pe care o reclamă, ajunge să fie gândită ca o descriere ştiinţifică a realului?

Pierre Bourdieu susţine că, de fapt, această teorie tutelară este o pură ficţiune matematică, fondată, încă de la origini, pe o abstracţie, aceea că, în numele unei concepţii stricte şi limitate a raţionalităţii identificate cu raţionalitatea individuală, se pun între paranteze condiţiile economice şi sociale ale dispoziţiunilor raţionale şi structurilor economice şi sociale în funcţiune.

Această utopie vine din mitul walrasian^* al „teoriei pure”. Ea opune logica economică propriu-zisă, fondată pe concurenţă şi purtătoare de eficacitate şi logica socială, supusă regulii echităţii. Această „teorie” are astăzi mijloacele necesare pentru a deveni adevărată şi verificabilă empiric. Discursul neoliberal nu este un discurs ca toate celelalte. În numele unui program ştiinţific de cunoaştere, convertit în program politic de acţiune, se desfăşoară un uriaş travaliu politic care vizează crearea condiţiilor de realizare şi de funcţionare a „teoriei”, un program de distrugere metodică a colectivelor.

Mişcarea, devenită posibilă prin politica de dereglare financiară, spre utopia neoliberală a unei pieţe pure şi perfecte, se îndeplineşte printr-o acţiune transformatoare, adică distrugătoare a tuturor măsurilor politice şi structurilor ce se pot opune logicii pieţei pure: naţiunea, a cărei marjă de manevră nu încetează să scadă, grupuri de muncă, colective de apărare a drepturilor angajaţilor; muncitorilor, sindicate, asociaţii, cooperative, familii etc., care, în procesul consolidării pieţelor, pierd o parte din control asupra consumului.

Programul neoliberal îşi extrage forţa socială şi politico-economică din interesele acţionarilor, operatorilor financiari, industriaşilor, oamenilor politici conservatori sau social-democraţi convertiţi la dimensiunile liniştitoare ale lui laisser-faire, înalţi funcţionari din domeniul finanţelor care, spre deosebire de angajaţii din întreprinderi, nu-şi asumă nici un risc în cazul eşecului unei astfel de politici. Programul neoliberal tinde, în general, să favorizeze ruptura dintre economie şi realităţile sociale şi, în acest mod, să construiască, în realitate, un sistem economic conform cu descrierea teoretică, adică un fel de maşinărie logică care pune în mişcare nişte agenţi economici.

Este oare posibil aşa ceva?

Globalizarea pieţelor financiare, susţinută şi consolidată prin progresul tehnicilor informaţionale, asigură o mobilitate fără precedent capitalurilor şi dă investitorilor, atenţi la rentabilitatea pe termen scurt a investiţiilor pe care le fac, posibilitatea să compare rentabilităţile şi să sancţioneze greşelile şi eşecurile relative.

Aşa au apărut întreprinderile economice de tip B, mai flexibile şi mai uşor adaptabile exigenţelor pieţei. Dacă nu se adaptează rapid, pierd încrederea pieţei şi susţinerea investitorilor. De aceea, acţionarii, pentru a-şi proteja investiţiile, impun acestor întreprinderi managerii lor, le fixează norme, politici, inclusiv politici salariale. Acelaşi lucru fac, la nivel mondial, FMI şi OCDE.

Regula absolută pe care o introduce neoliberalismul este flexibilitatea. Aceasta presupune angajări pe durate determinate, concurenţă între filiale autonome, între echipe obligate să devină polivalente, între indivizi, inclusiv prin individualizarea relaţiei salariale. Aceasta din urmă presupune: fixarea unor obiective individuale, evaluări individuale, evaluări permanente, individua­lizarea salariilor şi a sistemelor de premiere, în funcţie de competenţa individuală, cariere individuale, strategii de responsabilizare şi de autocontrol.

Toate acestea urmăresc responsabilizarea individuală şi slăbirea, abolirea sau descurajarea reperelor de solidaritate colectivă. Se pare că, în foarte multe locuri, inclusiv în economia românească, acest lucru a reuşit în foarte mare măsură, dar nu în toate componentele sale, ci doar în cele distructive.

