Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Un sfat: să vă doriţi copii de la început, din tinereţe, până ce părinţii nu s-au hodorogit de grijile vieţii şi de alte păcate, căci sunt mai ageri şi de mai multă nădejde în viaţă. Copiii de la bătrâneţea părinţilor sunt mai stinşi, pare că lipseşte vlaga din ei şi duc o viaţă chinuită, pen­tru că au moştenit o zestre slăbită. Căci viaţa şi aşa este o cheltuire neîndurată, şi dacă mai e şi cu greşeli, le dai ca povară copiilor. Totuşi se poate ajunge până la 12 copii fără cusur, ceea ce va veni vremea să fie o datorie.

Urmând aşa (după sfaturile de mai sus) nu se mai întâmplă:

a). Crima de avort.

Crima de avort este mai mare decât simpla crimă, pentru că ea se face contra unui copil fără apărare. De aceea cere cap de mamă şi de tată. Sângele lor strigă la Cer RĂZBUNARE, şi puţini sunt cei ce scapă de această răzbunare.

Nenorocirile între oameni, războaiele, au şi rostul acesta de-a face dreptate acolo unde nu s-a făcut pocăinţă. „Să nu spurcaţi pământul pe care aveţi să trăiţi; căci sângele spurcă pământul şi pământul nu se poate curăţi de sângele vărsat pe el altminteri, decât cu sângele celui ce 1-a vărsat” (Numeri 35,33).

b). Blestemăţia ferelii de zămislire

Iată unde duce blestemăţia ferelii de zămis­lire: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund cu un capăt în şale, încât femeia nu mai poate.ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin durerile de stomac şi de rărunchi, şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli, care greu se mai vindecă, prin­tre care şi „poala albă”. Iar a treia supărare este că strică toată rânduiala dinlăuntrul femeii, şi ajunge desăvârşit neroditoare. Aşa se răzbună firea pentru fapta aceasta. De aceea nu trebuie să îndrăznească fetele a se gândi la căsătorie înainte de vârstă (de 18-20 de ani), când să fie în stare de a naşte copii. Sfatul greşit al părinţilor de a le căsători prea de tinere, cu soţi prea deosebiţi ca vârstă, îi face pe aceştia să se fe­rească de sarcină, neştiind urmările care sunt cu mult mai multe şi mari decât înşirai aici. Aşa se întâmplă că neamul celui fără de sfat, se stinge.

c). Fărădelegea desfrânării

Nu apăraţi desfrânarea că nu are nici o apă­rare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târ­ziu macină dragostea dintre soţi şi duce la ură şi răzbunare, ca orice păcat.

Alte lucruri de ştiut:

De la părinţi şi bunici se moşteneşte încli­narea de a crede sau a nu crede în Dumnezeu.

Văd oameni chinuindu-se, dar mai ales co­pii între a crede în Dumnezeu şi a nu crede. Lupta lor dintre bine şi rău, de multe ori e aşa de mare încât se tem să nu-şi piardă mintea. Iar ei dacă sunt copii, de unde vin chinurile aces­tea? De la părinţii şi bunicii care sunt într-însul (ca moştenire genetică). Se aflau între dânşii unii care credeau în Dumnezeu, şi alţii care cre­deau în cel rău. Se moşteneşte atât  îndeletnicirea de a crede în Dumnezeu precum se moşteneşte şi înclinarea de a nu crede.

Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice. Dacă nu este cineva ca să-1 ajute în vremea lui de cumpănă, se poate întâmpla ca să fie biruită partea cea bună de cea rea, căci mai totdeauna împre­jurările (imboldurile) din afară aşa „ajută” - dacă însă are parte de un sfat la vreme, trece cu bine peste vremea chinuirii sale şi mai vede liniştea. Cunoască deci, că firea părintelui necredincios, atât cât a moştenit-o, trebuie să o biruie, lipindu-se de Dumnezeu, Care nu are de lepădat pe nimeni.

Unii ca aceştia trebuie să călătorească în viaţă cu foarte mare grijă şi să nu cadă de la poruncă la desfrânare, că se pot stârni la bătrâneţe gân­duri de hulire împotriva lui Dumnezeu, chiar în vremea rugăciunii şi gata, gata, să dea în deznădejde de mântuire. Mântuirea este, însă răbdând toate supărările acestea.

Iată de ce nu e bine nicidecum să-ţi dai copilul în casa necredinciosului, că e chinuire şi pentru el şi pentru umaşii lui, din neam în neam.

Erau multe şi mari pricinile pentru care trebuia un leac puternic ca acesta. Iată-l dat la îndemâna fiecăruia, tuturora: unora spre bucurie mare, altora spre supărare mare. Cei ce aţi păzit cu sfinţenie praviIa sfântă sfinţi-se-vor;şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă.(Înţel. lui  Solomon 6,10).

Pentru necredincioşi- după sfatul Părinţilor- n-am nici un cuânt, iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.

