Dinu C. Giurescu Ţara românească
Yüklə 6,23 Mb.
|
115 de „cherestea" 113. Dacă această ultimă traducere este exactă, atunci — uneori cel puţin — în obligaţia „copaci" sau „lemne" intra şi fasonarea cherestelei necesare construcţiilor. Oricum însă, este sigur că din trunchiurile de copaci aduse stăpînului feudal de sătenii dependenţi, în virtutea obligaţiilor la care erau supuşi, se fasona toată lemnăria necesară construcţiilor. O parte din aceasta, şi anume tălpile — grinzile groase pe care se aşeza orice locuinţă de suprafaţă — trebuiau lucrate de oamenii dependenţi în beneficiul stăpînului şi constituie o dare anume menţionată în actele vremii. Această îndatorire apare la locuitorii din satele — amintite mai înainte — Gura Desului, Săseni, Boişoara şi Găojani, din Mîrşa, Ohaba, Gavaneştii, Şcheai, Uieşti, Cieşti, din Coteşti, Ştefăneşti, Goleşti şi Cîrstianeşti, Teleşti şi Jugorul114 etc. Şi fiecare menţiune arată implicit prezenţa meşteşugarilor. Pentru şindrilari prima menţiune scrisă o avem de la mijlocul secolului al XVI-lea : locuitorii din Sohodol (lîngă Baia de Aramă) taie o cantitate apreciabilă de lemne de pădure „...de au scos şindrile şi scoarţe şi toate ce le-au trebuit" 115. Imaginea noastră despre activitatea meşterilor constructori este completată prin uneltele găsite din feudalismul timpuriu, cît şi din secolele XIV—XV : dălţi şi bardă de tîmplărie, tîrnăcop, rangă, ic, daltă şi ciocan pentru extragerea şi fasonarea pietrei, mistrie pentru zidărie 116. Ne-au rămas chiar şi reprezentări pictate — e drept, cam schematic — la biserica Sf. Nicolae Domnesc Curtea de Argeş (pe la mijlocul secolului al XlV-lea) : într-una, 2 zidari, cu mistriile în mînă, înalţă un zid, iar două ajutoare le aduc materialele necesare ; în altă imagine, un meşter, cu un ciocan-daltă, ciopleşte o lespede,
i" DRH, B, I, pp. 174, 180, 183, 190, 239 (nr. 99, 103, 105, 108, 143). 115 DIR, XVI, B, voi. III, p. 188 (nr. 224), doc. din 5 apr. 1564—1568). Cf. ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile..., p. 54. 116 Vezi trimiterile la ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile..., p. 30, 69. i 116 în timp ce un al doilea încearcă să mişte o a doua lespede, cu o rangă 1^"!. Pe butari (sau dogari) îi regăsim, nu o dată în acte, prin obiectele ce le confecţionau : „Încă a mai dăruit domnia mea — scrie Mircea cel Bătrîn — obroc de la curtea domniei mele, pe fiecare an : 220 găleţi de grîu şi 10 buţi de vin...118. O danie similară „...2 buţi de vin" face acelaşi voievod şi mănăstirii Strugalea119. Mierea, miedul şi vinul se exportau în vase taxate de vameşi : „...şi butoiul de miere, 20 bani şi butoiul de mied, 10 bani, butoiul de vin, 10 bani" 12°. Aflăm întîinplător într-un act de la Radu cel Mare şi de mărimea unuia dintre ele : „...două butoaie de cîte 100 de vedre" (subl. ns., D.C.G.)1^ (circa 12 880 1). Cum asemenea vase trebuiau periodic verificate, drese sau din nou făcute, înţelegem că butarii aveau o activitate continuă în Ţara Românească, atestată documentar chiar din secolul al XlV-lea. Prezenţa tăbăcarilor, pregătind pieile pentru negoţ şi export este şi ea consemnată prin însăşi menţionarea articolelor prelucrate de ei, în privilegiile vamale 122. Deopotrivă, activitatea pielarilor este atestată chiar prin importul pieilor fine şi al blănuriloria3. Pe croitori îi aflăm, implicit, menţionaţi o dată cu importurile continue de postavuri şi alte stofe, din cele mai bune ateliere ale Europei centrale şi de vest, ca şi din Orient : toate privilegiile de negoţ, de la Mircea cel Bătrîn şi pînă la Vlad Dracul, consemnează anume postavurile de Ipres, Louvain, Koln, Cehia, camelotul124.
