42
Grecii
veche pecete a oraşului era în limba latină131 şi unde judeţul tîrgului se alegea, pînă în secolul al XVIII-lea, alternativ dintre români şi dintre saşi.
Raporturile dintre comunitatea catolică alcătuită din saşi şi unguri şi români au fost cele de bună convieţuire ; mai multe fapte ne îndreaptă pentru secolele XIV—XV către o asemenea concluzie.
Mai întîi, alegerea judeţului cîmpulungean, pe rînd, dintre ortodocşi şi dintre catolici; urmată secole de-a rîndul, regula arată că drepturile şi raporturile dintre cele două comunităţi religioase erau bine ştiute, statornicite şi respectate. In al doilea rînd, dăinuirea sute de ani a ctitoriilor amintite. în al treilea rînd, absenţa oricăror ştiri privind conflicte între numitele comunităţi, într-o vreme cînd ciocnirile etnico-social-economice îm-brăcau nu o dată haina confesională. Dimpotrivă, voevo-zii munteni au întărit, prin autoritatea lor, libera exercitare a cultului catolic132, deci posibilitatea pentru saşii şi ungurii stabiliţi statornic în Ţara Românească de a trăi potrivit tradiţiilor spirituale proprii. Desigur, o astfel de politică favorabilă bisericii romane a fost determinată, în unele momente, de conjunctura politică133, dar împrejurările politice, prin esenţa lor trecătoare, au avut ca fundament o realitate de durată, şi anume tocmai buna convieţuire a tîrgoveţilor români, saşi şi unguri ; altminteri continuitatea catolicilor, timp de mai multe sute de ani, devine mai greu de înţeles.
în aceeaşi epocă au trăit în statul muntean şi un număr de greci. Dintre cele 10 „case" din Tîrgovişte puse în timpul lui Mircea cel Bătrîn sub ascultarea mănăstirilor Cozia şi Cotmeana, se aflau, judecind după nume, alături de români, cel puţin patru familii de greci: lanache, Caloian, Nicola Metaxar şi Gheorghe Para-mali134. Felul cum trăiau aceşti tîrgovişteni de diferite neamuri ne-o sugerează chiar actele date celor două ctitorii : ceea ce interesa autoritatea de stat era nu apar-
131 IOAN RĂUŢESCU, Cămpulung-Muscel. Monografie isto
rică, C. Lung, 1943, pp. 161—162 ; I. HURDUBEŢIU, FL.
MIRŢU, Cîmpulungul Muscel medieval, în „St. Art. Ist.", XI,
1968 p. 29.
132 Vezi mai jos, p. 374.
13S Vezi mai jos, pp. 374—375.
14 DRH, B, I, p. 84 (nr. 39). Vezi şi p. 103 (nr. 52).
43
tenenţa etnică, ci situaţia socială a familiilor care, toate, erau puse „să slujească" mănăstirilor, să dea dijme şi să efectueze munci sau, pentru a relua formularea atît de cuprinzătoare a documentelor, „...ca să fie în supunere şi pentru toată nevoia, la orice vreme" ; singura diferenţă pentru ei fiind de a nu mai vedea dregătorii domneşti cerîndu-le îndeplinirea amintitelor îndatoriri. Raporturile sociale creau beneficiari sau oameni dependenţi — realităţi ce uneau sau despărţeau oamenii, peste apropierea sau deosebirea etnică 135.
Printre greci, cum era şi firesc, existau şi alte categorii, în primul rînd neguţătorii. Un pamflet, scris pe la 1415, aminteşte de cîntăreţul Polos Arghiros, posesorul unei apreciabile averi strînse pe cînd se afla în slujba domnului Valahiei136. înţelegem din ştirile ajunse pînă la noi137 că libertatea de comerţ pentru greci nu era în vreun fel stînjenită de statul feudal muntean, afară, bineînţeles, de cazurile în care ei nu respectau legea138.