„Instituirea practică a unei lumi darwiene de luptă a tuturor contra tuturor, la toate nivelurile ierarhice, care găseşte resorturile adeziunii la sarcină şi la întreprindere în insecuritate, suferinţă şi stres, n-ar putea, fără îndoială, să reuşească atât de complet dacă nu şi-ar găsi complicitatea dispoziţiunilor precare care produce insecuritate şi existenţa, la toate nivelurile ierarhiei, şi chiar la niveluri mult mai ridicate, printre cadrele unei armate de rezervă de mână de lucru docilizată prin precarizare şi prin ameninţarea permanentă a şomajului.”¹⁶

În opinia lui Pierre Bourdieu, este vorba de o violenţă structurală care se se bazează pe o nouă reorientare a discursului întreprinderii care include termeni precum încredere, cooperare, devotament, cultura întreprinderii etc., în timp ce trei pătrimi din contracte sunt întocmite pe durată determinată, iar concedierea individuală se pare că devine tot mai mult la îndemâna angajatorului.

De aici se desprinde o concluzie extrem de interesantă şi anume aceea că unele dintre politicile neoliberale în domeniul economiei se bazează pe întreţinerea şi manipularea unui anumit grad de insecuritate economică individuală.

Utopia neoliberală, ca şi cea marxistă odinioară, se fixează pe o formidabilă credinţă. Este vorba de credinţa oarbă în liberul schimb (free trade faith), nu numai la nivelul patronilor şi marilor financiari etc. ce trăiesc din sistem, ci şi la nivelul celor care-şi justifică funcţiile şi existenţa prin acest sistem, oameni politici sus-puşi, înalţi funcţionari etc., care sacralizează puterea pieţei şi în numele eficacităţii economice, care cer ridicarea barierelor administrative sau politice care ar putea stânjeni deţinătorii de capitaluri în maximizarea profitului individual, care doresc bănci centrale independente şi subordonarea statelor naţionale exigenţelor libertăţii economice, suspendarea oricăror reglementări de pe pieţe şi pentru pieţe, începând cu piaţa muncii şi continuând cu interzicerea deficitelor de inflaţie, privatizarea generalizată a serviciilor publice şi cu reducerea cheltuielilor publice şi sociale.

Uneori, mai ales când nu există posibilitatea experimentării, se confundă cu destulă uşurinţă realitatea logicii cu logica realităţilor (Pierre Bourdieu).

Efectele aplicării neoliberalismului utopic pot fi extrem de grave privind securitatea economică a individului şi a majorităţii populaţiei: decalaje imense între bogăţie şi sărăcie, dispariţia universurilor autonome ale producţiei culturale, de cinema, de edituri etc. prin impunerea intruzivă a valorilor comerciale, dar mai ales prin distrugerea tuturor instanţelor colective capabile să contracareze efectele acestui sistem infernal şi în primul rând a statului, depozitar al tuturor valorilor universale asociate ideii de public şi impunerea, peste tot, în sferele înalte ale economiei de stat sau în sânul întreprinderilor, a unui cinism specific luptei tuturor împotriva tuturor.

Ne aflăm, într-adevăr, aşa cum subliniază şi Pierre Bourdieu, în faţa unui extraordinar paradox: obstacolele întâlnite în calea noii ordini, cea a individului singur (dar liber), sunt astăzi imputabile rigidităţilor şi anarhismelor, şi orice intervenţie directă şi conştientă, cel puţin atunci când vine din partea statului, este discreditată din start, deci somată să cedeze locul unui mecanism pur anonim – piaţa (dar se omite să spună că şi piaţa este un loc de exercitare a intereselor). În realitate, este o bătălie surdă între negarea completă a vechii ordini şi tendinţa de supravieţuire a instituţiilor şi agenţilor vechii ordini (în curs de distrugere) şi de minimizare şi chiar dezamorsare a activităţii oricărei categorii de muncitori sociali şi a oricărei solidarităţi sociale, familiale sau de altă natură, care fac ca ordinea socială să nu se scufunde în haos, în pofida volumului tot mai mare al populaţiei insecurizate.

Trecerea la „liberalism se face pe nesimţite”, iar efectele, deşi, în momentul de faţă, imperceptibile, sunt dezastruoase pe termen lung.