Păstorul  îşi păzeşte oile… iar lupii îl găsesc de vină… nimic nou.

Cheamă însă din nou pe Iisus la nuntă… căci cei ce se pogoară în lumea aceasta (copiii), vin în vremea noastră peste măsură de răniţi, şi urmările cele mai grele abia de acum vin.

Iată de ce vine Iisus la nuntă şi nuntaşii la judecată.

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta! Amin!

Orice fel de desfrânare e o putrezire înceată … ca gunoiul care arde mocnit… şi scurtează zilele oamenilor.                             (Pr. Arsenie Boca)

Despre copiii lepădaţi

Astăzi Irod s-a multiplicat; aproape că nu mai există familie în care Irod nu-şi ucide copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă în Viaţă. Unde eşti Maica Domnului să scapi pe maica omului de pofta ucigaşă a lui Irod?

Altă durere pe care o aveţi voi, mamelor, ta­ţilor, sunt copiii lepădaţi. Acesta este un păcat strigător la cer. Este ucidere la mijloc, şi nu este cu nimic mai uşoară.

Ascultaţi toţi cu luare aminte: sângele lor cere răzbunare. De asemenea, nu vei avea mulţumire sufletească nici cu ceilalţi, ci numai plâns şi jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori ţi-i ia Dumnezeu şi pe ceilalţi copii, ori vor cere însuşi capul mamei.

Ştiţi bine că aceasta se întâmplă la multe mame ucigaşe atunci pe loc. Iar aceasta aşa se tocmeşte că atâta supărare vei avea în casă, că îţi pierzi cumpătul şi uiţi de marea milă a lui Dum­nezeu, ce o are cu toţi păcătoşii, şi se apropie diavolul de tine şi îţi bagă în cap gândul să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi faci capătul. Acesta este glasul împotriva tuturor celor care fac aşa. Mare ispitire păţesc mamele care fac aşa, care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii, pe care i-ai făcut, trebuie să pui în loc tot atâţia copii, ai altor femei sărace şi să-i botezi, iar dacă nu ia-i şi botezaţi gata şi să îngrijeşti de dânşii ca de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, cu încălţămin­te, făină, bani de şcoală, până ce sunt în stare să-şi câştige pâinea, şi ce scoţi din copiii tăi, aceea să iasă şi din aceia. Iar toate necazurile pe care le vei avea în vremea aceasta, fie pentru ei, fie de la ei, să le rabzi pe toate, nădăjduind în mila lui Dumnezeu, că îţi va ierta păcatul, căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie înaintea judecăţii.

Acesta este un cuvânt de mângâiere pentru voi, dar faceţi întocmai căci faţă de Dumnezeu nu te poţi plăti cu minciuni. Şi-ţi va spune diavolul că ai dat destul, numai aşa, ca să te bage dator, ca să-i fii şi lui datornic, şi să nu-ţi plă­teşti faţă de Dumnezeu datoria. Şi să înveţi pe cele tinere să nu facă şi ele aşa cum ai făcut tu, pentru că tu ştii cu câtă înfrigurare pătimeşti în sufletul tău.

Vrei copii puţini, nu lăsa pe bărbatul tău să se atingă de tine. Însă, ca să puteţi face lucrul acesta, trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă, dacă ne bagă în focul iadului. De aceea, ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul.

Te sfătuieşte bărbatul ca să ucizi copiii? Sfa­tul este ucigaş, nu-1 asculta, ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui, şi Dumnezeu va ve­dea osteneala ta, şi nu te va părăsi, ci te va milui, de vei fi vrednică.

În toate acestea de până aici se încurcă oa­menii care nu postesc, căci aceştia sunt izbiţi de toate relele care de la stomac încep, iar eu vă spun că şi de la brâu în jos.

Prin urmare să vă pocăiţi şi să nu mai păcă­tuiţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie, căci altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutu­lui vostru. Nu uitaţi, însă, că postul este poarta, iar patrafirul preotului este uşa. Iar, cu acestea vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic.

,,Mărturisi-voi, asupra mea, Domnului fărădele­gea mea, şi îndată Tu ai ridicat pedeapsa păcatului meu” (Psalmu131, 6). Asupra noastră atârnă pe­deapsa păcatului şi urmează să-1 ispăşim şi să-1 scoatem din obicei. „De aceea, toată sluga să se roage la vreme, chiar potop de ar veni să nu-1 poată potopi”. Vedeţi cum trebuie să vă fie aşe­zământul minţii, inimii şi trupului vostru cură­ţite? Căci Dumnezeu nu păzeşte trupul spurcat, inima şi mintea cu vicleşug, iar dacă ne îndrep­tăm, zilele se înseninează şi ne vom bucura.

Dacă veţi fi şi împlinitori, nu numai ascultă­tori, se vor urni necazurile din loc şi nici eu nu am bătut toaca la urechile surzilor. Mai sunt încă multe de dezbătut, cu ajutorul lui Dumne­zeu, dar nu se pot toate dintr-o dată, ci pe rând, şi cu cât le veţi auzi mai des cu atât le veţi ţine minte mai bine.

