Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Piedicile din calea mântuirii

Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie dus de mână, de mâna nevă­zută a Mântuitorului, prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în ca­lea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potriv­nicului nevăzut, războindu-ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meş­teşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile po­trivnicului. Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine -luaţi aminte- care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

„Lumea” este primul vrăjmaş şi prima pie­dică în calea mântuirii:

Prin „lume” se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17,9). E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Matei 10,36). Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată „ruşine de a fi buni”. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu

te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

Lumea e veacul viclean (Galateni 1,4), placul oamenilor (Efeseni 6,6) şi slava deşartă (I Ioan 2,16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (I Ioan 5,19), diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupu­lui, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (I Ioan 2,15-16).

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii „lumea” , are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale „lumii”, înmulţind păcatele, şi ne-am băgat datori iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răb­dare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu.

Pe urmă, cine vrea să biruie „lumea” e da­tor cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necu­noştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu oricât de rea pur­tare ar avea, şi oricâte rele ţi-ar face.

Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi ru­găciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din „lume”. Căci zice Scriptura: „Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie…”. „Nebu­nul însă roagă pe Dumnezeu să-1 miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a ve­nit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel,arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta”.

În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: „Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele”! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate ni­mic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică prin fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.

Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit”, în vreme ce se luptă după lege (II Timotei 2,5), iar legea e dra­gostea, poate vedea lucruri minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte:

- dacă se va mântui cel ce se sălbătăceşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18,35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;

- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci la purtarea ta cea după Dumnezeu rău­tatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătăci împotriva lui Dumnezeu.

Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez!

Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută ,ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscu­sinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: pricina mântuirii este aproapele. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea. Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi cre­dinţa Sfinţilor” (Apoc. 13,10). Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua:

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşu­nat al omului, se vede bătut la prima piedică, „lumea”, cea mai uşoară ce o ridică în calea ro­bilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată prin viciile trupului şi cu iubirea de sine pe care Sfinţii Părinţi o numesc puiul necurat sau primul pui al diavolului.

Se tânguie trupul ca să te milostiveşti de el, o tânguire vicleană a stricăciunii, care nu tre­buie ascultată ci scoasă şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. Trupul, nărăvit în vremea negrijei de mântuire cu patimile şi poftele care 1-au desfrânat şi 1-au scos de sub conducerea minţii - sau au scos mintea de la conducere - se răscoală împotriva sufletului şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu:

„Deoarece pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate” (Romani 8,7).

Aşa se face că fiecare ducem un necredin­cios în spate, trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a face trupul nostru să fie templu al Duhului Sfânt e de luptă, uneori toată viaţa.

Instinctul (sexual), ce există în diferenţa dintre bărbat şi femeie, dacă e ascultat, satis­făcut, te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale, căci pentru instinct rânduiala e o tiranie. Instinctul: rupe zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care ţi se pare ca un lanţ, sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.

Instinctul se răzvrăteşte. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală: Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii şi al inimii noastre răzvrătite.

Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu atât eşti mai răzvrătit. Rădăcina (răului) este energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o CALE mai presus de fire, şi când e forţată, atunci azvârle, începe să judece, critică, ocă­răşte, cârteşte cu nemulţumire şi aşteaptă bă­trâneţea. Şi tocmai această bătrâneţe, aşteptată astfel, e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceeaşi mare greşeală.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Iar acestea, conduse după dreapta soco­teală, nu dăunează. Acestea îl îmblânzesc şi-1 fac supus lui Dumnezeu: acestea scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Toată lupta aceasta, însă, nicidecum să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic is­cusit, care ştie măsura, trebuinţa şi putinţa fie­căruia după vârstă, sănătatea rămasă şi după tăria ispitelor - deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau au pierdut.

Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „pri­mul pui al diavolului” cum o numesc Sfinţii Părinţi, (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Împo­triva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: Oricine vo­ieşte să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (Luca 9,23).

Lucrul acesta îl poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi a strămutat puterea dragostei către Dumnezeu. Cu alte cuvinte: pe cel ce 1-a ajutat Dumnezeu să iasă din lanţurile dinafară ale iubirii de lume, îi ajută să iasă şi din legăturile dinlăun­tru ale iubirii de sine.

