Dinu C. Giurescu Ţara românească
Yüklə 6,23 Mb.
|
80 mai veche ; nu avem nici un act asupra începuturilor ei, iar menţionarea în scris vine doar cu prilejul unei confirmări a unor drepturi anterior statornicite. O ştire din 10 iulie 1614, este lămuritoare pentru raporturile existente între autoritatea centrală şi proprietarul terenurilor de unde se scoate sarea. în hrisovul către mănăstirea Dealul, Radu Mihnea precizează : „...această ocnă este veche ocină călugărească dată de răposatul Io Radul voevod, ctitorul sfintei mănăstiri din Deal să fie sfintei mănăstiri toată ocina şi din vamă al treilea aspru. Şi a lăsat ca din bolovanii de sare să se ia de către mănăstire 3 bolovani"205. Aşadar, regula existentă în vremea lui Radu cel Mare şi, desigur, şi înainte era că tot produsul salinelor revenea domniei şi, potrivit obiceiului (cu putere de lege nescrisă), stăpînul pămîntului —■ mănăstire sau boier — avea dreptul de dijmă, la început 3°/q din totalul sării extrase, ulterior, după datină, a zecea parte 206. Comercializarea sării în interiorul ţării se făcea tot cu autorizaţie şi în folosul domniei207, cu excepţiile pe care însuşi voevodul le acorda. Vladislav al II-lea, hotărăşte Coziei dreptul „...ca să umble slobode căruţele acestei mănăstiri şi să cumpere sare la ocne, pe care cumpărînd-o, vamă să nu dea..." 208, în timp ce Radu cel Mare aprobă Tismanei să primească gratuit, anual, „...cîte două care de sare din Ocnele de la Rîmnic, un car de sare măruntă, cît va putea lua şi al doilea car de 400 bolovani..." 209. Producţia salinelor constituia o marfă trimisă cu regularitate peste hotare, în Peninsula Balcanică210. Gît despre starea socială a celor ce lucrează în mine în secolele XIV şi XV, sîntem mai puţin informaţi aşa încît trebuie să ne sprijinim pe documente ulterioare. Ciocă-naşii, adică tăietorii de sare, erau, la Ocnele Mari, în- 205 DIR, XVII, B, voi. II, pp. 296—297 ; A. ILIEŞ, op. cit.,
81 Fierul şi arama deosebi ţiganii, robi ai mănăstirilor Cozia, Govora sau ai domniei : munca lor, fapt deosebitor, cunoştea probabil, încă din secolul al XlV-lea şi forma de retribuire în bani211. Măglaşii, care scoteau bolovanii de sare din adîncime şi-i aşezau în grămezi la suprafaţă, se recrutau dintre locuitorii stăpîni de pămînt ai cîtorva sate din judeţul Vîlcea212. Deopotrivă, orăşenii Ocnelor Mari aveau îndatoriri faţă de salină — aducerea din pădure a lemnăriei necesare construcţiilor exploatării, săparea pămîntului pînă la atingerea stratului de sare (în cazul deschiderii unei noi mine) etc. Nu lipseau nici dregătorii — cămăraşii ocnelor cu largi atribuţii, inclusiv dreptul de judecată asupra lucrătorilor sau aceia care însemnau cantităţile extrase. Felurite categorii sociale, aşadar, — de la moşneanul stăpîn de pămînt pînă la rob — aveau anume „obligaţii" faţă de domnie în legătură cu extragerea şi comercializarea sării; unii scoteau însă şi anume beneficii, fie din venitul obişnuit al dregătoriei (cămăraşii), fie din dijmă (pentru proprietarul locului unde se afla salina), fie din eventualele danii ale voevodului (în bolovani de sare etc.) Despre