Desigur, s-ar putea demonstra (desigur, teoretic) că neoliberalismul poate scoate lumea din filozofia măruntă şi conflictuală a frontierelor politice şi, cu preţul distrugerii securităţii economice ale statelor politice, ar fi posibil să asigure securitatea universală a individului. Când economia va fi suficient de liberă, piaţa va regla raporturile între entităţile ce produc, ca şi între cele care consumă. În actualul sistem, doar 8 % din populaţia planetei trăieşte în ţări care pot asigura oamenilor o securitate economică. Statul, în concepţia economică neoliberală, devenită program politic, se constituie într-o frână pentru performanţa economică şi, în loc să atenueze conflictualitatea economică, o accentuează şi mai mult.

Avem de-a face cu încă o generalizare extremă, care poate genera doar o iluzie şi, deci, o utopie. Odinioară, marxismul generaliza şi maximiza rolul şi responsabilitatea economică a statului, confundat cu colectivitatea umană din cadrul unor frontiere în expansiune, şi, în final, crearea condiţiilor pentru ca statul să dispară, toţi oamenii să producă şi fiecare să primească de la comunitatea universală după nevoi. În aceste condiţii, puterea armată, subvenţionată de stat, avea rolul să apere şi să impună acest mod de viaţă colectiv, iar în final nu mai avea nici un rol, întrucât comunismul trebuia să instaureze armonia universală pe pământ.

Neoliberalismul economic, în viziunea extremă prezentată aici, absolutizează rolul pieţei şi, în acest context, al individului. Statul frânează, colectivele supun individul şi obstrucţionează întreprinderea şi piaţa. Ducerea la extrem a valorii individului şi scoaterea lui de sub orice responsabilitate colectivă, în afară de cea impusă de producţia pentru piaţă, schimbă esenţa socială a individului şi îi conferă o nouă „esenţă”, cea a pieţei concurenţiale.

Şi în aceste condiţii, puterea armată devine un non-sens. Piaţa nu are nevoie de putere armată, ci de putere economică şi financiară. Armatele, cel mult, ar putea securiza piaţa. În neoliberalism, concepte şi noţiuni, precum cele de securitate a statului, a familiei, a colectivelor umane pare un non-sens. Singurele instituţii care au nevoie de securitate sunt pieţele. Iar acestea nu pot fi securizate, întrucât sunt libere şi flexibile.

Toate aceste concepţii sunt, desigur, foarte departe de realităţile economice ale lumii. Acestea sunt diversificate, complexe, ierarhizate, în reţele, cu geometrii variabile, şi nu pot fi modelate doar prin nişte ecuaţii.

O mare parte dintre state iau măsuri extrem de puternice şi de severe pentru securitatea economică a întreprinderilor, a unităţilor economice, a băncilor şi a altor instituţii.

Puterea militară a unui stat depinde în foarte mare măsură şi de doctrinele economice implementate. În această epocă de noi reconfigurări geopolitice, se poate luneca foarte uşor spre concepte nerealiste, care pot aduce foarte mult rău puterii militare, întrucât aceasta nu este ceva care se poate realiza într-o zi sau într-un an, ci o instituţie care a început odată cu lumea şi nu va dispărea, probabil, decât odată cu această lume.

Economia de tip socialist absolutizează planificarea centralizată. Este o încercare utopică de a scoate economia de sub influenţa hazardului, de a-i asigura stabilitate şi capacitate de a trece peste faptul mărunt. Ori, cum bine se ştie, singurul lucru care contează în economie este tocmai faptul considerat mărunt, adică experienţa. Se fac nişte investiţii pentru crearea unui sistem sau unor elemente ale unui sistem dinamic şi complex în care se produc şi se comercializează bunuri, iar acest proces este supus presiunilor a numeroşi factori – resurse, forţe de muncă, disponibilităţi, piaţă, interese, hazard etc. – ce nu pot fi modelate din vârful piramidei unei planificări centralizate care nu-şi poate controla însă baza, întrucât aceasta rămâne, în continuare, indiferent de sistem, de interese, de voinţe sau de ambiţii, extrem de fluidă.