120 Porunca lui Dan al II-lea către vameşii din Rucăr şi Dîm boviţa 1424—1431 ; ibidem, p. 108 (nr. 54). 1!> Doc. din 1 aug. 1496; ibidem, p. 436 (nr. 268). Cf. N. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, pp. 151—152 şi 173, unde se arată că vadra de 10 ocale = 12,88 1, iar vadra mare oltenească = 15,456 1. 122 Vezi mai jos, exporturile. 123 Vezi mai jos, importurile. 124 Vezi mai jos, importurile. 117
J Şi aceşti croitori trebuiau să ştie croi felurite haine, inclusiv cele purtate de călugări125. Asemenea haine erau foarte preţuite ; cu ele şi cu ceva bani cumpărai uneori cîte un sat întreg : Vlad Călugărul dă o întărire „...lui Danciul cu fiii lui şi fratelui său Marco cu fiii lui şi Laţco cu fiii lui, ca să le fie Iaşii toţi, pentru că i-au cumpărat de la Şuşman de la Curte pe 35 florini ungureşti şi pe un caftan de îmbrăcăminte" 12B ; ceea ce cuprinde şi meşteşugul croitorului. Meşterii de căruţe sînt atestaţi tot de timpuriu ; lucru firesc într-o vreme cînd grosul transporturilor se efectua cu acest mijloc. Locuitorii din Luciiani sînt scutiţi faţă de stat (dar în favoarea a 9 boieri şi slugi domneşti), între altele, „...de gloabă, de cară, de podvoade..."127. Printre transporturile anume consemnate sînt cele de peşte128, de sare, cu indicarea capacităţii : „...cîte două care de sare din Ocnele de la Rîmnic, un car de sare măruntă, cît va putea lua şi al doilea car de 400 bolovani..." 129 ; sau de mărfuri diferite130. Acest mijloc de transport servea şi ca unitate de măsură pentru plata vămii. Dan al II-lea scrie vameşilor din Dîmboviţa să taxeze pe braşoveni „...de la un car, cîţi cai, atîţia bani şi de la fiece car, 1 peşte..."131. Volumul, mărimea căruţei erau socotite, în mod firesc, după numărul cailor. Iar la exemplele de mai sus adăugăm zecile de menţiuni despre podvoade — adică transporturi (căraturi) 132, din care cel puţin o parte se făceau tot cu căruţele, altele cu 125 DRH, B, I, pp. 19, 21, 24, 35, 41, 106, 155 (nr. 6, 7, 8, 14, 16, 53, 89). 126 Doc. din 5 apr. 1485; ibidem, p. 314 (nr. 194). 127 Doc. din 10 aug. 1437 ; DRH, B, I, p. 149 (nr. 85) ; Cf. p. 264, 284, 302, 395, 397, 436 (nr. 160, 175, 186, 243, 244, 268) etc. 128 Doc. din 15 ian. 1467; ibidem, pp. 224—225 (nr. 131). 129 Doc. din 29 iul. 1497; ibidem, pp. 450—451 (nr. 276). Nu ştim cît era mărimea unui bolovan. 130 Doc. din 7 aug. 1451 ; ibidem, p. 187 (nr. 106). Vezi scu tirile anterioare, pp. 67 (rar. 30), p. 91 (nr. 45), p. 121 (nr. 62) şi cele posterioare, p. 220 (nr. 128). 131 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româ neşti..., p. 28. 132 Vezi DRH, B, I, indice, p. 601, unde podvezile sînt amin tite în 64 de documente pînă la 1500 : era deci o obligaţie ge nerală, ce revenea mai tuturor locuitorilor de la sate şi tîrguri, Cf. N. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, pp. 254—256. 118
caii. In întreaga Ţară Românească, la deal ca şi la şes, în sate şi în tîrguri, carul era în secolele XIV—XV vehiculul greu de transport, ceea ce însemna, obligatoriu, prezenţa, meşterilor, în toate zonele, pricepuţi în repararea şi confecţionarea lor. Iar cînd, în 1696, Constantin Brîncoveanu dă poruncă : „Şi carul să fie cu 4 boi şi înscorţat şi învălit şi grijit bine şi cu topor şi cu sfreadel şi cu cuţătoae pe cum au fost şi an. Şi cu un chirigiu la cară, să fie om de ispravă şi cu chezăşie bună" 1^3, el nu exprimă decît