exploatarea fierului şi aramei documentele scrise ale secolelor XIV—XV cuprind puţine ştiri, completate însă prin mărturiile arheologice. în feudalismul timpuriu, extragerea şi prelucrarea se efectua, de regulă, de aceiaşi meşteşugari, minereurile provenind din zonele învecinate, din surse locale apropiate : fie „...din nivelurile de sedimentare ale formaţiunilor pliocene documentate în toată zona subcarpatică" (de exemplu, la Bucov, Vadul Săpat, Budureasa, Tîrgşor) ; fie „...oxizi de fier de vîrstă cuater-nară, de origine sedimentar aluvionară", aflaţi în malul rîurilor (ca în cazul atelierelor metalurgice identificate la Bucureşti, Ciurelu, Mogoşoaia, Băneasa sau la Dridu, Mărculeşti, Malu, Alexandria, Verbiţa, Coconi etc.) ; fie, în cazul Dobrogei, din zăcămintele de fier de la Iulia (sud-vest de Tulcea Altîntepe şi chiar din terasele Dunării — la Păcuiul de Soare şi la Dervent) 213. Aseme-
82 nea mărunte exploatări, suficiente însă pentru acoperirea nevoilor locale, au continuat şi după constituirea statului feudal al Ţării Româneşti211, cînd şi domnia dă periodic un nou impuls extragerii şi prelucrării unor anume minereuri, în primul rînd fierul şi arama, atestate în zona Rîmnicul Vîlcea-Govora ; la Căpăţîneni (Argeş) 215 ; la Baia de Fier („Baie za hier"), baie desemnînd un ioc de unde se scoate o bogăţie a subsolului (satul „Baia", continuînd o străveche aşezare fortificată dacică — apare în scris, întîia dată, la 18 ianuarie 1480216) : la Sfcrău-leşti, unde în atelierul unui făurar s-au găsit lupe şi bare de fier, creuzete, unelte de tăiat şi perforat, obiecte semifinite, cupru tot în bare etc. 217 ; sau la pîrîul „Jeleze" (de la jelezo = fier) pe unde trecea hotarul moşiei vornicului Neagoe din Slăveşti 218 ; în valea Solovanului „cu fiiarele", amintită la o delimitare a satelor Căpăţîneni, Cheiani şi Poenari219 ; la „Băiaşi" în Loviştea 22°. Călugării mănăstirii Cozia, la rîndu-le, se ocupau şi cu vîn-zarea fierului prin tîrgurile Ţării Româneşti, fier provenit, probabil, din exploatările propriizai. Asupra aramei ne informează chiar Mircea cel Bătrîn : „Şi încă a dăruit domnia mea — spune voevodul în hri- Meşteşugurile, deoarece au fost consultate numai capitolele re-daotate de Şt. Olteanu din lucrarea citată). ŞT. OLTEANU, Cercetări cu privire la producţia minieră din Moldova şi Ţara Românească din sec. X—XVII, în „Studii", t. 19, nr. 5, 1966, pp. 942—946; NICOLAE MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, Din istoria mineritului în România, Bucureşti, 1970, pp. 103—105, 108—109. 214 De exemplu, la Coconi sau Păcuiul lui Soare : ŞT. OL TEANU, C. ŞERBAN, op. cit., p. 47. 215 ŞT. OLTEANU, Cercetări cu privire la producţia minieră..., p. 950. 2« DRH, B, 1, p. 275 (n. 170). 217 DIR, XVI, B, 1, p. 164, doc. din 26 nov. 1520 : DINU C. GIURESCU, A. PĂNOIU, Feronerie veche românească, Bucu reşti, 1967, p. 11. 218 ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile, p. 48 ; Istoria oraşului Bucureşti, I, p. 74. 219 Doc. din 4 mai 1556 ; DIR, XVI, B, 3, p. 43 (nr. 54) ; DINU C. GIURESCU, A. PĂNOIU, op. cit. 220 Evident, noi identificări se fac pe măsura progresului cer cetărilor arheologice; Băiaşi: DIR, XVI, B III, ,p. 1, doc. din febr. 1551. 