Ca să treci cu bine peste piedica a doua, a vi­ciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, sporeşte Dumnezeu dragostea Sa pentru tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu pe măsura piedicii din cale. Fiindcă, într-adevăr, preţuirea pătimaşă a trupului adică iubirea trupească de sine sau primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate, şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde.

Obişnuit noi, muşcaţi la minte de mândrie, nu prea putem şti în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări, certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să viem lui Dumnezeu (Galateni 2,19). De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată nă­păstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu.

Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc de legăturile dinlăuntru ale iubirii trupeşti de sine, se poartă şi se mărturisesc ca fiind străini şi călători pe pământ. De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din ceruri” (II Corinteni 5,2).

Iată de ce, cu ajutorul dreptei socoteli, tre­buie stins trupul, veştejită floarea lui în lumea aceasta iar faptele lui omorâte (Romani 8,7). Acestea însemnează cuvintele Mântuitorului: Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o (Matei 10,39). În­telegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii.

Acelaşi cuvânt îl auzim sub altă formă, ast­fel: Cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui (Marcu 8,15). Sufletul are şi el o parte pătimaşă care atât  s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să le fie viaţa veşnică în lumea aceasta. Sufletele acestea se pierd. Parcă auzim cuvintele boga­tului: Acum suflete ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani, mănâncă, bea şi te veseleşte. Iar Dumne­zeu i-a zis: Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Luca 12,19,20).

Deci, ca să ne mântuim trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împăti­mirea cu lumea şi trupul, care toate aici rămân.

Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli , că şi sufletul are patimile lui: părerea de sine, slava deşartă, mândria, iar când scapă de aceste bucurii mincinoase şi-i dăruieşte Dumnezeu adevărate bucurii duhov­niceşti se îndrăgostesc de propriul lor suflet, că iată se face curat, şi ei sunt încă în lumea aceasta. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar pentru darurile cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.

Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine ci pentru Dumnezeu. Toată viaţa lui, toată dragostea lui e Dumne­zeu, care îl face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine.

De aceea Sfântul Evanghelist Ioan prinde treapta a treia a aceluiaşi cuvânt al Domnului zicând: Cine îşi iubeşte sufletul îl va pierde iar cine îşi urăşte sufletul în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţă veşnică (Ioan 12,25).

De-am străluci duhovniceşte ca soarele, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceas­ta şi nu-i aici dragostea noastră; de aceea, nu trebuie ţintuită aici dragostea noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din calea întoarcerii noastre Acasă…

Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii lor din lumea cea deşartă şi le-au strămutat la Dumnezeu şi s-au lepădat de sine, cu darul lui Dumnezeu au biruit lumea şi pe ei înşişi.

Diavolul e piedica a treia în calea întoarce­rii noastre Acasă:

În calea mântuirii sau a întoarcerii Acasă, mai dăm de o piedică: de vrăjmaşul mântuirii - diavolul însuşi, de puterea răului în persoa­nă. El, în mândria lui, nu poate răbda să fie bătut.

Dacă a fost bătut când se lupta cu noi dina­fară prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat - după zeci de ani de lupte dinlăuntru - din trup şi suflet, vine în persoană să se războiască cu noi, vine cu toate puterile dracilor săi să ne dea război. De acum începe războiul cu mintea, războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, războiul nevăzut, spre care să nu îndrăznească nimeni de n-a fost chemat de Dumnezeu. Atâta cât trebuie să ştie şi să lupte oricine care vrea mântuirea, va afla când va fi cuvântul despre războaiele diavolului cu sufletul. Deocamdată să ne mulţumim a şti că arme asupra diavolului avem aceste trei:

- Numele Domnului, şi Numele Maicii Domnului; despre care zice Sfântul Ioan Scă­rarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem ca numele lui Dumnezeu”.

- A doua armă împotriva diavolului este Sfânta Cruce (I Corinteni 1,18). Aş întreba pe cei ce nu au Sfânta Cruce, cu ce semn vă apăraţi de diavolul? N-au semn, că nu-i lasă diavo-lul  să-1 facă. Semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, crucea Ta ne-ai dat-o nouă”.