Raguzanii In număr restrîns şi tot în acelaşi sector al negoţului găsim şi pe raguzani. Unele legături sînt menţionate şi în secolul al XlV-lea, ca, de pildă, cele două monezi găsite una la Galiciuia (pe Drumul de la Calafat spre Craiova) şi a doua reprezentînd pe „S. Blaius/s.Ragusii" la Turnu Severin.
139
Pentru secolul următor, al XV-lea, ştirile devin mai
numeroase
i3o Desigur, jnal ales în statele feudale, care cuprindeau în hotarele lor mai multe popoare, se întîlnea şi situaţia în care diferenţierile pe plan social erau dublate şi de cele etnice, ceea ce, cu timpul, îndeosebi în epoca modernă, a dus la antagonisme între naţiunea dominantă politiceşte^ şi celelalte naţiuni.
136 N. IORGA, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe,
Bucureşti, 1900, p. 35 ; D. RUSSO, Elenizmul în România, în
„Studii ist. greco-române", II, Bucureşti, 1939, pp. 520—521.
137 Alte ştiri despre neguţători greci în : HURMUZAKI-
IORGA, Documente, XV/l, p. 15 (nr. XIX), 73 (nr. CXXVII) ;
N. IORGA, Istoria comerţului, I, pp. 130—131 ; I. BOGDAN,
Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti..., pp. 68—69.
138 Nu avem vreo informaţie şi nici nu putem face vreo apre
ciere asupra numărului grecilor din Ţara Românească în secolele
XIV—XV.
139 Bibliografia şi comentarea ştirilor la DINU C. GIURESCU,
Relaţiile economice ale Ţării Româneşti... sec. XIV—XVI, în
RSL, XI, 1965, p. 195, notele 1—7.
44
Prezenţa lor ne este confirmatăuo şi de privilegiul obţinut de ei de la Poarta otomană, în 1442 (confirmat în 1458), cînd obţin libertatea de circulaţie prin „Ana-tolia, România, Bulgaria, Ţara Românească, Serbia, Albania, Bosnia şi prin toate locurile, ţările şi oraşele..." : folosind atare înlesniri, raguzanii vînd şi cumpără felurite mărfuri şi practică (cu toate interdicţiile papale) vînzarea ca robi a unor prizonieri din Ţara Românească, luaţi, desigur, de la turci. Tot ei negociază reluarea raporturilor dintre voevodul român şi otomani după bătălia de la Varna, în 1444, după cum îi găsim stabiliţi la Chilia şi Cetatea Albă în 1484 i«.
Pentru numărul mic al raguzanilor stabiliţi în Ţara Românească în secolul al XV-lea pledează lipsa unui tratat special al voevozilor privind negoţul lor (în comparaţie, de exemplu, cu braşovenii care obţin repetate confirmări ale privilegiului lor de comerţ), ca şi absenţa unei bresle a raguzanilor, cu rînduieli anume faţă de vistieria ţării, aşa cum au format arbănaşii, braşovenii şi alţii. Oricum, ca şi în cazul grecilor, libertatea lor de a aduce sau de a cumpăra mărfuri nu pare să fi fost îngrădită de vreo oprelişte anume.
Musul- In schimb, musulmanii formau comunităţi mai de mult manii stabilite. O cronică a Selgiucizilor din Anatolia, scrisă de Seyd Lokman în secolul al XVI-lea, dar rezumînd izvorul numit „Oguzname"142, ne povesteşte cum pe la 1260—1270 trăia, refugiat la Constantmopol, la curtea bizantină, Izzedin Keykavuz, fiul sultanului din Ko-nya143, împreună cu un prieten Aii Bahadur : „Într-o zi — citim în cronică — sultanul Izzedin şi Aii Bahadur au spus bazileului (împăratului bizantin) : Noi sîntem de neam turcesc, nu putem să stăm mereu în oraş ; dacă ni se dă afară un loc, noi ne vom aşeza acolo la văratec şi Ia iernatec, ducînd acolo casele noastre şi părăsind Anatolia".
„Basileul — continuă cronica — le-a dat loc şi patrie în ţara Dobrogea, care este un ţinut bun, aşezat şi să-
140 Fără să ştim pe cît timp erau stabiliţi în Ţara Românească.
141 DINU C. GIURESCU, op. cit.
142 Scris în secolul al XlV-lea şi aducînd ştiri din secolul
al XHI-lea.
