Disciplina omileticii

Pregătirea profesională. Aceasta constă în asimilarea temeinică a Scripturilor şi a Sfintei Tradiţii. Tezaurul din care slujitorul lui Dumnezeu e chemat să scoată învăţătură de credinţă şi viaţa menită a fi transmisă credincioşilor.
Datoria de a învăţa pe alţii e strâns legată de a cunoaşte tu însuţi ceea ce vrei să înveţi pe altul. În speţă nu poţi împărtăşi păstoriţilor cuvântul dumnezeiesc, dacă nu-l cunoşti, şi nu-l cunoşti dacă nu-l studiezi temeinic, cu perseverenţa. Când Pavel spune: “propovăduieşte cuvântul…” (II Tim. 4, 2), el spune implicit “citeşte, studiază cuvântul”. Iar în alt loc atrage atenţia că înainte de a da învăţătură, să citeşti, să cunoşti izvorul din care o iei. “Până la venirea mea, ia aminte la citit, la învăţătură” (I Tim. 4, 13).
Scriptura trebuie citită cu credinţa adâncă.
Fiind scrisă în momente de iluminare interioară şi de profund fior religios, Scriptură se cuvine să fie citită şi studiată cu o stare sufletească apropiată de aceea a autorilor sfinţi.
De asemenea, la citirea Scripturii, preotul să se lase călăuzit de smerenie. Smerenia îl va feri de diformarea conţinutului textelor sacre, de tâlcuirea lor îndrăzneaţă, de exagerări primejdioase. “La început când eram copil, scrie Fer. Augustin, voiam să ajung culmea în mânuirea Sfintei Scripturi mai înainte de a căuta pietatea, iar cu apucăturile stricate, însuşi îmi închideam usa Domnului meu…căci mândru find îndrăzneam să caut ceea ce nu se poate găsi decât dacă eşti umilit…eu, nenorocitul, mă socoteam în stare să zbor, şi am părăsit cuibul, dar în loc să zbor am căzut” (Sermo, 51, 5).
Nu mai puţin importantă e şi obligaţia ca predicatorul să cunoască Sfânta Tradiţie, în care e cuprinsă interpretarea normativă a Sfintelor Scripturi. Fără să se integreze mecanic Tradiţiei, preotul predicator va avea totdeauna într-însa un ghid sigur de sănătoasă tâlcuire a Revelaţiei, şi de bogată inspiraţie în exercitarea oficiului predicatoriual.
E de la sine înţeles că nimeni nu poate să fie un bun predicator fără să studieze profund Dogmatica, Morală, Liturgica, Istoria bisericească şi toate celelal; te discipline teologice. Cu alte cuvinte, nimeni nu trebuie să îndrăznească a-şi asuma sarcina propovăduirii cuvântului fără să fi făcut temeinice studii în cadrul şcolilor anume înfiinţate pentru acestea.
Preotul lipsit de ştiinţă, scrie Fer. Ieronim, e prin însuşi acest fapt căzut din demnitatea şi sfinţenia sacerdoţiului. “Si sacerdas est, aciat legem Domini, şi ignorant legem ipse se arcuit non esse Domini sacerdotem” (in Acta Ap. C. 2). Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: “este o cumplită monstruozitate să vezi în univers aştri lipsiţi de lumină, care totuşi trebuie să lumineze. Este o cumplită monstruozitate adică să fie cineva preot şi să nu aibă capabilitatea de a ilumina, deşi aceasta e misiunea lui”.
Relevând cã episcopii şi predicatorii creştini în general nu trebuie numai să înveţe pe alţii, dar şi să înveţe ei înşişi. Sf. Ciprian zice: “oportet enim episcopos non tantum docere, sed et discere, quia et illo melius docet, qui cotidie crescit et proficit discendo meliora” (Ep. 74, 10).