- Iar a treia apărare este smerenia sufletu­lui, când în ceasul tulburării tale zici din adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”, şi fă inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea. Vede Dumnezeu osteneala ta şi nicidecum nu te va lăsa.

Pentru ca omenirea să înţeleagă drama de­săvârşirii persoanei omeneşti a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze omul a doua oară şi, prin creştinism, care este văzut ca o a doua creaţie a lumii, să-l facă în stare de această înţelegere şi realizare a desăvârşiri sale personale. Aceas­tă desăvârşire, urmărită şi aşteptată de Dumne­zeu de la om, ni s-a dat de model în persoana clară şi reală a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu­-Omului.

Că Dumnezeu prea milostivul, întru marea Sa iubire de oameni, a făcut totul din partea Sa ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării în calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a mic­şorat pe Sine şi S-a făcut om desăvârşit - întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat- şi ne-a învăţat calea cu lucrul şi cu persoana Sa. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers ome­neşte pe calea cea nouă. Prin urmare, calea mân­tuirii este calea pe care El însuşi, cel dintâi, a mers pe ea, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis. De aceea El e Calea şi naturală şi supranatu­rală a desăvârşirii. El e, pentru noi oamenii, măsura desăvârşirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat.

Ştiind diavolul că mâncările, avuţiile şi slava sunt cele trei între care se frământă toate cele omeneşti, cu acestea a ispitit şi pe Dom­nul în pustie ca doar-doar Îl va prăvăli şi pe El în prăpastia pierzării, ca pe tot omul. Însă Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a arun­cat din ceruri.

Ştiind Domnul că toată legea şi proorocii atârnă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni, S-a grăbit să le păzească asemenea unui om, de la început până la sfârşit. Aceste porunci, care rezumă Scriptura, trebuie păzite împotriva cuiva, care vrea să le surpe, trebuie apărate, trebuie trăite în ciuda firii şi a unui potrivnic, altfel nu ne mântuim.

Cu acest potrivnic a avut Iisus o luptă în­doită, una prin ispitele plăcerii cu care a fost momit, căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pămân­tească, pentru cine umblă după ea, are dră­cească putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu şi a doua prin încercările durerii, care, cum zice Sfântul Maxim, era stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă. Dar Domnul 1-a bătut pe diavol, câştigând - ca om - o biruinţă desăvârşită asu­pra lui, deoarece el, diavolul, nu avea nimic din ale lui în Domnul  (Ioan 14,15).

Dacă Iisus s-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porunca primă din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni al­tul: porunca dragostei de Dumnezeu ca Tată al oamenilor. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti, a deschis Împărăţia lui Dumne­zeu, a vestit învierea şi a dat mântuirea în dar.

Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ceea ce e totuna cu crearea firii din nou. Mântuitorul, omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi nease­mănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desă­vârşi, lămurindu-1 ca aurul.

Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ: pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumina dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii, împli­nindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede că Iisus e Dumnezeu şi Dum­nezeu este iubire. Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu se ascunde în po­runcile Sale, după cum ne asigură Sfinţii Marcu Ascetul şi Maxim Mărturisitorul. Trăirea aces­tor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.

Prin urmare, şi noi dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dum­nezeu încă n-a ars şi aţa aceea. Nu în afară, în noi chiar, în fiecare, Iisus are mulţi potrivnici, care-I închid uşa, Îi întorc spatele, Îi sting lampa raţiunii sau I-o afumă cu patimile, Îi ridică piedici „practice în cale”.

Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împin­ge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câşti­gând - ca om - o biruinţă desăvârşită asupra diavolului, biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu bi­ruinţa Sa, Mântuitorul, El care e meşteşugul, cunoştinţa şi puterea, ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului şi să surpe stăpânirea lui în care-i ţinea pe oameni. El e modelul de luptă, cât ţine calea mântuirii.

Deci, cei ce vrem să ne mântuim trebuie să mergem şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşă, iar noi nu suntem decât numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajută, dăruindu-ne din persoana şi viaţa Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi Se luptă pentru noi ca să-L urmăm întocmai, pe toată calea noastră pământească.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi nease­mănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-1 desă­vârşi,  lămurindu-1 ca aurul.