143 Pe nume Alâeddin Keykobad.
45
nătos şi cu apa şi climatul plăcut. Ei au dat de veste pe sub mînă ginţilor lor turceşti din Anatolia şi sub pretextul iernatecului, împreună cu Saltîc, au coborît la Isnila144 şi prin Iznikmid145 au venit la Uskudan146 ; şi multe case de-ale turcilor au trecut147 şi după un timp, în ţara Dobrogei au fost două-trei oraşe musulmane şi treizeci-patruzeci de grupe de ginţi turceşti". Pe Saltîc, cronica îl numeşte „Saru Saltîc Dede", ceea ce înseamnă „Moşul Saltîc cel galben".
Ştirea reprodusă atestă, aşadar, o primă colonizare turcească în Dobrogea între 1260 şi 1270. Printre oraşele întemeiate de musulmani se numără şi Babadagul — cu nume caracteristic turcesc (înseamnă „Muntele părintelui" sau „Muntele moşului"). Aici există şi astăzi mor-mîntul lui Saru Saltîc Dede, unde sultanul Baiazid al II-lea148 a pus să se clădească un mausoleu. Această primă colonizare nu a schimbat prea mult aspectul general etnic al Dobrogei, de vreme ce geograful arab Ab-dulfeda menţionează, în 1321, că „Isaccea este un oraş din ţara valahilor", adăugind însă că „cei mai mulţi dintre locuitori profesează islamismul" 149.
144 Niceea.
145 Nicomedia.
146 Scutari, pe ţărmul Bosforului.
147 Peste Bosfor.
148 1481—1512.
149 C. C. GIURESCU, Ştiri noi despre străromănii din Do-
brogea, in „Tomis", 1967, p. 4.
46
II
Bunuri necesare traiului
PRODUCŢIA AGRICOLĂ. GRlNELE RĂSPlNDIREA TERENURILOR DE CULTURĂ.
DEPOZITAREA GRÎNELOR. EXCEDENTE ŞI LIPSURI ÎN PRODUCŢIA
AGRICOLĂ
VIILE. POMICULTURA. ALTE CULTURI MODIFICĂRI IN PEISAJUL RURAL
CREŞTEREA VITELOR, OILOR, PĂSTORITUL, TRANSHUMANTA
PORCINELE. BOVINELE. CAII. ALBINĂRITUL
PESCUITUL. MARILE ZONE DE PESCUIT.
TERENURI REZERVATE PENTRU VlNĂTOARE ŞI PESCUIT
EXPLOATAREA SUBSOLULUI, SAREA
FIERUL ŞI ARAMA
PĂCURA. AURUL.
CONCLUZII
„ÎNCĂ A MAI DĂRUIT DOMNIA MEA OBROC
DE LA CURTEA DOMNIEI MELE, PE FIECARE AN :
220 GĂLEŢI DE GRlU ŞI 10 BUŢI DE VIN
ŞI 10 BURDUFURI DE BRlNZĂ ŞI 20 DE CAŞCAVALE
ŞI 10 BURDUFURI DE MIERE ŞI 10 BUCĂŢI DE CEARĂ
ŞI 12 BUCĂŢI DE POSTAV...".
Mircea cel Bătrîn, la 20 mai 1388 în actul de danie către mănăstirea Cozia.
„CAM tN ACEST TIMP LA TURCI ERA UN SENIOR
NUMIT MURAD BEI1 CARE AFLĂ CA IN VALAHIA MARE
EXISTĂ UN PRINCIPE NUMIT VLAD DRACUL VOEVOD,
VESTIT PRIN BĂRBĂŢIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE,
CU O ŢARĂ FOARTE BOGATĂ ŞI BINE LOCUITĂ
DE OAMENI MARI ŞI PUTERNICI,
PE CARE ŢARĂ AMINTITUL TURC A ÎNCEPUT S-0 RÎVNEASCĂ,
DORIND S-0 CUPRINDĂ ŞI SĂ-ŞI SUPUNĂ LUI ŞI STĂPÎNIRII
SALE PE ACEL DOMN AL ROMÂNILOR ŞI TOATĂ ŢARA SA...".