{Plata păcatelor părinţilor, izbeşte şi-n urmaşi}

Iată ce-i cu relele: ele vin pe capul oamenilor - şi uneori chiar pe cap - de pe urma păcatelor, ca plată, ca ispăşire şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea, e că plata păcatelor izbeşte şi-n urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam. Iată ce scrie la „A doua Lege” - Deuteronomul (cap. 5, 9-10): „Pe­depsesc păcatele părinţilor în copii, până la al treilea şi până la al patrulea neam, al celor ce Mă urăsc pe Mine. Şi fac milă până la al miilea neam celor ce mă iubesc pe Mine, şi păzesc poruncile Mele”.

Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând sau nebun la casa de nebuni. Nu e o boală de moarte şi, odată instalată, n-are leac. Şi cine distruge nervii? Iată ce ne spun şi doctorii: beţia, desfrâ­narea cu bolile ei, mânia şi supărările peste măsură. Deci feriţi-vă de acestea, că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase care nu se mai refac în veac. Toate ţesuturile se refac, afară de celula nervoasă.

Un tată pătimaş de acestea n-are urmaşi să­nătoşi, ba şi-n nepoţii şi strănepoţii săi se moşte­neşte ceva găunos, care la o întâmplare oarecare răbufneşte afară. E destul să se îmbete un tată o dată, ca să aibă, din beţia aceea, un urmaş cu boala copiilor - epileptic. E destul să-şi sperie soţia o dată, în vremea sarcinii, ca dintr-aceasta să se aleagă un copil nenorocit pe toată viaţa.

Aşa se răzbună păcatele părinţilor în bieţii copii, care nu au nici o vină şi nici un viitor. Spun acestea şi mai am de gând să mai spun, fiindcă prin regiunea aceasta -odini-oară capi­tala Daciei - acum se bea cel mai mult rachiu, de aceea aici sunt cei mai mulţi copii bolnavi de nervi - deşi oamenii pătimesc şi de alt rău mai mare: nu vor să aibă copii; (…).

Nouă, preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tă­măduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la puţini dintre Sfinţi, din vreme în vreme; ne-a dat însă un dar mai mare: al iertării păcatelor! Nu 1-a dat îngerilor, dar 1-a dat oamenilor.

Darul iertării păcatelor e mai mare decât da­rul minunilor, întrucât priveşte sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât a tămădui un picior.

Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păca­telor, nimeni nu se mântuieşte. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în Cer (Matei 18, 18). Şi preotul nu te poate dez­lega dacă tu nu vii să-ţi mărturiseşti asupra ta păcatele tale. De asemenea, preotul nu te poate dezlega - ca oarecum cu sila - dacă nu-ţi dai în­suţi toată silinţa de a te dezlega de toate năra­vurile tale rele.

Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea de a le mai face. Iertarea păcatelor nu înseamnă să le spovedeşti mereu şi să le iei iarăşi de la capăt şi iar să le spovedeşti şi iar să le iei de la capăt. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Preotului îi trebuie bunăvoinţa voastră ca să o facă voinţă, să o facă tărie de caracter, să o facă simţire de obraz.

Oamenii umblă după făcătorii de minuni, fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e învierea vieţii tale pe temelia ei, Iisus Hristos; e încreştinarea vieţii tale. Asta-i minu­nea cea mai mare -„înnoirea vieţii tale” - care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă, preoţilor, poruncă: „Înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta, n-ar putea să ţi-o spună nimeni mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis…

Oare de unde începe slăbănogirea (paralizia)?

De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după Dumne­zeu, ci după capul ei, după păcat. Şi aşa dă omul drept în plata păcatului, ca şi cum ar da cu oiştea-n gard.

Tot minte slabă dovedesc şi aceia care nu vor să vină la ştergerea păcatelor, şi n-au de ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută şi doctorii, dar trebuie să-ţi curăţeşti întâi sufletul.

Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, şi nu după momeala păcatelor, ar preveni, ar ocoli toate pacostele necazurilor, dar aşa, drept în ele îşi sparg capul. Şi apoi umblă plângând… Lasă-te, frate, condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu…, capul care nu ascultă… odată se sparge şi n-are cine ţi-1 lega!

Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spo­vedit? - Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac păcatele mai mult decât înfrânarea de la ele.

E o poveste ştiută pretutindeni, totuşi o voi spune şi aici:

Ştiţi că sunt şerpi care sug laptele şi sunt vaci, care, odată supte de şarpe, aleargă nebune după şarpe să le sugă iarăşi. Şi aşa se întâmplă că vaca se apropie de înţărcat, dar de nărav nu se înţarcă şi se duce mereu la şarpe. Şarpele îi suge sângele, iar dacă nu-i prea vine, în sfârşit, o muşcă. Iată prostia de vacă osândită la moarte.