221 DRH, B, I, p. 187 (nr. 106), doc. din 7 aug. 1451 şi ŞT. OLTEANU. Cercetări cu privire la producţia minieră..., p. 949. 83 sovul Tismanei — venitul ce este al domniei mele de la roţile lui Ciop Hanoş, care le-a făcut de curînd la Bra-tilov..." 222. Ce se socotea aici aflăm dintr-o confirmare i c. 1392) către aceeaşi ctitorie : ,,...şi de la roţile lui Ciop Hanoş, la Bratilov, zeciuială de aramă" 223. Exploatarea a continuat în secolul al XV-lea, ultima menţiune fiind din 1464 22«. Acoperea această producţie consumul intern ? Sigur, nu, de vreme ce voevozii munteni îndeamnă să nu fie stînjenit importul fierului, scutindu-1 chiar de plata vămii 225. Cînd braşovenii, din diferite pricini, vor să oprească negoţul, domnii munteni reacţionează ; Basarab cel Bătrîn îi înştiinţează, pe la 1475—1476, „...că se află destul fier şi la turci şi încă mai ieftin şi vom cumpăra (de la ei)..." ; şi într-o nouă scrisoare adaugă : „...dar cu lucrul vostru nu ştiu cum stă, de opriţi şi scuturile şi arcurile şi fierul şi orice arme şi orice mărfuri. Nu ştiu ce faceţi şi ce aşteptaţi ; răzmiriţă vreţi oare să faceţi sau ce gîndiţi nu ştiu". Acelaşi îndemn şi de la „jupan Albul" boier muntean fruntaş, către braşoveni : „...şi lăsaţi să fie drumurile slobode. Să aducă cine ce vrea şi fier şi aramă şi orice marfă..."î!26 (subl. ns., D.C.G.). Iar Radu cel Mare îi ameninţă cu represalii : „...căci dacă veţi opri fierul, domnia mea va opri alte mărfuri" 2".
84
Aurul din secolul al XV-lea. In documentele muntene, cea mai veche menţiune este din 1517 : hotarul mănăstirii jupanului Drăghici din Cricov trece „...de la Ulmi pînă in drumul Branului... şi din lacul cu răchiţi, peste dîmb, la Pacuri; astfel, de la Pacuri în sus, pe drumul săpat, pînă la Cumătră..."228 : topicele au fost aflate la faţa locului de sulgerul Semca şi cei 12 boieri hotărnici, iar termenul în sine — adoptat ca atare în documentele slavone (lexicul slav medieval neavînd un cuvînt corespunzător) — aduce una dintre cele mai grăitoare dovezi asupra continuităţii populaţiei romanice şi străromâneşti în stînga Dunării, în dealurile Carpaţilor. Numai aici s-a folosit păcura din antichitate şi pînă în evul mediu ; dacă înaintaşii noştri ar fi părăsit vechea Dacie şi ar fi trecut cu toţii în Peninsula Balcanică, termenul păcură nu s-ar fi format acolo (nici una dintre limbile balcanice sau romanice nu-1 are), deoarece lipsea cu totul produsul corespunzător 229. Despre aurul scos din nisipurile rîurilor (Lotru, Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Buzău etc), mărturiile scrise vorbesc începînd din secolul al XVI-lea ; dar este cert că extragerea se efectua şi în epoca precedentă. Ne îndreaptă spre o atare încheiere însuşi numele metalelor preţioase — aurul şi argintul — de origine latină ; după cum aceleiaşi limbi aparţin şi sarea, fierul, arama şi cărbunele, scoase din adîncul pămîntului în Ţara Românească (şi celelalte provincii româneşti de altfel), de-a lungul întregii epoci feudale 23°.