Walerand de Wavrin, participant la expediţia burgundă pe Dunăre, Ia 1445 2
1 Sultanul Murad al II-lea.
2 Traducere după textul publicat de N. IORGA, Cronica lui
Wavrin, şi românii, în „Bul. Comisiei istorice a Komâniei", VI,
Bucureşti* 1927, p. 61.
Producţia Ţară bogată şi cu mulţi locuitori este imaginea pămîn-agricolă tului românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, dată de o mărturie din 1445. Temeiul unei atare realităţi este pă-mîntul cu roadele sale : stăpînirea ocinelor, a satelor este determinantă pentru alcătuirea socială ca şi pentru îndatoririle militare ale locuitorilor ; relaţiile dintre membrii societăţii, cele de clasă, sînt materializate îndeosebi în veniturile — pentru stăpîni — şi obligaţiile — pentru cei dependenţi —, rezultînd din cultivarea solului şi folosirea produselor sale ; muncile, dar mai ales dările şi dijmele, de care se leagă structura administrativ-fiscală a statului sînt rînduite şi socotite îndeosebi după aceleaşi produse, care determină şi negoţul extern al ţării. în-/ treaga întocmire a Ţării Româneşti porneşte de la această bază agrară cu o producţie de grîne, viţă de vie, pomet, vite mari şi mici, albine, peşte, la care se adaugă exploatarea unor minerale indispensabile traiului, mai ales sarea — toate pe larg trecute în documentele secolelor XIV—XV, chiar începînd cu cele mai vechi acte interne.
Grînele „Şi mai întîi am dăruit acestei mai sus-zise mănăstiri patru sute de găleţi de grîu din judeţul Jaleşului, pe fiecare an..." : cu aceste cuvinte îşi începe daniile către Tismana voevodul Dan I, în hrisovul solemn scris la Argeş, la 3 octombrie 1385 3.
De cîte ori domnia întăreşte unui boier stăpînirea unui sat şi îi acordă diferite scutiri, cultura grînelor este implicit exprimată prin dijma ce se percepea, numită găletărit 4.
Ce se cultiva ? In primul rînd, griul, amintit în zeci de documente, apoi meiul5, orzul — 8 găleţi din sate ale judeţului Prahova sînt date, anual, de Basarab cel
3 DRH, B, I, p. 21, ibidem în actele de confirmare din 27 ian. 1387 (p. 24), 1391—1392 (ip. 35), 1392 (p. 41), 1400—1418 (p. 54), 5 aug. 1424 (p. 106), 2 aug. 1439 (p. 155). Scad însă la 10 găleţi de grîu în 10 iul. 1464 (212), urcate ia 15, la 20 iul. 1497 (p. 451). Vezi şi p. 27, doc. din 20 mai 1388 şi p. 44.
* DRH, B, I, p. 129, doc. din 16 sept. 1430; p. 146 doc. din 1 aug. 1437.
5 Vezi mai jos, p. 51.
49
Fînăr, mănăstirii Snagov 6 — cum şi ovăzul (primele 3 denumiri aparţinînd fondului latin al limbii, ceea ce arată străvechea lor cultură, ultima celui slavon din perioada conlocuirii slavo-române).
