Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

După fire şi contra firii

Puterile sufletului: mintea, iubirea şi voinţa, după orânduirea cea străveche (Isaia 58,12)  îşi aveau lucrarea şi ţinta către Dumnezeu.

Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire şi pe temeiul stăruinţei în această tindere, urma să creştem de la chip la asemănare… Aşa eram în sfatul, în ascultarea şi ve­derea lui Dumnezeu.

De la neascultare încoace, puterile sufletului (mintea, iubirea şi voinţa) nemaifiind unite în Dum­nezeu, ci învrăjbite şi aprinse de gânduri ce se con­trazic (Romani 7,23), nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii. După cuvântul Sfinţilor, toată strădania diavoiului aceasta era şi este, ca să desfacă dragos­tea sufletului nostru de Dumnezeu şi s-o lege de orice altceva afară de Dumnezeu.

Drept aceea vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fă­rădelegii, îmbie sufletului ispita întâi: cea prin plă­cere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare (Facerea 3,6), potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului, în parte, iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul şi să le facă tot mereu. Vrea vicleanul ca pe nişte lipsiţi de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, să ne mângâie în­văţându-ne să iubim plăcerea, bineştiind vicleanul că asta stinge iubirea de Dumnezeu şi întunecă mintea de la vederea Lui. Că nu Dumnezeu nu ne mai iubeşte şi nu ne mai vede, ci noi nu-L mai iubim şi nu-L mai vedem, că între noi şi El e zidul păcatu­lui, iar dincoace de zid, (suntem) noi: o grămadă de cioburi, mereu zdrobindu-ne de zid şi în tot mai mare sfărâmare aflându-ne.

Ascultarea cea străină a încovoiat dragostea noastră spre lumea aceasta şi spre trup astfel:

- Iuţimea sau voinţa, care după fire avea rostul să îndrepte ca un arc dragostea spre Dumnezeu, iar către diavol mânia ca pe o săgeată, a aprins-o con­tra firii, încât fiara de om ca fulgerele azvârle săge­ţile în obrazul fraţilor şi în faţa Sfântului Dumnezeu, blestemând şi dând dracului pe toate şi chiar pe sine însuşi.

- Iar pe biata minte, de unde după fire avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tro­nul lui Dumnezeu în om, locul Său cel sfânt, fie că o întunecă afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva Adevărului, sau într-alte chipuri o sfărâmă şi pune într-însa urâciunea pustiirii sau idolul (ideea fixă a) păcatului.­

Adică se înscăunează vrăjmaşul în minte şi aşa de tare o strâmbă contra firii, încât (mintea strâm­bă) zice răului bine, şi binelui rău; întunericului lu­mină şi luminii întuneric; cuminţeniei nebunie şi nebuniei înţelepciune (Isaia 5,20), cu care scorneşte apoi că nu e Dumnezeu (Psalmul 51,2), ci numai na­tura, iar dacă e vorba să fie vreun „Dumnezeu”, omul e „Dumnezeu” (Fac. 3,5).

Iat-o pe biata minte înşelată desăvârşit şi pe dia­vol rânjind biruitor, că a izbutit să puie minciuna lui în mintea omului, aşa cum 1-a asigurat când 1-a scos afară din Rai, făgăduindu-i că mâncând din pomul oprit va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Facerea 3,5). De unde să mai cunoască?! Iată ce este o minte îndrăcită: din bună, nebună, care soco­teşte minciuna adevăr, şi adevărul, minciună, şi azvârlind cu spurcăciuni în Dumnezeu, bucurie face dracilor. Iată o minte legată cumplit, târâtă în robie străină şi pierzându-şi darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertăţii voinţei şi al dreptei socoteli.

Trupul nostru, cel hotărât după fire să împli­nească cu lucrul sfatul lui Dumnezeu şi sfatul drep­tei socoteli, împlineşte sfatul fărădelegii, robind patimilor contra firii, care îl spurcă, îl tâlhăresc de vlagă, îl strică cu bolile şi cu totul îl fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemănare.

Iată şi hăţişul de patimi şi fărădelegi, în care răz­boiul vrăjmaşului cufundă sufletul celor ce iubesc ,,bucuriile” lui şi nu au habar de Dumnezeu.