Dar şi prostia de om, tot la moarte-i osân­dită. Toată tinereţea ta o dai dracului şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebarea este: dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu? Şi altă întrebare: dacă-ţi mai primeşte Dumnezeu o grămadă de cioburi, în loc de un vas frumos şi întreg cum puteai să fii? Aspre vorbe! Dar ăsta-i un răspuns la întrebarea: De ce nu vin oamenii la spovedit în primăvara şi vara vieţii lor? Pen­tru că îşi dau vlaga  s-o sugă şarpele!

«În toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatul. Şi iarăşi: nimic nu pri­cepe omul mai greu ca: „Ce e acela, păcatul”, când petrece în el. De aceea păcătuim cu uşu­rinţă, dar ne pocăim cu anevoie!» (Ilie Miniat, Didahii, pg. 113).

Altă pricină care te împiedică de la spoveda­nie e că judeci preoţii! Eşti nemulţumit de preot, iar de care ai fi mulţumit, ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă să mergi păcatele tale. (…)

Orice DUHOVNIC, indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină sau chiar şi sărăcia morală - este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu şi credincioşii n-au nici un motiv de a-1 ocoli. Darul acesta, al preoţiei, e darul lui Dumnezeu şi e în funcţie de Dumne­zeu (atârnă de Dumnezeu), el nu e în atârnare de omul care-L reprezin-tă pe Dumnezeu. Prin glasul slugii Sale, (al preotului), Dumnezeu te iartă, fiindcă tu sub patrafir, în faţa Altarului, lui Dumnezeu te mărturiseşti. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de a te îndrepta.

Sunteţi nemulţumiţi de preoţi?

Dar voi, oare, ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-1 închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei, preoţii? Ei sunt fiii voştri! Cum i-aţi născut, aşa-i aveţi? Ce le găsiţi vină numai lor?

Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i!!

Iată, vă spun că tot poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai Împărăţiei lui Dumnezeu!

Poporul îşi are în toate privinţele povăţuito­rii pe care îi merită.

Repet: Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i!!

Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui mare dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă şi ai să dai seama. Naşteţi copii cu gândul să fie slujitori ai lui Dumnezeu între oameni!

Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta - (se întreabă proorocul):

,,Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură cu trup şi suflet? Şi această făptură întrunită (uni­tatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea? Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15).

Aceasta e pretenţia lui Dumnezeu de la căsă­torie şi după atare roade tânjiţi şi voi, băgând însă vină roadelor pe care le-aţi dat (copiilor voştri - preoţii).

Tămăduirea slăbănogiei neamului, de aici începe! Asta i-ar fi iertarea!

Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor!

Povestire a Preacuviosului Părintelui nostru ZOSIMA,

despre Pământul fericiţilor

În părţile Tebaidei, în pustia cea mai dinlă­untru, era un pustnic cu numele Zosima, care de 40 de ani trăia în pustie şi faţă de om nu vă­zuse în tot acest timp. Acestuia i s-a descoperit de la Dumnezeu că se află în lumea aceasta un loc numit pământul fericiţilor. Şi se ruga Zosima Bunului Dumnezeu, ziua şi noaptea, ca să-i arate istoria lor şi petrecerea fericiţilor. Deci, i s-a trimis lui îngerul Domnului, zicându-i:

- Zosima, omul lui Dumnezeu, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, m-a trimis Dumnezeu ca să-ţi poruncesc să te duci în pământul fericiţilor, însă nu o să poţi să rămâi cu dânşii; iar acum, scoală-te şi te du!

Mulţumind Zosima lui Dumnezeu, a ieşit din peştera sa şi a pornit spre insula aceea fără să ştie drumul, ci povăţuit fiind numai de Dum­nezeu; şi merse el timp de 40 de zile, însă, slă­bind de oboseală, a leşinat. Trei zile a rămas acolo şi s-a rugat lui Dumnezeu ca   să-i ajute ne­putinţei lui. Şi iată că a venit din pustie o cămilă şi plecând genunchii, 1-a primit pe dânsul pe spatele ei, ducându-1 într-un loc, în pustie, unde erau fiare otrăvitoare şi purtătoare de moarte. Iar el, temându-se foarte tare, s-a rugat către Domnul să-i ajute, şi   s-a făcut acolo cutremur mare şi vijelie de vânt a suflat şi 1-a luat pe el de pe pământ şi 1-a înălţat în văzduh. Aşa mer­gând, se ruga, şi 1-a pus pe el pe marginea unui râu pe care vrând el să-1 treacă, n-a putut. Şi iată că, din apă, s-a auzit un glas care i-a zis:

- Zosima, omul lui Dumnezeu, apele mele nu poate să le treacă nici pasărea lumii acesteia, nici suflarea vântului, nici acest soare, nici ispi­titorul diavol. Caută însă peste apă şi vezi cât este până la cer.