Răspîn- în ce zone se cultivau aceste grîne şi în primul rînd direa tere- grîul ? Aproape pretutindeni în Ţara Românească, de nurilor pe dealuri pînă în cîmpia dunăreană şi ţărmul mării, de cultură Ctitoria de la Tismana primeşte de la Radu cel Mare, pe fiecare an, cîte „15 găleţi de grîu din venitul domniei", strîns în judeţul Mehedinţilor7. Pentru Cozia, voe-vodul Vlad Călugărul înnoieşte privilegiile anterioare, între altele „...găletăritul în judeţul Vîlcea, să-şi ia călugării găleţile de grîu, cît se află în acel judeţ" 8. Mănăstirii Ostrov, acelaşi Radu cel Mare dăruieşte anual un obroc „...din judeţul Oltului 5 găleţi, ohabnice de grîu şi de orz 5 găleţi..."9. Grîu şi orz se cultiva şi în satele din Prahova 10, Pădureţi il, Vlaşca ia şi Brăila 13. In sate de deal, ca de pildă Păuşeşti, Vladimireşti, Fo-leşti, Coşani şi Caprozi din zona Horezu-Rîm>nicul Vîlcea l4, în cele situate în plină cîmpie a Bărăganului, cum sînt Alexanii15, în cele aflate în lunca Dunării, la balta Potelul de exemplu 16, Costea pe Topolniţa17 sau în cele din Dobrogea18 se cultivau, în secolele XIV şi XV, grîne, în primul rînd grîu şi orz. Mărturiile documentare de pe întreaga întindere a Ţării Româneşti infirmă, aşadar, opinia că, în veacul al XlV-lea, „...cultura griului nu era încă generalizată", că „...o putem socoti destul de rară", că agricultura ; ...se făcea pe văi şi pe
6 DRH, B, I, p. 291. Vezi şi p. 465, doc. din 19 iul. 1498
şi p. 492. doc. din 26 apr. 1500.
7 DRH, B, I, p. 451, doc. din 29 iul. 1497.
8 DRH, B, 1, p. 340, doc. din 17 apr. 1488.
» DRH, B, I. p. 492, doc. din 26 apr. 1500.
10 DRH, B, I, p. 291, doc. din 23 mart. 1482. » DRH, B, I, p. 465, doc. din 19 iul. 1498.
-
Ibidem.
-
DRH, B, I, p. 330, din 31 iul. 1487 (numai grîul este men
ţionat)
14 DRH, B, I, p. 192, doc. din 2 aug. 1453.
15 DRH, B, I, p. 134, doc. din 5 7 nov. 143!.
« DRH, B, I, p. 391, doc. din 19 km. 1493.
17 DRH, B, I, p. 18.
18 DRH, B, I, doc. din 28 mart. 1412.
50
coaste, mai ales în regiunile deluroase" şi că ea „...nu consta în cultivarea grîului, ci în cultivarea altor plante, în primul rînd a meiului" *9.
Depozitarea Arheologia vine să confirme ceea ce documentele vremii gtvnelOY exprimă cu deosebită claritate. Grîu carbonizat, alături de mei sau de orz, a fost frecvent găsit în cantităţi apreciabile, pus în saci, în gropi sau în vase de ceramica ■— în satul de la Zimnicea20, la Coconi21, la Străuleşti sau în bordeiele aflate pe locul Pieţii Unirii din Bucureştii de astăzi22, la Verbicioara23 şi se vor găsi, desigur, în continuare.
Săparea unor gropi pentru depozitarea grînelor este de veche tradiţie. Aşezările cercetate în diferite părţi ale teritoriului românesc — la Archiud, Bratei, Cioroiu Nou, Mugeni, Noşlac, Porumbenii Mici, Obreja, Sebeş sau Soporul de Cîmpie, datînd din secolele IV—V e.n., — cuprind, în apropierea locuinţelor, gropi pentru provizii, de forme şi dimensiuni variabile24. Iar un mileniu mai tîrziu, Wallerand de Wavrin notează, în relatarea ea asupra expediţiei flotei burgunde pe Dunăre, la 1445 : „Cîţiva români au coborît pe ţărm unde au găsit mai multe grînare subterane. Şi vă voi spune cum. In ţările de pe acolo se fac gropi mari în pămînt ca nişte cisterne unde se bagă grîu, ovăz şi tot felul de grăunţe şi apoi se acoperă deschizăturile gropilor cu pietroaie mari. Şi în dimineaţa următoare nopţii, în care fusese atîta ceaţă, pămîntul de deasupra gropilor nu era jilav. După acest semn au fost descoperite toate grînarele de sub pămînt care se aflau în satul castelului Turcan2a
19 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, Viaţa
feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV—XVII),
Bucureşti, 1957, pp. 28—29 şi 32.