De ce e refuzat creştinismul de fiecare în genere?

E refuzat nu din vreun motiv întemeiat, ci dintr-o viclenie inoculată naturii omeneşti, care se alipeşte de plăcere ca de un „bine” şi se depărtează de durere sau jertfă ca de un „rău”. Creştinismul practic, prin natura lui, stăvileşte dărăpănarea firii omeneşti prin pa­timi care produc o plăcere imediată, dar care cu timpul, devastând, întunecă totul şi per­vertesc înţelesurile cuvintelor de bine şi rău, punându-le unul în locul altuia.

În faza tinereţii e preferată plăcerea, nici­decum frânarea ei. Cine, aşadar, va scăpa de toate capcanele ei?

Abia dacă o mai stăvilesc puţin cei ce prac­tică credinţa după cuvintele stabilite de Biserică.

Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce - desăvârşita lepadare de sine - mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fă­ră de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta.

Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu, iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici. Cel ce se converteşte din toate puterile fiinţei sale şi cu toată sinceritatea la creştinism - care este o a doua creaţie a lumii, o a doua creaţie a omului, o a doua creaţie a firii, cel ce poate să se convertească la Domnul nostru Iisus Hristos cu toată sinceritatea şi la toată lumina cunoş­tinţei şi a dragostei de care-i capabilă această cunoştintă dumnezeiască, acela se converteşte la toată dragostea - cea una, a lui Dumnezeu, singura care poate face unificarea!

Războiul duhovnicesc

Omul în întregimea lui are a doua însem­nătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în exis­tenţa unei lumi nevăzute (cum face omul pro­testant) sau să deducă cu mintea existenţa ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută). Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâurire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoştinţă actuală a acelui fapt. Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau câr­muit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât şi ale iadului, încer­când să-l înrâurească în sensul urmărit de ele. Omul nu e fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes.

Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi pentru aceea că în jurul fie­cărui ins şi pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concen­trată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută. (Pr. Dumitru Stăniloae: Elemente de antropologie ortodoxă).

Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui Iisus că - „Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găseşte prin pustii ci numai în inima omului”.

Şi iarăşi semnificative sunt cuvintele din ru­găciunea „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti”. (Heruvicul - Sfânta Liturghie)

Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea, sunt „locul” lui Dumnezeu în om. Dar şi urâ­ciunea pustiirii poate să cuprindă „locul cel sfânt” cum zice Daniil.

Deci, după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu şi chinui­rea duhurilor rele sau „odihna” duhurilor rele şi chinuirea lui Dumnezeu.

Avem două conştiinţe paralele. E fapt impor­tant aceasta şi aproape necunoscut. Sublini­em: „conştiinţa religioasă” şi „conştiinţa eului”. Adesea „conştiinţa religioasă” apare ca întune­cată, pentru că duşmana sa, „conştiinţa eului”, cu o forţă extremă o ţine în nemişcare. Ea continuă totuşi, chiar aşa, să dea mărturie.

O inversare a situaţiei - mântuirea nu poate avea loc decât sub acţiunea „conştiinţei reli­gioase”, normative, revelată în Hristos.

În „conştiinţa eului”, omul se înţelege ca centru al lumii şi îşi reduce la el toate elemen­tele existenţei de care se ştie conştient.

În sfera „conştiinţei religioase”, dimpotri­vă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depăşeşte, îl pătrunde şi îl atrage spre ea. Iată la ce adâncimi se dă răz­boiul nevăzut.

Pe „conştiinţa religioasă” se altoieşte sme­renia, mama tuturor virtuţilor. Pe cealaltă, pe „conştiinţa eului”, însă, se grefează indepen­denţa, neascultarea îndă-rătnică, trufia - căpe­tenia răutăţilor. Şi una şi alta au expresia lor exterioară văzută: una - dragostea ascultării desăvârşite (Filipeni 2, 2-5), cealaltă - îndărăt­nicia şi toată răzvrătirea.

Focul, pârjolul acestui război, „nu-l stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Şi e mai bine a fi smerit, decât a şti ce e smerenia.