Cultivarea grînelor, viticultura şi pomicultura, vitele mici şi mari, albinăritul şi pescuitul, reprezintă pentru secolele XIV şi XV sectoarele esenţiale ale producţiei. O 228 DIR, XVI, B, I, pp. 131—132 (nr. 131), act din 22 no iembrie. 229 Numele de păcură derivă din picula (picătură), deoarece în unek zone — de pildă şi azi între Băneşti şi Cîmpina — pe trolul, mustind la faţa pămîntului, se prelinge, sub formă de picături, pe coastele înclinate. întreaga demonstraţie la C. C. GIURESCU, Vechimea „măestriilor", în „Viaţa Economică" din 15 iulie 1966. 230 C. C. GIURESCU, op. cit. 85
economie bazată aproape în întregime pe produsele solului, vegetale şi animale, la care se adaugă exploatarea cîtorva minereuri, sare îndeosebi şi unele cantităţi de fier, aramă şi păcură. De aceea, stăpînirea pămîntului, adică a principalului mijloc de producţie, constituie un criteriu de bază şi în înţelegerea realităţilor sociale ; pe economia agrară, cu îndeletnicirile mai sus enumerate se aşază întregul sistem de dări, dijme şi munci care, la rîn-du-i, determină alcătuirea aparatului de stat ; capacitatea de export a ţării, deci în ultimă instanţă putinţa unor excedente de plată, în numerar, se leagă tot de aceeaşi producţie agricolă. Documentele n-au păstrat date statistice ; nu putem exprima cantitativ producţia, după cum nu ştim dacă se va putea determina productivitatea unora dintre sectoarele ei. Dar ne putem gîndi la ponderea lor, aşa cum se reflectă în înţelegerea contemporanilor. Această pondere este exprimată în actele de întărire ale proprietăţilor, unde se enumera şi scutirile de care beneficiau stăpînii de pămînt. Cînd Mircea cel Bătrîn confirmă satul „Ciulniţa" pe Buzău, mănăstirii Snagov, el precizează : „...de asemenea de toate slujbele şi dăjdiile şi dările mari şi mici, cîte se află în ţara de sine stătătoare şi stăpînirea domniei mele, începînd de la vama oilor, de vama porcilor, de albinărit, de găle-tărit, de vinărici, de gloabe, de căraturi, de podvoade, de fîn, de caşcavale, şi de duşegubine şi de toate celelalte munci, afară de singură oastea cea mare să se ridice pentru domnia mea, iar altceva nimic mai mult". Enumerarea revine în zeci şi zeci de documente ale secolului al XV-lea, aproape fără modificări231 ; ea exprimă realităţi ale vieţii economice, care şi-au aflat locul şi în formularul actelor interne întocmite de cancelaria mun-teană. Principalele sectoare aducătoare de venituri erau vitele mici, grînele şi vinul, concluzie confirmată de altfel şi de cuprinsul privilegiilor de comerţ. 231 DRH, B, I, p. 74, doc. din 1407—1418. III Meşteşuguri şi tehnici METALURGIA, REDUCEREA MINEREULUI VECHIMEA FĂURĂRIEI. PLUGUL MORILE ACŢIONATE DE APĂ. FRECVENŢA LOR BENEFICII ŞI OBLIGAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU MORILE VECHIMEA LOR. ASPECTE TEHNICE ŢESĂTORIA. PIUA. DÎRSTELE. VÎLTORILE. OLĂRITUL ALTE MEŞTEŞUGURI. EXTRAGEREA SĂRII MEŞTEŞUGUL ARGINTARILOR TEHNICA CONSTRUCŢIILOR, LOCUINŢELE ARHITECTURA DE CULT NIVELUL TEHNIC IN ŢARA ROMANEASCĂ In SECOLELE XIV ŞI XV TERMENII GENERICI CEI MAI VECHI MESERIE, MĂIESTRU ŞI MĂESTRIE, CA ŞI DENUMIRILE UNOR ÎNDELETNICIRI DE BAZĂ: FAUR-FIERAR, TlMPLAR, LEMNAR, OLAR, PIETRAR, CĂRBUNAR, PIELAR, MORAR, ARGINTAR, ARCAR