Iar Zosima se ruga cu lacrimi şi i s-au arătat doi copaci de la pământ, unul de o parte de râu şi altul de cealaltă parte de râu, foarte înalţi şi frumoşi şi plini de roade bine mirositoare. Şi plecându-se un copac, l-a luat pe Zosima în vâr­ful lui şi 1-a înălţat mult, iar celălalt copac s-a plecat şi el şi 1-a primit pe Zosima între crengile lui, punându-1 pe el dincolo de râu, unde s-a odihnit timp de trei zile.

Şi era tot locul acela numai un câmp neted. Acolo stând Zosima, obosit fiind, a văzut un om şezând gol şi a socotit că este o nălucire şi s-a pecetluit pe sine cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Apoi, apropiindu-se Zosima de dânsul, i-a zis:

- Bucură-te, frate.

Iar acela i-a răspuns:

- Darul lui Dumnezeu cu tine. Şi iarăşi a zis Zosima către el:

- Omule al lui Dumnezeu, cine eşti? Iar acela a zis către dânsul: - Tu cine eşti şi cum ai venit aici?

Atunci Zosima i-a povestit viaţa sa şi toate cele despre dânsul; că s-a rugat lui Dumnezeu şi 1-a adus aici. Şi acela i-a zis lui :

- Şi eu cunosc că eşti om al lui Dumnezeu, că nu era cu putinţă să treci norul şi râul cel mare şi învolburat, fiindcă lăţimea râului este de trei mile, iar adâncimea lui este un abis, iar norul ajunge până la cer; iar tu ai venit aici din de­şertăciunea lumii.

Apoi, Zosima 1-a întrebat:

- De ce eşti gol?

Iar omul acela i-a raspuns:

- Tu te bucuri că porţi piele de oaie, însă aceasta se strică pe trupul tău, dar priveşte sus la cer şi vezi haina mea cum este.

Şi privind Zosima la cer, a văzut faţa aceluia ca soarele şi haina ca fulgerul şi s-a temut foarte, zicând în sine că este fiul lui Dumnezeu, şi a căzut la pământ. Iar acela, ţinându-1 de mână, i-a zis:

- Scoală-te că şi eu sunt unul din cei fericiţi, vino să te duc la bătrâni.

Şi luându-1 pe Zosima de mână, l-a dus într-un loc unde erau noroade multe şi acolo şedeau bătrânii, asemănare având ca a lui Dumnezeu şi noroadele şedeau înaintea bătrâ-nilor cu multă luare aminte.

Văzând pe Zosima, au zis între dânşii:

- Acest om a venit aici din deşarta lume; veniţi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne descopere taina aceasta, nu cumva a venit sfârşitul lumii?

Şi, sculându-se, s-au rugat lui Dumnezeu şi iată că s-au pogorât din cer doi îngeri, care le-au zis lor:

- Nu vă temeţi de bărbatul acesta că Dumne­zeu 1-a trimis aici ca să şadă cu voi şapte zile şi să primească aşezământul vostru şi vieţuirea şi apoi o să se ducă înapoi la locul lui.

Acestea zicând, îngerii s-au înălţat la cer, iar bătrânii l-au dat pe Zosima la unul dintre dân-şii, zicându-i: „Păzeşte pe omul acesta până la şapte zile”. Şi luându-1 pe el, păzitorul 1-a dus la locuinţa lui şi şedea sub un pom, fiindcă la ceasul şase din zi (ora 15⁰⁰) mânca din roadele pomilor şi bea apă mai dulce decât mierea şi nectarul, şi iarăşi se ridicau pomii şi apa la locul ei până la ceasul şase (ora 15⁰⁰) al zilei de mâine. Şi auzind norodul că a venit un om din deşarta lume, veneau să-1 vadă pe el; şi-1 întrebau cu de-amănuntul, iar el le răspundea la toate întrebările lor.Dar, din prea mare oboseală îmbolnăvindu-se, a leşinat; atunci 1-a rugat pe păzitorul său, zicând:

- De va veni cineva, spune-le că nu sunt aici, ca să mă odihnesc puţin.

Iar păzitorul auzind, a strigat tare:

- Vai mie! Că istoria lui Adam, acesta voieşte să se împlinească la mine. Satana 1-a amăgit pe Adam prin Eva, şi pe mine omul acesta, prin măgulirea lui, voieşte să mă facă mincinos, fiindcă mă îndeamnă să spun minciună, „că nu este aici”. Ridicaţi-1 pe el de aici că voieşte să se­mene între noi sămânţa lumii celei deşarte.

Zicând acestea, s-a ridicat împotriva lui Zosima tot norodul şi toţi bătrânii, spunându-i:

- Du-te frate de la noi, fiindcă nu ştim de unde ai venit aici!

Dar Zosima a plâns foarte mult, căindu-se către bătrâni:

- Iertaţi-mă, domnii mei, că am greşit.