realitatea unui meşteşug de multe ori secular. Meşterii podari erau chemaţi de domnie să construiască poduri de lemn deşi, în majoritatea cazurilor, trecerile peste rîuri se făceau direct prin vad. Trei sate dependente ale Tismanei sînt scutite de Radu cel Mare : „...nici la muncile domniei mele să nu lucreze, nici la cetate, nici la mori, nici la poduri să nu lucreze"134. Este singura menţiune a unei atare obligaţii de muncă, înainte de 1500 135. Dar la extragerea sării care era tehnica folosită ? Ocnele funcţionau în secolele XIV şi XV — ele au fost utilizate fără întrerupere din antichitate13B, dar primul document, cuprinzînd o descriere mai precisă a felului cum se tăiau şi scoteau bolovanii de sare din mină, datează din 1719—1722, pentru Ocnele Mari. Socotim că metode asemănătoare erau folosite şi în epoca lui Mir-cea cel Bătrîn137. Fiecare exploatare are două deschideri (puţuri), una mai largă, protejată de o împletitură de nuiele de stejar, groase de aproximativ 2—3 degete — numite ţambră — care împiedică pămîntul săpat să »3 Anatefterul, p. 469 (nr. 277). 134 Doc. din 9 ian. 1498; ibidem, p. 459 (nr. 281). 135 După 1500 menţiunile de poduri şi podeţe se înmulţesc : ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile..., p. 77. 136 Vezi mai sus, p. 79—82. 137 Deoarece, pe de o parte, această tehnică rămîne neschimbată în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XlX-lea : vezi demonstraţia lui A. ILIEŞ, Ştiri în legătură cu exploatarea sării, pp. 169—-173, iar pe de altă parte, fiindcă „tehnica" arătată la începutul secolului al XVIII-lea cuprinde operaţii foarte simple, cele strict indispensabile scoaterii sării din adîncime, operaţii care nu puteau fi altele nici în veacurile XIV şi XV. I 119 se scurgă în ocnă — pe unde intră tăietorii (ciocănaşii) şi se scoate sarea şi apa, şi o a doua deschidere, mai îngustă, necesară evacuării aerului stricat13S. Ridicarea bolovanilor tăiaţi în galerie se făcea în burdufuri, cu ajutorul unui fel de scripete simplu numit crivac, acţionat de 1 sau mai mulţi cai, umblînd în cerc 13H. Crivacul era de fapt un tambur cilindric cu un ax de lemn ; cînd se rotea (sub acţiunea tracţiunii animale) un capăt al otgonului de pe acest tambur se înfăşură scoţînd din ocnă un bolovan de sare, iar celălalt capăt se desfăşura, coborînd în exploatare 140. In interior, munca nu se efectua decît pe o galerie principală, cu direcţia de înaintare mai mult în jos. Dislocarea bolovanilor de sare se opera cu topoare, ciocane (unele bătătoare, prizmatice sau cilindrice — şi altele tăietoare) şi pene de oţel. Dacă lucrul devenea greu din cauza adîncimii, tăietorii refuzau să mai lucreze, aşa încît o astfel de ocnă era părăsită după 3 sau cel mult 4 ani şi se căutau şi se săpau altele 141. Reţinem deci o tehnică extrem de simplă, în care esenţialul era îndeplinit de munca omenească, singurul dispozitiv propriu-zis fiind amintitul crivac. Mai exista şi o exploatare de suprafaţă — practicată, desigur, dinainte de întemeierea Ţării Româneşti —, în care operaţiile se reduceau la dislocarea şi săparea sării. La ea se referă Constantin Brîncoveanu cînd porunceşte dregătorilor săi „...să umble să să scrie sărăritul, pre la satele din judeţul Slam Rîmnec şi din judeţul Buzău şi din judeţul Sac care au obiceaiu de dau sărărit, pentru căci sini ei slobozi di-şi iau ei sare den munţii aciia de sare, de acolo""2 (subl. ns., D.C.G.). Aurul se găsea în Ţaja Românească numai în nisipurile rîurilor. La 1500 (este cea mai veche ştire scrisă păstrată) se cheltuiesc 900 de dinari, aducîndu-se de la Sibiu unelte pentru „...spălătorii de aur de la Rîm- 138 G. GIURESCU, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, I, Bucureşti, 1913, pp. 429—431. «9 Ibidem, p. 431 şi A. ILIEŞ, op. cit., p. 170. 