Care a fost nivelul tehnic al producţiei în Ţara Românească a secolelor XIV şi XV ? Documentele epocii dau foarte sumare indicaţii, ce trebuie adesea completate prin ştirile de mai tîrziu. Le adăugăm mărturiile săpăturilor arheologice şi ale instalaţiilor săteşti rămase pînă în zilele noastre şi care atestă anume utilaje şi procedee utilizate îndeosebi cu sute de ani în urmă. Roca de minereu se disloca cu ajutorul răngilor *, bucăţile fărîimndu-se cu ciocane de mînă (ulterior acţionate hidraulic) 2. Din minereul astfel pregătit, reducerea fierului3 se efectua — după procedeele atestate în secolele IX—XIII — într-un cuptor-furnal de formă ovală, construit parţial în pămînt, cu înălţimea cel mult 1 m şi diametrul părţii superioare 1,60 m, pereţii interiori fiind lutuiţi „cu o făţuială silicioasă refractară". Arderea era activizată cu foaie manuale. Minereul introdus în cuptor împreună cu cărbunele de lemn se scurgea sub formă de pastă groasă — la o temperatură de circa 1 000° — în partea de jos a cuptorului de unde era scos cu ajutorul căngilor. Acest tip de cuptor — atestat prin descoperirile de la Ghelar (secolele IX—X), Hlincea (secolul al XHI-lea), parţial la Bucov (secolul al X-lea) şi Bîrlad (secolele XI—XII) —, asemănător celui din alte ţări ale Europei, cam în aceeaşi epocă, a continuat să fie folosit în ţările române şi în secolele XIV—XV4. Dar procedeul nu era economic, deoarece zgura rămasă cuprindea un mare procent de fier, între 30 şi 50o/05 ; în plus, cum maximul de temperatură nu depăşea 1 000°, pentru a se obţine transformarea fierului în stare lichidă (topire) era necesar un spor de încă 400—500°, rezultat obţinut abia după introducerea unor foaie acţionate hidraulic. 1 Judecând după ştiri mai recente din Ţara Românească şi după exemplele similare din alte ţări ale continentului. 2 ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile..., p. 18. 3 Pentru a se obţine lupa de fier, adică bucata de metal din care se lucrau felurite obiecte. 4 întreaga descriere după ŞT. OLTEANU, Meşteşugurile..., pp. 18—20 ; IDEM, Probleme ale metalurgiei medievale din Ţă rile Române..., în „Revista muzeelor", 4, 1967, nr. 2, p. 122 ; Cf. N. MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, Din istoria mineritului, pp. 106—107. 5 N. MAGHIAR, ŞT. OLTEANU, op. cit. Pentru Ţara Românească, folosirea forţei hidraulice la cuptoarele de redus minereul de aramă este atestată în scris la 1391—1392 6. „Roţile" de la Bratilovo (de unde se scotea şi prelucra arama), amintite în hrisovul lui Mircea cel Bătrîn, sînt instalaţii prevăzute cu roţi, acţionate de apele rîului Brebina, şi care puneau în mişcare foalele, introducînd astfel în cuptorul-furnal curentul de aer necesar procesului de reducere a oxizilor"'. Procedeul (folosit probabil şi în metalurgia fierului) era de dată relativ recentă : documentul menţionează că meşterul Ciop Hanoş a făcut „de curînd" aceste roţi8. Lupele de fier trebuiau însă încălzite din nou şi forjate pentru a se elimina materialul steril din ele ; apoi se lucrau felurite obiecte — unelte agricole, de pescuit, arme, obiecte de uz casnic, podoabe, inclusiv unelte necesare fierăriei9. Dacă, în feudalismul timpuriu, metalurgia extractivă nu era separată — în spaţiu —■ de aceea prelucrătoare (de exemplu, la Bucov, secolele X—XI), începînd din secolul al XlV-lea, asistăm la acest proces de separare, atestat prin ateliere unde se făureau obiectele de fier (de exemplu, la Zimnicea), dar care nu cuprind nici un fel de urme (bucăţi de minereu, zgură) ale operaţiilor de extragere şi reducere. Prelucrarea obiectelor se făcea la o temperatură de circa 1 000°, meşterii cunoscînd şi metode de obţinere a oţelului (analizele au constatat un oţel cu 0,3°/0 carbon în pasta metalică, cu o structură destul de omogenă). în confecţionarea lamelor de oţel (pentru săbii, cuţite) se folosea şi tratamentul termochimic de cementare a oţelului10, după cum se