Atunci bătrânii au împăcat poporul şi iarăşi 1-au întrebat pe Zosima cum a venit aici. Şi din nou le-a spus el cum s-a rugat lui Dumnezeu ca să vină către dânşii şi cum 1-a învrednicit Dum­nezeu. Iar apoi bătrânii i-au zis:

- Şi acum ce voieşti să-ţi facem?

Iar el le-a zis:

- Voiesc să iau de aici, în scris, toată vieţui­rea voastră. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat şi luând plăci de piatră au început să scrie:

„Ascultaţi, fiii oamenilor, petrecerea aşeză­mântului şi viaţa noastră a fericiţilor. Fiindcă şi noi suntem dintre voi. Căci atunci când a pro­povăduit proorocul Ieremia şi a zis: „Că cetatea Ierusalimului se va da în mâinile închinătorilor la idoli”, atunci şi-a rupt Ieremia hainele sale, s-a îmbrăcat în sac şi-a pus cenuşă pe capul lui şi a zis la tot poporul să se întoarcă din calea lor cea vicleană. Auzind acestea, părintele nostru Riham, fiul lui Aminadav, a zis către noi: „Ascultaţi, fiii şi fiicele lui Riham, părintele vostru. Scoateţi hainele voastre şi nu beţi vin, nu mâncaţi buca­te fierte şi sicheră şi miere să nu puneţi în gura voastră, până ce va primi Domnul rugăciunile noastre”.

Şi noi am făcut câte ne-a poruncit nouă Riham: pâine coaptă în foc nu am mâncat, unt­delemn, vin şi sicheră nu am băut, ci numai am plâns plângere foarte mare şi ne-am rugat lui Dumnezeu; şi ne-a auzit rugăciunea noastră şi a întors urgia Sa de la cetatea Ierusalimului şi de la norodul Său şi 1-a izbăvit din mâna celor de alt neam.

Şi, după aceea, a murit împăratul cetăţii Ierusalimului şi s-a sculat alt împărat şi s-a adu­nat tot poporul şi a zis împotriva noastră: „Unii din oamenii din poporul tău au schimbat calea lor de la noi. Cheamă-i pe dânşii şi întreabă-i pentru care pricină au făcut aceasta?” Iar împă­ratul ne-a chemat pe noi şi ne-a zis: „Cine sun­teţi şi de unde vă este patria?” Iar noi i-am zis lui: „Noi suntem fiii lui Riham, fiul lui Amina­dav, şi când a propovăduit proorocul Ieremia şi a zis: „Această cetate se va da în robie celor de alt neam”, atunci împăratul cel mai înainte de tine, auzind şi pocăindu-se de păcatele lui, a poruncit la tot norodul să postească şi să se roa­ge lui Dumnezeu, iar părintele nostru Riham, ne-a poruncit nouă, zicând: „Scoateţi hainele voastre, pâine coaptă în foc şi miere să nu mân­caţi, vin şi sicheră să nu beţi”, şi noi am făcut precum ne-a poruncit părintele nostru Riham şi ne-am rugat către Domnul şi a miluit Dumne­zeu pe norodul Său şi Şi-a întors urgia Sa de la noi. Iar noi ne-am întărit întru porunca părin­telui nostru şi am zis între noi că bine este nouă să fim aşa totdeauna”. Iar împăratul a zis către noi: „Învoiţi-vă cu norodul meu să mâncaţi pâine şi să beţi vin şi slăviţi pe Dumnezeu şi o să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu şi împăratu­lui”. Iar noi i-am zis lui: „Nu, noi facem as­cultare lui Dumnezeu şi părintelui nostru”.

Atunci, mâniindu-se împăratul, ne-a pus pe noi în temniţă, iar noaptea, în temniţa unde stă­team a strălucit lumină mare şi îngerul Domnu­lui, venind, a ridicat acoperişul temni-ţei şi, ţinându-ne pe noi de creştet, ne-a scos pe noi din temniţă şi ne-a ridicat în văzduh şi ne-a adus la apa râului acestuia, iar când ne-a trecut pe noi la locul acesta a venit zid de nor şi a acoperit deasupra apei şi a ajuns până la cer şi a despărţit locuinţa aceasta şi nu ne-a despărţit pe noi de pământul acesta, ci ne-a dat nouă acest loc bun.