Ambiţia de a controla totul, de a planifica totul nu este o paranoia. Ea decurge, desigur, din dorinţa de a reduce anomia socială, de a asigura stabilitate şi non-conflictualitate vieţii sociale, economice, politice. Preţul plătit pentru astfel de ambiţii este însă foarte mare. Planificarea centralizată excesivă de tip socialist – adică absolutul control a tot ce mişcă – deflexibilizează economia, o scoate din dinamismul ei creator şi o transformă într-un uriaş cu picioare de lut.

Piaţa nu poate fi controlată. Pentru că, altfel, n-ar mai fi piaţă. Piaţa cumulează şi armonizează, prin preţ, toţi factorii care contribuie, într-o formă sau alta, la dinamica economică şi socială. Dar şi ea este supusă variaţiilor de tot felul, determinate de evoluţiile condiţiilor iniţiale şi a dezvoltărilor concrete. Un conflict militar, o criză a petrolului, un cutremur sau o inundaţie catastrofală etc. pot schimba substanţial datele problemei, iar desfăşurările ulterioare, ca şi soluţiile, nu pot fi anticipate cu precizie.

De aici nu rezultă că, în economie, nu este necesară nici un fel de planificare, că totul trebuie lăsat la voia întâmplării. Rezultă doar că planificarea centralizată de tip socialist, cel puţin până în acest moment, nu a fost şi nu este o soluţie viabilă, ci o soluţie extremă, inflexibilă, ca multe altele. Desigur, s-ar putea obiecta că, într-un mediu concurenţial de tip capitalist, o planificare de tip socialist nu poate avea chiar nici o şansă. Să nu uităm însă că şi mediul concurenţial de tip capitalist are o plajă foarte largă de manifestare – de la protecţionismul economic pe care-l practică, într-o formă sau alta, fiecare stat la liberalismul total care înseamnă, de fapt distrugerea protecţionismului de stat şi a securităţii economice a statelor şi comunităţilor şi înlocuirea lui cu piaţa absolut liberă, care este tot un fel de utopie –, iar acest lucru duce, cel puţin în această fază în care mai există încă frontiere şi state, la insecuritate economică a statelor, comunităţilor şi indivizilor.

De dragul pieţei libere, care se crede a fi stimulatoare a concurenţei, calităţii şi performanţei economice, se creează însă o categorie foarte dinamică şi schimbătoare de oameni în căutarea unui loc de muncă, pentru care sunt capabili să facă orice, de la un efort de ridicare a calificării la distrugerea celuilalt care-l concurează.

Economia socialistă rezolvă doar aparent aceste probleme, întrucât, fiind lipsită de dinamică, deci de calitate şi de performanţă, devine necompetitivă şi, deci, lipsită, în cele din urmă, de mijloacele necesare pentru a asigura securitatea economică a personalului şi societăţii respective.

Se ştie, în ultimii ani dinaintea evenimentelor din decembrie 1989, economia românească, deşi avea încă o piaţă destul de mare de desfacere care-i asigura un PIB de peste 100 de miliarde de dolari, nu mai reuşea să-şi plătească în mod corect personalul. Foarte multe întreprinderi socialiste din România abia de reuşeau să asigure lucrătorilor doar 70 % sau chiar 50 % din salariul de bază.

Planificarea centralizată excesivă, gigantismul şi inflexibilitatea economică au dus această economie la faliment.

Datorită acestor caracteristici extrem de grave pentru o economie, de fapt, incompatibile cu o economie – planificare centralizată, gigantism, inflexibilitate şi lipsă de performanţă –, economia de tip socialist nu poate fi capabilă să asigure condiţii pentru o putere militară reală, modernă şi performantă, întrucât, pe de o parte, datorită lipsei de performanţă tehnologică, nu poate asigura calitatea mijloacelor de luptă necesare unei armate moderne şi, pe de altă parte, nu poate finanţa importurile de tehnologie militară performantă.

Dacă vrea să iasă din aceste coordonate, economia de tip socialist trebuie să accepte iniţiativa privată, descentralizarea şi concurenţa şi, deci, să-şi submineze propria ei filosofie. Toate economiile de tip socialist din Europa au sucombat, iar economia socialistă chineză a luat, după 1990, o altă întorsătură, constituind încă o experienţă interesantă în cel mai complex domeniu al societăţii omeneşti, cel economic.