cunoştea şi turnarea fierului în forme (fără însă să putem preciza cît de răspîndită era această metodă). Vechimea Dacă tehnologia extragerii şi prelucrării metalelor, în-făurăriei deosebi a fierului şi aramei, înregistrase unele progrese, meseria, ca atare, era străveche, iar practicarea ei neîntreruptă de către români şi înaintaşii lor daco-romani se adevereşte prin însăşi terminologia, derivată din latină. Faur vine nemijlocit din latinescul faber ; făurar are sufixul ar, caracteristic limbii române, cînd desemnează orice meşteşugar. Faurii au lucrat fierul (ferrum) încăl-zindu-1 cu cărbuni (carbo-carbonis), pregătit de cărbunari (carbonarius), în cuptorul (coctorium) de redus minereul. Partea centrală a cuptorului s-a numit vatră — nume străvechi existent înainte de cucerirea romană ; zgura aparţine aceluiaşi fond lexical, dacă nu cumva derivă din latinescul scoria. Focul l-au întărit faurii cu ajutorul foiului sau a ţoalelor (de la joles) n. Dintre unelte, numele lor colectiv „fiiarăle" aflat într-un document din 6 septembrie 1757, ne trimite tot la ferum-ul iniţial, cheia la clavis, cuţitoaia la cotitus, foarfecele la forfex 12. Terminologia românească legată de fondul latin este consemnată şi într-un inventar din 1700 al fierăriilor de pe domeniul Hunedoarei ; textul redactat în maghiară cuprinde numiri direct în româneşte ; bucata — masa pe care curge fierul, forma şi fundul — două unelte, faţa — o tablă făcută tot din fier, ursul — bucată mare de fier ce se scoate din cuptor şi se bate cu ruda pentru desprinderea zgurei, purtătorii care transportă minereul : toţi aceşti termeni vin din buccata, fundus, facies, ursus, portatorius 13. 11 DINU C. GIURESCU, A. PĂNOIU, Feronerie, p. 10 ; AL. ROSETTI, Istoria limbii române, I, pp. 104, 121—122, 1042 ; H. TIK.TIN, Rumdnische-Deutsches Worterbuch, sub voce ; Dicţionarul limbii române moderne, sub voce. 12 N. IORGA, Studii şi documente, XIV, Bucureşti, 1907, pp. 85—86. 13 D PRODAN Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei In sec. XVII, în AI IC, I—II 1958—1959, pp. 35—37, 75, 90, 119; D. GIURESCU, A. PĂNOIU, Feronerie, p. 10. Evident, terminologia tehnică şi fierărie s-au îmbogăţit de-a lungul epo- k cilor şi cu nume slave (ciocan, cleşte, daltă, nicovală, pilă, priboi, sfredel, tocilă), germane (raşpă, şurubelniţă) şi maghiare (ilău). 91 Dar despre fauri, ca oameni, ce ştim ? Extrem de puţin, dacă lăsăm de o parte mărturiile materiale ale meşteşugului lor. Cea mai veche menţiune scrisă o găsim pe un act din 17 noiembrie 1431, unde un Minai Faur pare a fi trecut ca martor 14. Un „Faurul cu copii săi" se numără printre robii stăpîniţi de familia Craioveştilor, la 1502 15, după cum un alt „Faurul" aparţinea mănăstirii Argeş, aproape patru decenii mai tîrziu16. Dar ei se numără şi în alte categorii sociale17. Scurte ştiri ni-i arată şi specializaţi în meşteşugul lor ; aflăm de un „Radul tăblariuP' din Porcăreni18 sau de „Boia căldăra-rul cu copiii săi" 19. Ştirile se înmulţesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea 20. Dar pentru veacurile XIV—XV, cînd în documentele Ţării Româneşti nu întîlnim decît pe Mihai Faur, ce putem spune ? Atelierele de fierărie, identificate la sate şi oraşe, precum şi obiectele lucrate arată, concludent, prezenţa acestor meşteşugari în ţara dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre, aşa cum îi regăsim în Moldova şi Transilvania 21. Situaţia lor socială o socotim similară cu aceea atestată în secolul al XVI-lea : fie tîrgoveţi, fie stăpîni de pămînt, fie robi22. Nu avem nici o ştire asupra organizării lor profesionale, în frăţii sau bresle. In agricultură ■— sectorul dominant al producţiei medievale — plugul şi moara constituie utilajele principale 23 ; pentru lucrul pămîntului se foloseau şi uneltele cele mai « DRH, B, I, p. 134 (nr. 72).
18 Ibidem, p. 30 (nr. 27), doc. din 29 aug. 1526. 19 Ibidem, p. 197 (nr. 190), doc. din 11 decembrie.
Yüklə 6,23 Mb. Dostları ilə paylaş:
|