140 N. MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, Din istoria mineritului, pp. 174—175. 141 C. GIURESCU, op. cit., p. 430 şi A. ILIEŞ, op. cit., p. 170. 142 Anatefterul, p. 374 (nr. 12). 120 nic" 143. In 1515, Neagoe Basarab dă poruncă să se îndepărteze căutătorii de aur transilvăneni care lucrau în apele din munţii Ţării Româneşti. Regele Vladislav al Ungariei intervine pe lîngă voievodul muntean să îngăduie activitatea acestor ,,—jossores sive lavatori auri ex Alpibus in quibus alias aurum quesierunt" lii. In secolele XVII, XVIII şi chiar XIX ştirile asupra „rudarilor" devin mai numeroase, inclusiv aprecierile cantitative ale „producţiei" lor 145. Documentele secolelor XIV—XV se referă de mai multe ori la argintării, dar nu cuprind de fel numele meşteşugarilor artişti care, de altfel, cu rare excepţii, nu-şi semnau operele. Acestea însă, mai bine decît orice act scris, dezvăluie măiestria artistică şi procedeele folosite. în argintăriile Ţării Româneşti, lucrate în stilul tradiţiei bi-zantino-sud-dunărene14S, tehnica îndeosebi întîlnită pentru a obţine, în relief, anume ornamente sau reprezentări figurative pe o placă de argint este repousse-ul147. La podoabe, aplice şi, în genere, la elemente ornamentale de mici dimensiuni, se proceda şi prin ciocănire cu matriţe (făcute din bronz sau fier). Placa de argint sau aur se aşeza peste o planşetă cu mastic, se acoperea matriţa cu o scîndură subţire sau o bucată de piele —■ pentru amortizarea loviturii — şi se bătea cu ciocanul pînă cînd modelul apărea imprimat pe suprafaţa metalului. Podoabele din lame foarte subţiri se obţineau uneori şi prin presarea cu 2 matriţe — una „pozitiv" (modelul aşa cum se vede) şi alta negativ (desenul inversat). Ma-
triţele, avînd între ele lama de argint, sau aur, se strângeau cu o menghine sau cu un cleşte special, sau se loveau cu un ciocan de lemn pînă cînd se imprima modelul i«. Nasturii sferici se obţineau într-o matriţă anume din bronz cu semisfere concave de diferite mărimi (diametre). Se tăia în argint sau aur un cerculeţ ce se aplica pe una dintre emisfere ; metalul era apoi lovit cu o dăltiţă al cărei vîrf era tot semisferic, de aceeaşi dimensiune cu matriţa. Prin ciocănire, cerculeţele de argint (aur) deveneau o jumătate de sferă care, sudate 2 cîte 2, formau nasturii (uneori împodobiţi şi cu granulaţii sau filigran). La argintăriile din secolele XV—XVI întîlnim şi tehnica ajurării, precum şi aceea a emailării. Ajurarea constă în decuparea unor ornamente pe suprafaţa plăcii de metal cu ajutorul unor dălţi şi alte instrumente ascuţite149. Emailarea este o tehnică foarte veche din îndepărtata antichitate a Orientului Mijlociu (secolul al VlII-lea î.e.n.), continuată în arta bizantina, ca şi în podoabele popoarelor migratoare ; se obţinea dintr-o pulbere fin măcinată, care la temperaturi foarte înalte devine sticloasă şi, datorită oxi-zilor metalici ce-i cuprinde, capătă culori strălucitoare 15°. De notat, în sfîrşit, că multe dintre operele de argintărie erau aurite (îndeosebi ferecaturile de manuscrise), folosind mai multe procedee 151. 