Şi acum ascultaţi, fiii oamenilor, petrecerea şi vieţuirea noastră, a fericiţilor, fiindcă ne-a pus Dumnezeu pe noi în pământul acesta şi suntem bine credincioşi, iar nu fără de moarte. Pământul acesta rodeşte poame bine mirositoa­re, şi roadele la tot pomul sunt mai dulci decât mierea, şi aceasta este hrana şi băutura noastră, neîncetat ne rugăm Domnului ziua şi noaptea. La noi, nu este vie, nici arătură, nici rocodelie de lemn sau de fier, la noi nu este casă şi nici zi­dire, nici foc, nici cuţit, nici vânt greu. Unii din noi îşi iau femeie ca să nască până la doi fii şi pe urmă se deosebesc unul de altul şi cealaltă parte a vieţii lor trăiesc întru curăţie şi în feciorie. Unul din fiii lor se însoară, iar celălalt trăieşte în feciorie şi nu este în noi număr de ani, de lună şi săptămână. Dedesubtul pomilor ne este aşter­nutul, fiindcă frunzele pomilor cad şi nu se stri­că, că acestea sunt aşternutul şi acoperământul şi nu suntem goi cu trupul, precum ne vedeţi şi ne socotiţi, ci avem îmbrăcămintea dreptăţii şi nu ne ruşinăm unul de altul. În ceasul al şaselea din zi, vine rodul pomilor la apă, de la sine-şi, şi mâncăm şi bem cu săturare şi ele iarăşi se trag la locul lor. Cunoaştem pe toţi drepţii cei din lu­me şi pe cei păcătoşi şi lucrurile toate vi le ştim fiindcă în toate zilele vin îngerii lui Dumnezeu şi ne vestesc nouă şi faptele drepţilor şi ale păcătoşilor şi pentru cei drepţi ne bucurăm, iar pentru cei păcătoşi ne mâhnim şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ei să se pocăiască şi să plângă că­tre Dumnezeu, ca să le ierte lor păcatele. Iar când vine vremea Postului Mare (Patruzecimii), toţi pomii încetează de a-şi mai da rodul lor şi ne plouă Dumnezeu mană din cer (precum a plouat şi strămoşilor noştri). Atunci cunoaştem că s-a schimbat vremea anului, iar când vin Paştile, atunci îşi dau pomii roadele lor cele cu bun miros. Atunci şi noi priveghem trei zile, pentru Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, şi nu este întru noi nedreptate sau ispite, nici boală trupească, ci este pace şi linişte, unire multă şi dragoste. Iar când ne primesc pe noi îngerii nu se tulbură nicidecum sufletul nostru, ci mai vârtos se bucură sufletele noastre îm­preună cu îngerii. Şi precum în urmă primeşte mireasa pe mirele său, aşa primeşte sufletul nostru buna-vestire de la sfinţii îngeri; şi nu zic nimic altceva îngerii către suflet decât numai: „Te cheamă Domnul”. Atunci iese sufletul din trup cu toată bucuria şi se duce către îngeri şi îndată îl primesc pe el îngerii şi îi zic: „Fericit eşti tu, suflete, că ai împlinit voia lui Dumne­zeu”. Iar vremea vieţii noastre este aşa: ieşind din viaţa noastră, adică din trup, la trei sute şai­zeci de ani, tânăr fiind se desparte de trup, iar la bătrâneţe iese din trup la opt sute opt zeci de ani, iar ziua sfârşitului nostru ne-o arată înge­rul, că atunci când vin îngerii ca să ia sufletul unuia din noi, mergem şi noi împreună cu dânşii, iar bătrânimea, văzând pe înger, adună pe tot poporul şi ne ducem cântând împreună cu îngerii la locul locuinţei noastre, fiindcă nu se află la noi unelte, ci îngerii fac coşciugul tru­pului nostru. Iar cel chemat la Domnul, fratele nostru, merge împreună cu noi şi fiecare dintre noi îi dăm sărutare, petrecându-1 şi fericindu-1. Atunci iese sufletul din trup şi îl sărută pe el îngerii, iar noi vedem fiinţa celui chemat ca o închipuire a icoanei (trupului), fără a deosebi dacă este bărbat sau femeie. Atunci îngerii îl primesc pe el cântând cântarea lui Dumnezeu. Apoi alte cete de îngeri îl întâmpină cu sârgu­inţă pe sufletul acela ce vine în văzduh şi îi dau sărutare şi când intră în locul unde I se închină lui Dumnezeu, atunci îngerii îl primesc pe feri­citul suflet, ducându-1 la Cel fără de început, Părintele luminilor. Iar atunci când îngerii cântă în cer, iar noi, fiind aici jos, îi auzim pe dânşii, iar când cântăm noi aici jos, ei ne aud pe noi sus, în cer, şi aşa între noi şi între îngeri se suie slavoslovia şi laudele către Dumnezeu. Şi când sufletul fericitului va cădea cu faţa în jos să se închine Domnului, în ceasul acela ne închinăm şi noi lui Dumnezeu, iar când se va scula să meargă la locul orânduit pentru el, atunci mergem şi noi în biserică, ca să împlinim mulţumirea către Dumnezeu.”

Toate acestea scriindu-le, adică aşezământul şi vieţuirea lor, au dat această scriere lui Zosima şi 1-au petrecut până la locul copacilor de lângă râu. Apoi s-au rugat către Domnul, şi au zis:

- Dumnezeule, Cel ce ne-ai arătat nouă aceste semne şi ai făcut să vină la noi robul Tău Zosima din deşarta lume, iarăşi Te rugăm ca să-1 duci pe el cu pace şi porunceşte să se plece copacii aceştia şi să ia pe robul Tău şi să-1 treacă pe el dincolo.