20 SCIV, I, 1950, nr. 1, p. 101.
21 N. CONSTANTINESCU, Coconi, centru de producţie ce
ramică din Ţara Românească în SCIV, XV, 1964, nr. 2, p. 108.
22 FL. GEORGESCU, DAN BERINDEI AL. CEBUC, PAUL
CERNOVODEANU, P. DAICHIE. ŞT. IONESCU, P. I. PA-
NAIT, C. ŞERBAN, Istoria oraşului Bucureşti, I, Bucureşti, 1965,
p. 74.
23 SCIV, II, 1951, nr. 1, p. 244.
24 D. PROTASE, Problema continuităţii în Dacia hi lumina
arheologiei şi numismaticii, Bucureşti, 1966, pp. 138—139.
25 Turtucaia.
51
unde erau şi grîu şi bob şi mazăre, care au prins foarte bine galerelor ; şi toţi s-au îndestulat şi fiecăruia i se părea că e o mană căzută din cer" 26. De reţinut că un „depozit" — de formă tronconică, bitronconică sau de clopot — cuprindea pînă la 4 000 kg grîu (sau mazăre), sau 2 800 kg ovăz 2?.
Cultura griului, a grînelor în general — activitate esenţială pentru om — îşi află corespondentul, cum este şi firesc, în relaţiile sociale. Dijma din aceste produse este una din obişnuitele şi importantele zeciuieli, luate de domnie şi de stăpînii de ipămînt : ca atare, existau şi dregători anume, găletarii, ce se îngrijeau de strînge-rea ei 28.
Pentru oamenii dependenţi, libertatea de strămutare, de a se stabili într-un alt sat, era condiţionată de găleata de ieşire (o cantitate substanţială de grîu ce trebuia dată stăpînului, după unele estimaţii 880 ocale sau 1 494,24 1 !) 29.
Grîul constituia o marfă şi chiar un mijloc pentru a calcula valoarea unor tranzacţii. Intr-o „tocmeală pentru cumpărătură", încheiată la 28 martie 1412, mai multe „găleţi" de grîu sînt evaluate la 6 hiperperi30, în timp ce satul Budenii — precizează un act din 15 iunie 1493 — „...mai înainte i-au cumpărat socrul lui Hrănitul, Cîrstea, de la Ion Capotă din Fîntînele, pe 9 găleţi de grîu" 31.
26 Călători străini..., I, p. 99. De reţinut că Wavrin începe
enumerarea tot cu grîul.
27 CORNELIU MATEESCU, Un bordei din epoca lui Mircea
cel Bătrîn descoperit la Vădastra, în MCA, IX, pp. 337—344 ;
PANAIT I. PANAIT, Contribuţii arheologice la cunoaşterea sa
tului în secolul al XV-lea, în M.I.M., I, 1964, p. 222 ; R. O.
MAIER, Gropile de păstrat bucate (cereale) în Dobrogea, în
„Rev. Muzeelor", nr. 3, 1968, pp. 278—279 ; CORNELIU MA-
TE.ESCU, SYLVIU COMĂNESCU, Contribuţie la studiul gro
pilor „de bucate" din epoca lui Mircea cel Bătrîn : o groapă
descoperită la Vădastra, în SCIV, t. 24, 1973, nr. 1, pp. 83—92.
28 Vezi mai jos, p. 288.
29 O. STOICESCU, Cum măsurau strămoşii, Bucureşti, 1971,
p. 194.
30 DRH, B, I, p. 78.
31 DRH, B, I, p. 387.
52
In sfîrşit, măsurarea grînelor s-a făcut cu o unitate de capacitate anume — găleata — de unde provine şi numele dării şi al dregătorului amintit 32.