14S Uneori se făcea numai negativul din plumb, iar placa de argint se modela prin ciocănire; la brăţări, ornamentele se realizau şi cu ajutorul ciocanului cu striuri sau prin trecerea brăţării între două cilindre tangente unul de altul, primul avînd benzi cu diferite ornamente (operaţie numită vălţuire). 149 Cînd obiectul se executa prin turnare, atunci modelul se făcea de la început în aşa fel, încît să cuprindă porţiunile ce rămîneau decupate (ajurate). 150 Emailul poate fi realizat în : „cloisonne", adică delimitat (îngrădit) de mici lamele (fire), care formează pe suprafaţa obiectului spaţiile ce trebuie emailate ; sau în champleve, cînd ar tistul sapă în grosimea metalului, iar emailul este pus în por ţiunile de unde s-a scos metalul. Emailul poate fi realizat translu cid (transparent) sau pictat, în diferite nuanţe, în care caz ne cesită arderi succesive în funcţie de culorile urmărite. 151 Expunerea rezumă comunicarea DINU C. GIURESCU, Tehnica metalelor preţioase, ţinută la Muzeul de Artă al R.S.R., în 1963. Vezi şi SONIA GEORGIEVA, DIMITĂR BUCINSKI, Staroto zlatarstvo văv Vraţa, Sofia, 1959. 122
Tehnica Despre tehnica construcţiilor medievale nu avem cercetări construc- anume. Ştiri aflăm în studiile arheologiei feudale şi în ţiilor, cele de istoria arhitecturii. locuinţele Cum erau locuinţele în secolele XIV—XV ? Au fost, desigur, diferenţieri notabile, în funcţie de condiţia socială şi de zonele de relief unde se înălţau. O seriere pe tipuri este însă greu de stabilit, întrucît cercetările în această direcţie sînt totuşi la început. Casele semiîngropate — bordeiele, au fost numeroase, îndeosebi la cîmpie. Au ieşit la iveală în aria Bucureştilor — la Străuleşti, Militari, Bra-gadiru, Dealul Spirii, pe malul lacului Fundeni, Dămă-roaia152, la Măicăneşti153, — la Zimnicea154, Coconi155, Vădastra156, Verbicioara157. Bordeiul cercetat la Vădas-tra, datînd din domnia lui Mircea cel Bătrîn, este dreptunghiular, relativ mare (7,60x3,10 m), săpat în pămînt pînă la 0,93 m maximum158, cu o intrare (gîrlici) de dimensiuni reduse (1,21x0,80 m). Această reconstituire ne dă imaginea unui tip frecvent de locuinţă din Cîmpia Dunării, la finele secolului al XlV-lea. Tip ce vine foarte de departe, din neolitic, f . şi continuat timp de milenii. Tip adaptat la mediu — săpat în pămînt uscat, construit solid din lemn de stejar mai ferit de bătaia vîntului, călduros iarna, răcoros vara159. Tip adaptat realităţilor istorice, întrucît după fiecare pradă sau incursiune a invadatorilor străini, locuinţa putea fi din nou repede ridicată, cu mijloacele de la faţa locului. Reflex al realităţilor sociale, în care satele devălmaşe de mărunţi stăpînitori de ocini sau cele 152 Istoria oraşului Bucureşti, I, p. 74. «3 PANAIT I. PANAIT, Măicăneşti, pp. 127—131. 154 I. NESTOR ŞI COLECTIV, Zimnicea, în „Studii", II,