Apoi Zosima şi-a cerut iertare şi rugăciune de la sfinţii fericiţi, iar ei i-au zis lui:

- Pace ţie, frate. Du-te, povăţuit fiind de Dumnezeu!

Şi luându-1 pe el copacii, 1-au pus de cealaltă parte a râului. Atunci s-a rugat Zosima lui Dumnezeu şi a venit vijelie de vânt şi 1-a luat pe el pe aripile lui şi 1-a pus la locul acela unde 1-a găsit şezând. A venit apoi cămila din pustie şi 1-a primit pe spatele ei,  ducându-1 opt zeci şi cinci de stadii şi 1-a pus pe el la locul unde 1-a găsit şi s-a dus cu pace zicând: „fericit eşti, Zosima, că te-ai învrednicit să-i vezi pe fericiţi”. Şi iată îngerul Domnului, venind, i-a zis lui:

- Bine ai venit robul lui Dumnezeu! Vino să te duc la peşteră, la locaşul trupului tău, fiindcă o să se facă peştera ta mărturie a pustiei şi tămăduire celor ce vor veni acolo! Ardere şi chinuire dracilor va fi ea.

Şi 1-a petrecut pe el cale de 40 de zile şi în­dată s-a aflat la peştera lui. Şi a şezut îngerul Domnului de 1-a ajutat pe el să pună plăcile cele de piatră în altarul bisericii celei din peştera lui, pietre ce i-au fost date de acei fericiţi.

Iar când s-a suit îngerul Domnului în cer, iată că a venit diavolul cu chip sălbatic şi cu mânie mare şi tulburat şi i-a zis lui:

- Ştiu că Dumnezeu are să te facă ca pe fericiţii fără de păcate, asemenea îngerilor. Însă eu vreau să-ţi arăt puterea mea şi să te prăpă­desc pe tine şi pe toţi cei care vor primi în ini­mile lor şi vor împlini cele scrise pe aceste plăci de piatră.

Acestea zicând, diavolul a fugit şi venind îngerul Domnului i-a zis lui:

- Zosima, nu te teme, nicidecum, de satana, fiindcă Domnul o să-ţi ajute şi pe el o să-1 piardă!.

Acestea zicând, îngerul s-a suit la cer. Iar după opt zile, luând diavolul cu sine încă 1.360 de draci şi venind, 1-au răpit pe el, când se ruga, şi 1-au scos afară din peşteră unde 1-au bătut 40 de zile, şuierând de mânie. Iar după aceea a plâns diavolul zicând: „Amar mie! că pentru un om am pierdut toată lumea, fiindcă acesta m-a biruit prin rugăciunea lui”. Şi încercă diavolul să fugă de la dânsul, dar sfântul, ţinându-1 pe el, i-a zis: „Nu te las să fugi de aici dacă nu tei vei jura că de astăzi înainte nu vei mai face rău la vreun om”. Iar diavolul, cu mare plângere, s-a jurat lui şi pe tăria cerului, zicând: „Câtă vreme va fi locuinţa ta şi a celor ce locuiesc după tine şi după învăţătura ta, nu voi veni la locul acesta”. Atunci 1-a lăsat Zosima, bleste­mându-1, să meargă în focul cel veşnic, cu toţi dracii care erau împreună cu dânsul. Atunci a venit îngerul Domnului şi 1-a dus pe el în peş­tera lui cu multă slavă şi a mai trăit Zosima după aceea încă 36 de ani şi a dat aşezământul şi vieţuirea sfinţilor fericiţilor la toţi părinţii de prin pustie. Iar diavolul plângea şi se văicărea tânguindu-se că dacă se vor propovădui plăcile acelea ale aşezământului şi vieţuirii fericiţilor în lume, s-a făcut de batjocură, fiindcă oamenii vor rămâne fără de păcate şi numai el o să ră­mână în iad şi în muncă.

Iar după ce au trecut 36 de ani, au venit în­gerii lui Dumnezeu către Avva Zosima, precum şi la acei fericiţi, şi s-au adunat şi toţi monahii şi s-a citit aşezământul lui şi toată viaţa lui şi a fericiţilor şi aşa şi-a dat sufletul. Iar îngerii, pri­mind sufletul lui, care strălucea mai mult decât soarele şi suindu-1 la cer, îl sărutau pe el, iar trupul lui, cu cântări cinstindu-1 monahii, a fost luat şi îngropat ca un odor de mult preţ în biserica peşterii. Şi au crescut 7 finici în locul acela şi au umbrit peştera, iar din peşteră a ieşit izvor de apă, care se vede până astăzi şi care tă­măduieşte sufletele şi trupurile tuturor celor ce aleargă la el cu credinţă.

Iar pe noi, păcătoşii, să ne învrednicească Dumnezeu să urmăm şi noi vieţuirii părintelui nostru Zosima, şi să fim cu toţii părtaşi vieţii celei veşnice, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfântul Duh în veci. Amin.