Dar griul a constituit şi o marfă pentru export, cumpărată de genovezi şi veneţieni la Chilia ; fapt confirmat şi de cartea lui Francesco Balducci Pegolotti, La prattica della mercatura, scrisă către 1335 şi de contractele înregistrate la Chilia de notarul genovez Antonio de Podenzolo la 1360—136133. Ceea ce înseamnă că, în anumite condiţii, existau surplusuri de grîne pentru export, că productivitatea culturilor acoperea şi nevoile consumului intern şi eventualele cereri ale neguţătorilor străini.
Excedente Putem face unele precizări asupra acestei productivi-
şi lipsuri taţi ? Datele lipsesc. Nu s-au mai păstrat nici sămile
în găletarilor pentru ca, pornind de la dijma strînsă de ei,
producţia să ajungem la totalul recoltei unui sat sau chiar a unui
agricolă judeţ. De la satul lui Costea pe Topolniţa, hrisovul
domnesc din 1374 spune numai „cîte găleţi vor fi"34.
Mircea cel Bătrîn dă mănăstirilor Tismana şi Vodiţa
un obroc anual de 400 găleţi de grîu „din judeţul Ja-
leşului", dar din act nu rezultă dacă aceasta reprezintă
întreaga dijmă cuvenită domniei35. Basarab cel Tînăr
dăruieşte Snagovului „8 găleţi de grîu şi 8 de orz", de
la 8 sate din Prahova, supuse acestei ctitorii ; nu rezultă
dacă această cantitate reprezintă toată zeciuiala.
Surplusuri de grîne existau însă în orice caz, în condiţii climaterice normale, dacă socotim că cele peste 3 000 de sate, în marea lor majoritate, erau supuse la dijmă. Cantităţile adunate serveau, în primul rînd, pentru consumul intern ; dar rămîneau şi pentru vînzare 36. Cunoaştem însă şi fenomenul invers, al importului în Ţara Românească ; „...şi să lăsaţi să ne vie marfă în
32 N. STOICESCU, op. cit., pp. 194—197. Dar această gă
leată era sensibil mai mică decît găleata de ieşire.
33 OCT. ILIESCU, Notes sur l'apport roumain au ravitaille-
ment de Byzance, în NEH, III, 1965, pp. 106—107.
3* DRH, B, I, p. 18.
« DRH, B, I, p. 24, doc. 27 iun. 1387 ; evaluările din Istoria României, II, pp. 284—285, privind producţia de grîu a judeţului Jaleşului, pot fi luate ca o cifră indicativă pentru productivitatea culturilor de cereale.
36 Vezi mai jos, pp. 159—162.
53
Viile
ţara domniei mele ; şi pline şi fier sau orice, slobod să umble" (subl. ns., D.C.G.), se adresează voevodul Radu Praznaglava braşovenilor, la 17 mai 1421 ■i7.
Trebuie atunci să conchidem că importul de grîu din Transilvania avea un caracter „permanent", cel puţin pînă în secolul al XVI-lea, cînd la 1502 se menţionează, pentru întîia oară, saci de grîu la export ? 38 Ca în toate epocile în care agricultura se practica extensiv, iar variaţiile climatice rămîneau determinante pentru recoltă, mărturiile amintite exprimă, şi unele şi altele, o situaţie reală şi, ca atare, ele nu se contrazic : în anii de secetă erau aduse grînele transilvănene ; în anii favorabili se adunau, din dijme, unele surplusuri folosite şi pentru exporturi.
Dijmă din grîne adunată pe aproape toată întinderea Ţării Româneşti, dregători anume pentru strângerea ei (găletari), dare specială fără de care rumânii nu obţineau de la stăpînii lor strămutarea dintr-un sat în altul (găleata de ieşire), marfă în negoţul intern şi extern măsurată cu o unitate aparte de capacitate (găleata), mijloc de plată, uneori, pentru cumpărarea de ocini, sînt tot atîtea manifestări ale acestei îndeletniciri agricole de bază — producţia cerealieră — pe planul relaţiilor sociale. Asemenea manifestări se urmăresc şi în celelalte sectoare agrare, meşteşugăreşti sau miniere : ele sînt definitorii pentru analiza activităţilor de producţie ale societăţii feudale româneşti, activităţi care, în majoritatea lor, s-au exercitat fără întrerupere, din antichitate pînă în secolele XIV şi XV.