(7) Planul QţJ Secţiune A-B (3) Secţiune C-D (T) Fatado (5) Vederea bordeiului 10 12 3 RECONSTITUIREA UNUI BORDEI DIN EPOCA LUI MIRCEA CEL BATRJN DUPĂ ELEMENTELE GĂSITE LA VADASTRA (JUDEŢUL OLT) — PLAN DREPTUNGHIULAR (7,60 M X 3,10 M), CU DOUĂ ÎNCĂPERI, IN A DOUA AFLINDU-SE (PROBABIL SOBA. LOCUINŢA ESTE SĂPATA IN PĂ-M1NT PÎNA LA ADINCIMEA DE C. 0,93 M. IAR PEREŢII SINT CĂPTUŞIŢI CU BÎRNE DE STEJAR DISPUSE ORIZONTAL ŞI CONTINUATE ŞI DEASUPRA SOLULUI. ACOPERIŞ IN DOUA PANTE, DE LEMN, SPRIJINIT PE 3 RINDURI DE FURCI ŞI ACOPERIT CU TRESTIE SAU PAIE ŞI APOI CU UN STRAT DE PĂMÎNT (DUPĂ CORNELIU N. MATEESCU, UN BORDEI DIN EPOCA LUI MIRCEA CEL BATRIN DESCOPERIT LA VADASTRA IN „MATERIALE ŞI CERCETĂRI ARHEOLOGICE", IX, pp. 337—344, ŞI FIG. 3). S dependente nu dispuneau decît de propriile lor puteri pentru a-şi clădi casele. Dar locuinţele de suprafaţă, aparţinînd tot populaţiei obişnuite de la sate şi din tîrguri ? Datele obţinute prin săpături sînt încă răzleţe. La Coconi 16° (secolul XIV şi XV) casa de plan dreptunghiular spre pătrat (5x4 m) 160 N. CONSTANTINESGU, Observaţii asupra satului fortificat..., p. 63. 124
avea pereţii din bîrne şi nuiele, lipiţi cu lut (paie şi pleavă amestecate cu argilă). Pari groşi, la colţuri, susţineau acoperişul (de stuf sau paie). Intrarea pe latura de est ; în interior, în colţul de sud-est, o vatră simplă (0,60x0,80 m) ; podeaua, din lut. în cartierul bucureştean Străuleşti, a fost identificată, alături de numeroase bordeie, şi o locuinţă de suprafaţă, cu o încăpere, din paiantă161. Cît despre tîrguri (oraşe), prefacerea lor continuă, pe aceleaşi locuri, a făcut ca în Ţara Românească să nu se mai păstreze nici un fel de mărturie a unei locuinţe de tîrgoveţ, din secolele XIV şi XV. Cercetările de teren, prin săpături, vor aduce, treptat, elementele necesare unor imagini diferenţiate tipurilor de casă, în epoca amintită. Ceea ce ştim de pe acum, este că lemnul a fost preponderent în arhitectura civilă. Dovada peremptorie o aflăm în concluziile unei statistici din 1860162, potrivit căreia, în mediul rural, casele şi acareturile de lemn reprezentau, în procente : între 88,8o/0 şi 97,3o/o în judeţele Olt, Argeş, Muscel, Dîmboviţa, Brăila şi Vlaşca (codrii existenţi în cîmpie !) ; 49,lo/o în Prahova, 42,9o/o în Rîmnicul Sărat, iar în celelalte judeţe procente inferioare, cuprinse între 2,4°/o şi 33,4% explicabile mai ales prin raritatea lemnului şi înlocuirea lui prin chirpici163. Dacă acestea erau realităţile în 1860, cu atît mai mult în întreaga arhitectură a secolelor XIV şi XV folosirea lemnului (cu întinse zone de păduri) a fost covîrşitoare. Reşedinţele voievodale se prezentau altfel, construite din piatră şi cărămidă, mulţumită veniturilor importante ale domniei, obligaţiilor în muncă ale sătenilor dependenţi (inclusiv transporturile de materiale), posibilităţilor domnului de a aduce şi plăti meşteri specializaţi. Ne-au rămas cîteva vestigii la Curtea de Argeş şi Tîr-govişte. La Argeş, cea de a doua capitală a Ţării Româneşti, Curtea Domnească ocupă o incintă patrulateră164, delimitată de un zid de 0,80—1,20 m lăţime, făcut din 161 PANAIŢ I. PANAIT, Contribuţii arheologice..., p. 226. 162 Datorată lui Dionisie Pop Marţian. 163 yez{ Vechi case si biserici de lemn din Muntenia, în SC IA, X, 1963, nr. 2, pp. 316—317. 164 Dimensiuni : 87 m (latura nord), 98 m (sud), 82 m (est), 81 m (vest). 125
