Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Ce însemnează Mântuitorul

Dar ca să nu fie pustiirea aceasta: „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să sfărâme lucrările diavoiului” (I Ioan 3,8). Şi ca să le sfărâme desăvârşit până la sfârşitul veacului, ni S-a împărtă­şit pe Sine, în primele trei Sfinte Taine, fiecăruia în­dată după venirea noastră în lume. Ni S-a dăruit pe Sine ca lumină ce luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1,9). Aceste Taine sunt: Sfântul Botez, Ungerea cu Sfântul Mir şi Sfânta Împărtăşanie, iar la vârsta priceperii, cunoştinţa de Dumnezeu (Ioan 17,3).

Prin Sfântul Botez, Biserica lui Hristos ne naşte de sus (Ioan 3,3 ) în obştea creştinilor sau a uceni­cilor Domnului. Prin el primim ştergerea vinovăţiei păcatului străvechi, întrucât toţi eram în Adam când a păcătuit el. Cu înclinarea spre păcat însă, care ră­mâne şi după Botez, urmează să ne luptăm fie­care.

Prin Sfântul Mir, primim sălăşluirea întru noi a Harului, sau a darurilor Duhului Sfânt, potrivit cu atotştiinţa şi orânduirea lui Dumnezeu, ce o are în viaţă cu noi cu fiecare.

Iar prin Sfânta Împărtăşanie Î1 primim pe Însuşi Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Mântuitor din primejdia ce o avem cu vrăjmaşul şi pustiitorul vieţii.

Tot atunci, la Botez, mai primim de la Dumne­zeu şi pe Îngerul păzitor, care răspunde de noi şi de darurile primite, atât în vremea vieţii cât şi la ieşirea noastră din viaţa pământească.

Mântuitorul nostru, nevăzut, Se îmbracă întru noi şi pe noi ne îmbracă întru Sine.

„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3,27).

Omul cel dintâi, luat din pământ şi pământesc, se îmbracă în omul cel de al doilea, care este din Cer şi se face ceresc (I Corinteni 15,47). Iar omul ce­resc este Iisus Hristos: Omul cel nou care este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Făptura noastră cea sufletească sau duhovni­cească se uneşte cu Hristos, iar El se face - aşa zi­când - Duhul nostru. Iată pe scurt ce este tămădui­rea firii noastre, sau înnoirea omului.

Toţi creştinii sunt botezaţi şi totuşi nu toţi se mântuiesc. De ce? Iată de ce: darurile Botezului stau înlăuntrul făpturii noastre nevăzute, aşteptând sporirea vârstei şi vremea minţii, când, prin propo­văduirea Bisericii, aflăm despre comoara cerească, cea ascunsă în „ţărâna” noastră, în ţarina fiinţei noastre. Deci de la aceasta atârnă: ne învoim să o dezgropăm şi să o punem în valoare sau călătorim cu nepăsare înainte?

Comoara are preţ mare, însă adevăratul preţ îl are când e ştiută, dezgropată şi pusă în valoare. Adică darurile Botezului aşteaptă ca mintea să ajungă la vârsta de judecată, şi să vadă: se învoieşte pentru aceste daruri, ca să le pună în valoare sau nu pune nici un preţ pe ele?

Aşa aşteaptă Dumnezeu hotărârea liberă a omu­lui, ca mântuirea noastră să fie nu numai un dar al lui Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. De aceea nu se mântuiesc toţi, ci numai cei ce-şi izbă­vesc libertatea din robia patimilor şi o întorc spre Dumnezeu.

De la hotărârea noastră atârnă: ne facem un Duh cu Domnul (I Cor 6,17) sau Îi stăm împotrivă mai departe?

Iată cum Ziditorul făpturii, Mântuitorul nostru, îndură o micşorare a Sa în Duh, pe potriva măsurilor noastre omeneşti, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului. Şi Se sileşte ca un mare smerit, să ne înduplece prin alegerea cea de bună voie, să suim la măsura Sa dumnezeiască. Se micşorează pe Sine la măsura omenească dându-Se minţii noastre, să-I semuiască preţul şi, de îl va afla, să ridice firea noastră omenească la măsura dumnezeieştii Sale smerenii, adică să fim dumnezei după dar.

Iată pe Dumnezeu cârmuind lumea şi totuşi, cu mare smerenie, bătând şi aşteptând la poarta zidirii Sale, să I se deschidă şi să fie primit…

Într-unii Se naşte, într-alţii sporeşte cu vârsta şi cu înţelepciunea, într-alţii propovă-duieşte, într-alţii minuni săvârşeşte şi, în sfârşit, într-unii se schimbă la faţă în lumină dumnezeiască; iar într-alţii - foarte mulţi de aceştia - neasemânat se chinuieşte.