Constituiau, ca şi grînele, un sector important al culturilor, amintite în zeci de documente, chiar din ultimele decenii ale secolului al XlV-lea. Ele se regăsesc în multe zone deluroase — unele tradiţionale azi pentru producţia strugurilor şi a vinului —, dar şi la cîmpie, în sate şi în tîrguri. Le aflăm în părţile din NE Severinului, ca, de exemplu, la Beala, Preslop 39 sau Turcineşti 40, în zona
37 I. BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Roma
neşti..., p. 10. Vezi şi p. 98.
38 V. COSTĂCHEL, P. P. PANAITESCU, A. CAZACU, op.
cit., p. 29.
39 DRH, B, I, p. 81, doc. din 10 iun. 1415.
40 DRH, B, I, p. 129, doc. din 16 sept. 1430.
54
Gorjului — la Dîmbova, Ciurileşti, Amarul, Româneşti 41, Gura Desului, Săseani ş.a.42 : în întreaga regiune cuprinsă între Rîmnicul Vîlcii — Drăgăşani — Piteşti — Tîrgovişte43. Viile sînt cultivate, în secolele XIV—XV şi în zona Ploieştilor de astăzi — de exemplu, la Mo-ciuriţe44 sau la Bucov45, după cum ele se întindeau spre răsărit în părţile Buzăului şi ale Rîmnicului Sărat, făcînd legătura cu cele din zona Odobeşti-Focşani, în Moldova.
Evident, viţa exista şi în părţile cîmpiei, în satele Ciuliniţa pe Buzăui6, Frînghişeşti (ca la jumătatea drumului între Ploieşti şi Urziceni) 47 „Alexani" — pe Ialomiţa — în apropierea Urzicenilor48, Vrăeştii (Vărăşti) pe Sabar49, Ghermăneşti şi Dobroşeşti (pe malul lacului Snagov) 50, Bolintinu (la vest de Bucureşti) 51 şi multe altele.
Via este străveche pe teritoriul românesc, cunoscută, din neolitic ; era una dintre îndeletnicirile de bază mult preţuite în societatea dacică. De aceea şi terminologia s-a transmis din antichitate. „Strugure" este un cuvînt autohton, din limba dacilor (fără corespondent chiar şi în albaneză) 52 ; la fel şi butuc şi curpen. Ceilalţi termeni de bază s-au păstrat din latină : viţa (vitea), cu rădăcina (redicina), trunchiul (trunculus) şi coarda corda; parul pentru ridicatul viţei (pallos) ; culesul (colligare), călcatul strugurilor după cules în călcătoare (calcare-cal-catura), punerea în bute (buttis) ; tot latini sînt vin, beat, beţiv, a îmbăta, precum şi poamă — osebit de semni-
41 Ibidem.
42 DRH, B, I, p. 180, doc. din iul. 1451.
« DRH, B, I, p. 400, 404 (satul Plăviceni) ; p. 431 (Copăcelul) ; p. 29 (Jiblea) ; p. 404 (Căzăneşti) ; p. 135 (Goleşti) ; p. 147 (Dobmşa, Şerbăneşti, Mamul) ; p. 114 (Măniceşti, Me-rişani, Vezurari) etc, etc.
44 DRH, B, I, p. 51, doc. din (1400—1403).
« DRH, B, I, p. 394, doc. din 2 sept. 1493.
46 DRH, B, I, p. 74, doc. din (1407—1418).
47 DRH, B, I, doc. din 7 oct. 1428, p. 118.
48 DRH, B, I, p. 134, doc. din 17 nov. 1431.
49 DRH, B, I, p. 118, doc. din 7 oct. 1428.
50 DRH, B, I, p. 166, doc. din 30 iun. 1441.
51 DRH, B, I, p. 137, doc. din 15 mart. 1433. Vezi harta
din Istoria României, II, p. 830.
52 I. I. RUSU, Limba traco-dacilor, p. 216.
Dostları ilə paylaş: |