bolovani proveniţi din albia Argeşului ; intrarea pe latura de răsărit, străjuită de ruinele unei turle. In interior, urmele a două case domneşti, prima pe latura sud şi a doua pe partea de nord. Zidul înconjurător şi casa nr. 1 165 datează din timpul lui Basarab I, construite, după toate probabilităţile, la porunca acestuia, pe locul unei curţi feudale mai vechi, din secolul al XlII-lea166. Cum arăta la suprafaţă această reşedinţă a primului Basarab nu vom şti, probabil, niciodată. Era de plan dreptunghiular (aproximativ 32 m x 11,5 m) 167, cu o pivniţă, în care se cobora printr-un gîrlici şi divizată în trei compartimente, prin două arcade ce întăreau foarte probabil o boltă semicilindrică 168. Peste pivniţă au putut fi 3—4 încăperi, judecind după lungimea totală a casei. Faţa principală a reşedinţei (pe latura nord, unde era, de fapt, intrarea), avea, de-a lungul ei, o prispă, din care ieşea un foişor central (sub care era situat şi gîr-licul pivniţei). Recente cercetări arată prispa ca o adăugire a domniei lui Neagoe Basarab (1512—1521) 169. A fost această casă reşedinţa lui Basarab I ? Construcţia civilă pare modestă — opinează unele cercetări — în comparaţie cu ctitoria Sf. Nicolae din apropiere170 — una dintre cele mai mari, ca plan („cruce greacă înscrisă" ), în sud-estul europeanm. Ar fi mai indicat — consideră unele studii — să aşezăm reşedinţa lui Ba-
126
sarab I tot în Argeş, dar la Săn-Nicoarâ172. Şi într-un asemenea caz, primul mitropolit al Ţării Româneşti, Ia-chint de Vicina, nu cumva a locuit în „casa domnească" din apropierea bisericii Sf. Nicolae nou ridicată ? 173 Rămînem la opinia care consideră ansamblul reşedinţă domnească. Mai întîi, cele mai recente cercetări pe teren datează casa de pe latura sud şi zidul de incintă ca fiind ridicate anterior anilor 1338—1340 174, deci cu cel puţin două decenii înainte de recunoaşterea oficială a mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constanti-nopol; în al doilea rînd, casa însăşi — circa 32 m x 11,5 m — nu are dimensiuni „modeste". Ctitoria Sf. Nicolae se înscrie, ca plan, într-un dreptunghi de 23,5 m X 14,55 m ; chiar dacă vîrful turlei se înalţă ceva peste 23 m 175. Nu este probabil ca ea să fi „copleşit", prin dimensiunile ei, casa în fiinţă la circa 70 m depărtare, casă de zidărie depăşind ca lungime cu aproape 10 m pe aceea a bisericii. Din însuşi planul de situaţie a celor două edificii, aşa cum se prezintă astăzi176, putem întrevedea cum cele două clădiri se echilibrau mai curînd decît se opuneau una alteia. Observăm, în plus, că faţada reşedinţei tîr-goviştene, înălţată sub cîrmuirea lui Mircea cel Bătrîn, este sensibil egală cu aceea a casei domneşti a lui Ba-sarab I (ambele circa 32 m lungime) 177. Şi nici chiar mai tîrziu, cînd Petru Cercel pune să se înalţe un nou palat la Tîrgovişte, cînd cerinţele de confort evoluaseră şi se amplificaseră fără îndoială, faţa acestei noi re- 172 O. TRAFALI, Monuments byzantins de Curtea de Argeş, Paris, 1931, p. 18 ; N. IORGA, Istoria bisericii româneşti..., Bucu reşti, 1929, pp. 37—38; PA VEL CHIHAIA, Data construirii casei domneşti de Ungă biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, în „Glasul bisericii", nr. 9—10, 1967, pp. 967—968 ; IDEM, Cele două locaşuri ale Mitropoliei din Curtea de Argeş..., în M.O., XIX, 1967, nr. 7—8, pp. 597—598. 173 N. CONSTANTINESCU, în La residence d'Argeş, p. 13, pune această întrebare. 174 Ibidem, p. 21. 175 GR. IONESCU, Istoria arhitecturii..., I, p. 128. 176 N. CONSTANTINESCU, op. cit. Planul (fig. 2). 177 Cu diferenţa că lăţimea reşedinţei lui Mircea este mai mare : 29 m faţa de 11,50 m. N. CONSTANTINESCU, GR. MOI- SESCU, Curtea domnească din Tîrgovişte, Bucureşti, 1965, p. 26 şi pi. III şi IV; N. CONSTANTINESCU, Contribuţii arheolo gice asupra curţii domneşti din Tîrgovişte, în SCIV, XV, 1964, nr. 2, fig. 2. Yüklə 6,23 Mb. Dostları ilə paylaş:
|