După cum ştiţi, una din încheierile rugăciunilor - pe care le zice preotul la Sfânta Liturg­hie, spune: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi te odihneşti.” Băgaţi de seamă, deci, că Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în persoane, Se, odihneşte întru sfinţi! Ce înseam­nă aceasta? Aceasta înseamnă că în păcătoşi Se chinuieşte! „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru, şi întru Sfinţi Te odihneşti”

Dacă sufletul drepţilor Îl odihneşte pe Dum­nezeu, închipuiţi-vă cât Se chinu-ieşte El în su­fletul păcătoşilor?! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om. La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Să ştiti că poruncile Domnului sunt porun­cile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţă, faţă de viaţa voastră, faţă de viaţa copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului.

Ascultaţi, că nu vă grăim din cărţi şi peste puterile voastre de înţelegere. Uite, de aici, din uşile împărăteşti, numai noi preoţii vă grăim. Şi vă spunem că avem canonul să vă ascultăm necazurile. Iar când este unul mai curat, zicem: bine că mai este unul mai neticăloşit de păcate; şi atunci ne-am odihnit. Şi am simţit bucurie când a venit un creştin mai depărtat de păcate. Şi atunci ne-am odihnit.

Dragii mei, în primele veacuri ale creştinis­mului toţi creştinii se numeau sfinţi pentru ca zilnic se mărturiseau şi se împărtăşeau, şi se împărtăşeau de viaţa de dincolo, căci mărturi­sind pe Dumnezeu, ei plecau la treburile lor zilnice şi se trezeau arestaţi sau li se tăia capul pentru credinţa în Hristos! Întru aceştia se odihnea Dumnezeu. Despre aceasta vi s-ar pu­tea ţine o predică morală. Trageţi-vă singuri înţelesurile din aceste cuvinte: „Ca Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te odihneşti”.

Băgaţi de seamă care plată o vreţi:

- Vreţi plata Duhului Sfânt? Odihniţi-L pe Dumnezeu întru voi! Cealaltă plată nu-i decât pedeapsă şi pe asta nu o vreţi. Altă plată nu este.

Dumnezeu în Treime locuieşte în oameni asemenea soarelui, care este unul singur dar dă lumină, căldură şi este glob (soare).

Ştiti sau aţi auzit că mulţi Îl căută pe Dum­nezeu în „ceruri” şi că ar vrea să meargă cu avionul la El, sau cu nişte gloanţe care ar trece prin nu ştiu ce straturi. Noi nu trebuie să-L înţe­legem pe Dumnezeu în acest mod, adică stând undeva departe, în nu ştiu ce hăuri din lume.

Dumnezeu nu locuieşte în depărtare, ci în inimile oamenilor. Împărăţia lui Dumnezeu nu este la cine ştie câte milioane de ani lumină depărtare, ci este în lăuntrul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu e o împărăţie a conştiinţei îm­păcate cu toată lumea, o împărăţie a iubirii de Dumnezeu şi de oameni, în care se oglindeşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, realizaţi în inimă această cunoştinţă a lui Dumnezeu, această conştiinţă curată!

Am găsit la unul din Sfinţii Părinţi cuvân­tul că, însuşi Dumnezeu grăieşte din conştiinţa limpede a Sfinţilor, a slujitorilor Săi. Şi zice Sfântul, lărgind înţelesul, că Dumnezeu strigă voia Sa din conştiinţa Sfinţilor către confraţii lor, oamenii.

Acum aş vrea ca, de aici, să vă ridic puţin mintea la preţul pe care-1 aveţi voi, să vă ridic mintea la valoarea pe care o aveţi îngropată în ţarina trupului vostru, şi pe care, rogu-vă să o dezgropaţi şi s-o scoateţi la lumină, ca să fa­ceţi lucrările lui Dumnezeu, ca să fiţi odihnă, nu muncitori chinuitori (ai lui Dumnezeu).

Mereu am crezut în această valoare a omu­lui, nu aceea pe care o vedem noi, cu ochii în­chişi, ci valoarea pe care ne-a dat-o însuşi Dumnezeu. Că omul care ştie aceasta altfel se poartă, altă nădejde are, merge mereu cu fruntea ridicată, nu cu fruntea plecată spre pământ. Cuvântul acesta se întemeiază pe ur­mătoarele trei texte: două ale lui Iisus şi unul al Sfântului Apostol Pavel: