După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Baron, nu-i aşa? zise d'Artagnan, sfîrşind vorba prietenului său.

— Ah! strigă Porthos, luminat la faţă. Ah! De-aş fi baron!

„Bun! cugetă d'Artagnan. Aici voi izbuti."

Apoi, cu glas tare:

— Ei bine! dragă prietene, titlul ăsta, pe care îl doreai tu, am venit eu să ţi-l aduc astăzi.

Porthos sări în sus, de se cutremură toată încăperea; două sau trei sticle se clătinară şi căzură pe jos, prefăcîndu-se în cioburi. Mousqueton, auzind zgomot, alergă numaidecît şi, prin uşa des­chisă, îl văzu pe Planchet, cu gura plină şi cu şervetul în mînă.

— Monseniorul m-a chemat? întreba Mousqueton.

Porthos îi arătă cu mîna să strîngă cioburile.

— Bag de seamă cu plăcere că ţii pe lîngă tine acelaşi flăcău vrednic, spuse d'Artagnan.

— E intendentul meu, îl încunoştinţă Porthos.

Apoi ridică glasul:

— S-a pricopsit, neisprăvitul, se vede cît de colo – şi adăugă şoptit: Dar mi-e credincios trup şi suflet, nu m-ar părăsi pentru nimic în lume.

„Şi-i zice stăpînului său monseniore" – se gîndi d'Artagnan.

— Du-te, Mouston! porunci Porthos.

— Ai spus Mouston? Aha, da! I-ai scurtat numele: Mousque­ton era prea lung.

— Întocmai, încuviinţă Porthos. Şi-apoi, duhnea de la o poştă a sergent de cavalerie. Dar noi discutam ceva cînd a dat buzna ne­isprăvitul ăsta.

— Da, zise d'Artagnan. Totuşi să amînăm convorbirea pe mai tîrziu, fiindcă oamenii tăi s-ar putea să intre la bănuieli. Poate că iscoadele mişună şi prin partea locului. Ghiceşte, Porthos, că e vor­ba de lucruri serioase.

— La naiba! mormăi Porthos. Ei bine, acum, după-masă, cade bine să ne plimbăm prin parc.

— Bucuros.

Şi cum amîndoi mîncaseră pe săturate, porniră să facă încon­jurul unei minunate grădini. Alei de castani şi tei acopereau cel puţin treizeci de pogoane; prin crîngul bogat şi printre arbuştii din capătul fiecăreia se zăreau iepuri pierind în alunişuri şi zbenguindu-se prin iarba înaltă.

— Pe legea mea, cuvîntă d'Artagnan, parcul se dovedeşte pe măsura tuturor celor de aici; şi dacă heleşteul e la fel de bogat în peşte cum e desişul în iepuri, atunci socoteşte-te un om fericit, dragă Porthos, de vreme ce ai păstrat patima vînătoarei, la care s-a adăugat şi aceea a pescuitului.

— Prietene, răspunse Porthos, las pescuitul în seama lui Mous­queton. Asta-i o desfătare de rînd. În schimb, mai vînez cîteodată, adică atunci cînd mă prinde urîtul, vin şi m-aşez pe una din băncile astea de marmură, trimit să mi se aducă puşca, strig după Gredinet, cîinele meu favorit, şi m-apuc să trag în iepuri.

— Păi asta-i grozav de plăcut! exclama d'Artagnan.

— Da, încuviinţă Porthos, cu un nou oftat. Grozav de plăcut!

D'Artagnan însa nu le mai ţinea socoteală.

— Pe urmă, adăugă Porthos, Gredinet aleargă să caute vînatul şi-l duce singur la bucătărie: l-am dresat anume.

— Tii, drăguţă dihanie! se minună d'Artagnan.

— Ei, relua Porthos, să-l lăsăm pe Gredinet. Sînt gata să ţi-l dăruiesc dacă vrei, căci am început să mă cam satur de el. Să ne întoarcem la ale noastre.

— Bucuros, se învoi d'Artagnan. Dar te previn, dragă prietene, ca nu cumva să spui c-am avut ascunzişuri faţă de tine: ar trebui negreşit să-ţi schimbi felul de viaţă.

— Cum adică?

— Va trebui să îmbraci iarăşi zalele, să încingi spada, să în­frunţi aventura, să-ţi verşi ca şi odinioară sîngele de-a lungul dru­murilor. În sfîrşit, ştii cum făceam pe vremuri.

— Oh, drace! mormăi Porthos.

— Da, pricep, te-ai moleşit, dragă prietene. Ai făcut burtă şi braţul tău nu mai are îndemînarea ce-a dat atîta de furcă gărzilor cardinalului.

— O, braţul mi-e încă zdravăn, ţi-o jur, mărturisi Porthos, şi întinse înainte un braţ gros cît o pulpă de berbec.

— Cu atît mai bine.

— Aşadar, trebuie să ne avîntăm în luptă?

— Ei, Doamne, da!

— Şi împotriva cui?

— Ai urmărit ce se petrece în politică, prietene?

— Eu? Nicidecum.

— Atunci, eşti de partea lui Mazarin, sau de partea prinţilor?

— Eu nu sînt de partea nimănui.

— Adică, eşti de-al nostru. Cu atît mai bine, Porthos, asta-i înţelept şi aşa poţi să-ţi atingi ţelul. Ei bine, dragul meu, află că vin la tine din partea cardinalului.

Cuvântul acesta îl tulbură pe Porthos, ca şi cum s-ar fi aflat tot în 1640 şi ar fi fost vorba de adevăratul cardinal.

— Oho! făcu el. Şi ce vrea de la mine Eminenţa-Sa?

— Eminenţa-Sa vrea să te aibă în slujbă.

— Şi cine i-a vorbit de mine?

— Rochefort. Ţi-aduci aminte de el?

— Da' cum nu! Cel care ne-a pus atîtea beţe în roate pe vre­muri şi care ne-a silit să batem atîta drumurile, cel pe care l-ai împuns în trei rînduri cu spada, cum şi merita, de altfel.

— Ştii că a devenit prietenul nostru? replică d'Artagnan.

— Nu, nu ştiam. Şi nu ne mai poartă pică?

— Te înşeli, Porthos, spuse d'Artagnan la rîndul său. Eu sînt cel care nu-i port pică.

Porthos nu pricepu prea bine; dar să ne amintim că nu era dăruit cu o prea mare putere de înţelegere.

— Prin urmare, continuă el, spui că tocmai contele de Rochefort i-a vorbit de mine cardinalului?

— Da, şi după aceea regina.

— Cum? Regina?!

— Pentru a ne căpăta încrederea i-a dăruit chiar faimosul dia­mant, ştii, diamantul pe care l-am vîndut domnului des Essarts, şi care, habar n-am în ce chip, a ajuns iarăşi în mîna reginei.

— Totuşi, ar fi făcut poate bine să ţi-l dăruiască ţie, mormăi Porthos, cu bunu-i simţ dintotdeauna.

— Asta-i şi părerea mea, i se alătură d'Artagnan. Dar, ce vrei? regii şi reginele au toane ciudate cîteodată. La urma urmelor, ei ţin în mîna lor bogăţiile şi onorurile, ei împart averile şi titlurile, lor să le fii devotat.

— Da, lor să le fii devotat! repetă Porthos. Deci, în clipa de faţă, tu eşti devotat...

— Regelui, reginei şi cardinalului, ba mai mult, i-am încre­dinţat şi de devotamentul tău.

— Şi spui că ai stabilit şi oarecari condiţii în ce mă priveşte?

— Minunate, dragul meu, minunate! înainte de toate, tu ai bani, nu? Patruzeci de mii de livre pe an, aşa mi-ai spus.

Porthos deveni bănuitor.

— Eh, prietene, zise el, niciodată n-ai bani destui. Doamna du Vallon a lăsat o moştenire cam încurcată. Nu sînt un om prea învăţat, aşa că trăiesc întrucîtva de azi pe mîine.

„Se teme să nu fi venit cumva să-i cer bani cu împrumut", cugetă d'Artagnan, şi urmă cu glas tare:

— Ah, prietene, cu atît mai bine dacă te afli la strîmtoare.

— Mai bine? Cum adică? întrebă Porthos.

— Da, fiindcă Eminenţa-Sa ne va dărui tot ce vrem: moşii, bani şi titluri!

— Oho! exclamă Porthos, holbînd ochii la ultimele cuvinte.

— Sub celălalt cardinal, continuă d'Artagnan, n-am ştiut să ne preţuim norocul, şi l-am avut în mînă. Nu spun asta pentru tine, cu venitul tău de patruzeci de mii de livre pe an, căci tu îmi pari omul cel mai fericit de pe lume.

Porthos oftă.

— Totuşi, îşi urmă vorba d'Artagnan, în ciuda celor patruzeci de mii de livre ale tale şi poate tocmai din pricina lor, socot că o coroană, una mică, n-ar sta rău pe uşa trăsurii tale, nu?

— Fireşte, încuviinţă Porthos.

— Ei bine, dragul meu, n-ai decît s-o dobîndeşti: coroana asta stă în vîrful spadei tale. Noi nu ne vom face rău unul altuia. Ţelul tău este un titlu; ţelul meu sînt banii. Să cîştig bani destui ca să reclădesc castelul d'Artagnan, pe care strămoşii mei, sărăciţi în ur­ma cruciadelor, l-au lăsat în părăsire de-a ajuns o ruină, şi să cum­păr vreo treizeci de pogoane de pămînt în jur. Asta-i tot ce-mi trebuie. Pe urmă mă retrag acolo şi mor liniştit.

— Eu, spuse Porthos, vreau să fiu baron.

— Ai să fii.

— Dar la ceilalţi prieteni ai noştri nu te-ai gîndit? întrebă Por­thos.

— Ba da, l-am văzut pe Aramis.

— Şi el ce doreşte? Să ajungă episcop?

— Aramis... făcu d'Artagnan, care nu voia să-l dezamăgească pe Porthos. Închipuieşte-ţi, dragul meu, că Aramis a devenit călugăr şi iezuit şi ca trăieşte ca un urs: s-a lepădat de toate şi nu se gîndeşte decît la mîntuirea sufletului. Propunerea mea n-a putut să-l abată de la ale sale.

— Cu atît mai rău! zise Porthos. Îl ştiam înţelept. Şi Athos?

— Cu el nu m-am văzut încă, dar mă voi auce cum plec de la tine. Nu ştii unde-l găsesc?

— În apropiere de Blois, pe o moşioară, o moştenire de la nu ştiu ce rubedenie.

— Cum îi spune?

— Bragelonne. Înţelegi, dragul meu. Athos, care era nobil ca un împărat, moşteneşte o moşioară cu blazon de conte! Cum o să se descurce între atîtea titluri? Domeniul contelui de la Fère, do­meniul contelui de Bragelonne?

— Unde mai pui că n-are nici copii, zise d'Artagnan.

— Hm! făcu Porthos. Am auzit ca a înfiat un tînar care-i sea­mănă leit.

— Athos, Athos al nostru cel virtuos ca Scipio? L-ai revăzut?

— Nu.

— Ei bine, mîine voi pleca să-i duc veşti despre tine. Între noi fie vorba, mă tem să nu fi îmbătrînit şi decăzut din pricina patimii lui pentru vin.

— Da, adevărat, întări Porthos. Bea mult.

— Şi-apoi, era cel mai vîrstnic dintr noi, adăugă d'Artagnan.

— Numai cu cîţiva ani, zise Porthos. Aerul lui grav îl făcea să pară mai vîrstnic.

— Da, aşa e. Deci, dacă Athos ni se alătură, cu atît mai bine. Dacă nu, atunci ne lipsim de el. Noi doi facem cît doisprezece.

— Da, surîse Porthos la amintirea vechilor sale isprăvi. Numai că tuspatru laolaltă am fi făcut cît treizeci şi şase. Mai cu seamă că, după cum spui, ne-aşteaptă o treabă grea.

— Grea pentru novici, nu pentru de-alde noi.

— Şi o să ţină mult timp?

— De! Poate trei-patru ani.

— Şi-o s-avem mult de furcă?

— Nădăjduiesc că da.

— Cu atît mai bine! La urma urmei, cu atît mai bine! se însu­fleţi Porthos. Nici nu-ţi închipui, dragul meu, cum mi-au mai ruginit oasele de cînd mă aflu aici! Cîteodată, duminica, ieşind de la biserică, dau o goană călare pe cîmpurile şi pe ogoarele vecinilor, doar-doar o să iasă vreo ceartă, fiindcă simt că am nevoie de asta. Degeaba, dragul meu. Fie că sînt respectat, fie că sînt temut, şi mai degrabă aici stă adevărul, toţi mă lasă să le culc lucerna la pămînt cu cîinii mei, să fac orice stricăciune, şi mă-ntorc acasă şi mai plic­tisit, asta-i tot. Spune-mi, la Paris, barem, poţi să tragi spada mai lesne?

— În privinţa asta, dragul meu, acolo-i minunat: nici tu opre­lişti, nici tu gărzile cardinalului, nici tu Jussac, nici alţi copoi. Ei, Doamne, oriunde! Sub un felinar, într-un han, peste tot. Eşti par­tizan de-al Frondei, tragi spada, şi gata. Domnul de Guise l-a ucis pe domnul de Coligny în plină Piaţă Regală şi n-a păţit nimic.

— Ah, straşnic! se bucură Porthos.

— Şi curînd, continuă d'Artagnan, o să avem lupte în lege, îm­puşcături, incendii, mă rog, n-o să te plictiseşti!

— Atunci, m-am hotarît.

— Aşadar, am cuvîntul tău?

— Da, vorba-i vorbă. Voi trage spada şi voi lovi în dreapta şi în stînga pentru Mazarin. Numai că...

— Ce este?

— Mă va face baron?

— Eh! Ce naiba! bombăni d'Artagnan. Asta s-a hotărît dinain­te. Ţi-am spus şi îţi repet: răspund de titlul tău de baron.

La această fagăduială, Porthos, care nu pusese nicicînd la îndo­ială cuvîntul prietenului său, porni împreună cu el înapoi spre cas­tel.

XIV

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ DACĂ PORTHOS ERA NEMULŢUMIT DE STAREA LUI, MOUSQUETON ERA FOARTE MULŢUMIT DE A SA
Pe cînd se întorceau la castel şi în vreme ce Porthos plutea în visurile baroniei, d'Artagnan cugeta la slăbiciunile bietei firi ome­neşti, întotdeauna nemulţumită de ceea ce are, întotdeauna rîvnind la ceea ce nu are. În locul lui Porthos, d'Artagnan s-ar fi socotit cel mai fericit om de pe pămînt, dar ca Porthos să fie fericit, îi lipsea – ce? Cinci litere să le aşeze înaintea celorlalte nume ale sale şi o coroană mititică să o zugrăvească pe uşile trăsurii.

„Mă tem, îşi zicea d'Artagnan în sinea lui, că-mi voi petrece toată viaţa, uitîndu-mă în dreapta şi-n stînga, fară să văd vreodată chipul unui om pe deplin fericit."

În timp ce făcea această cugetare filozofică, providenţa păru că vrea să-i dea o dezminţire. În clipa în care Porthos îl părăsi ca să dea nişte porunci bucătarului, d'Artagnan îl văzu pe Mousque­ton apropiindu-se. Chipul acestui flăcău de treabă, afară de o uşoară tulburare care, aidoma unui nor de vară, aşternea mai curînd un abur decît o umbră, peste trăsăturile sale, era chipul unui om pe deplin fericit.

„Uite ce căutam, îşi zise d'Artagnari. Dar, vai, bietul băiat ha­bar n-are de ce am venit aici!"

Mousqueton se ţinea la distanţă. D'Artagnan se aşeză pe o bancă şi îi făcu semn să se apropie.

— Domnule, începu Mousqueton, folosindu-se de această în­găduinţă. Am o rugăminte.

— Vorbeşte prietene, îl îndemnă d'Artagnan.

— Nu îndrăznesc, mi-e teamă să nu credeţi că mi-am pierdut capul de atîta bine.

— Va să zică eşti fericit, prietene? întrebă d'Artagnan.

— Fericit la culme şi totuşi dumneavoastră mă puteţi face şi mai fericit.

— Ei bine, vorbeşte! Şi dacă depinde de mine, dorinţa ta e ca şi îndeplinită.

— Oh, domnule, nu depinde decît de dumneavoastră.

— Te-ascult.

— Domnule, ceea ce vreau să vă rog este să nu-mi mai spuneţi Mousqueton, ci Mouston. De cînd am cinstea să fiu intendentul monseniorului, mi-am luat acest nume, care e mai demn şi mă face respectat de inferiorii mei. Ştiţi, domnule, cît de folositor e să te faci ascultat de subordonaţii tăi.

D'Artagnan zîmbi: în vreme ce Porthos îşi tot lungea numele, Mousqueton şi-l scurta.

— Ei bine, domnule? întrebă Mousqueton, cu inima cît un pu­rice.

— Ei bine, da, dragul meu Mouston, îi îndeplini voia d'Artag­nan. Fii liniştit, n-am să uit rugămintea ta şi, dacă îţi face plăcere, nici n-am sa te mai tutuiesc.

— Oh! izbucni Mousqueton, roşu la faţă de fericire. De mi-aţi face o asemenea cinste, domnule, vă voi rămîne recunoscător toată viaţa. Dar nu cumva cer prea mult?

„Vai! îşi zise d'Artagnan. Asta-i prea puţin faţă de supărările neaşteptate ce le aduc acestui biet băiat care m-a primit atît de bine."

— Şi domnul rămîne mai mult printre noi? întrebă Mousque­ton, al cărui chip, regăsindu-şi vechea seninătate, înflorise ca un bujor.

— Plec mîine, prietene, spuse d'Artagnan.

— Ah, domnule! făcu Mousqueton. Aţi venit încoace numai ca să ne pricinuiţi păreri de rău?

— Iată de ce mă tem şi eu, murmură d'Artagnan, atît de încet, încît Mousqueton, care se retrăgea cu plecăciuni, nu putu să-l audă.

O remuşcare îşi croia drum în cugetul lui d'Artagnan, cu toate că inima i se împietrise în piept.

Nu-i părea rău că-l împinge pe Porthos pe o cale la capătul căreia viaţa şi averea lui puteau să fie compromise, căci Porthos risca bucuros totul pentru titlul de baron, la care jinduia de cinci­sprezece ani; dar pe Mousqueton, care nu dorea nimic altceva decît să i se spună Mouston, nu era o cruzime să-l smulgi din viaţa asta de dulce huzur? Iată ce-l frămînta în clipa cînd se întoarse Porthos.

— La masă! zise el.

— Cum la masă?! se miră d'Artagnan. Păi cît e ceasul?

— Ei, dragul meu, e trecut de unu.

— Casa ta e un rai, Porthos: aici nici nu ştii cum trece timpul. Haidem, dar mie nu mi-e foame.

— Vino, căci dacă n-ai întotdeauna poftă de mîncare, un pahar te ispiteşte întotdeauna. Asta-i una din cugetările bietului Athos, de a cărei temeinicie m-am convins şi eu de cînd mă lupt cu plic­tiseala.

D'Artagnan, pe care firea-i gasconă îl îndemna veşnic la cum­pătare, părea mai puţin încredinţat decît prietenul său de temei­nicia cugetării lui Athos. Totuşi, se strădui să fie la înălţimea gaz­dei.

În acest timp uitîndu-se cum mănîncă Porthos şi bînd şi el cît putea mai bine, gîndul la Mousqueton îi venea mereu în minte, şi asta cu atît mai vîrtos cu cît Mousqueton, fără să servească buca­tele, ceea ce ar fi fost o înjosire pentru noul său rang, se ivea din cînd în cînd în uşă, arătîndu-şi recunoştinţa faţă de d'Artagnan prin vechimea şi buchetul vinurilor scoase din pivniţă.

Din pricina asta, către sfîrşitul mesei, cînd, la un semn al lui d'Artagnan, Porthos spuse servitorilor să plece şi cei doi prieteni rămaseră singuri, d'Artagnan întrebă:

— Porthos, cine te va însoţi de astă dată?

— Cred că Mouston, răspunse Porthos cu aerul cel mai firesc.

Fu o lovitură pentru d'Artagnan, care văzu dintr-o dată zîmbetul prietenos al intendentului schimbîndu-se într-o strîmbătură de durere.

— Numai că Mouston nu mai e tînăr, dragul meu, observă el. Mai mult, s-a îngrăşat grozav şi poate că a pierdut deprinderea de odinioară.

— Ştiu, recunoscu Porthos, dar m-am obişnuit cu el; şi de altfel, nici nu s-ar învoi să mă părăsească, ţine prea mult la mine.

„Oh, orbire a amorului-propriu!" gîndi d'Artagnan în sinea sa.

— Pe urmă, chiar tu, continuă Porthos. Nu ţi-ai păstrat oare acelaşi slujitor: pe vrednicul, pe viteazul, pe isteţul... cum spui că-l cheamă?

— Planchet. Da, l-am regăsit, dar nu se mai află în slujba mea. Cu cele o mie şase sute de livre – ştii, cele o mie şase sute de livre pe care le-a cîştigat la asediul de la Rochelle, ducînd scrisoarea aceea lordului de Winter – a deschis o prăvălie pe strada Lom­bards: s-a făcut cofetar.

— Aha, are o cofetărie în strada Lombards! Şi atunci cum de-i în slujba ta?

— A făcut vreo cîteva boacăne şi se teme să nu dea de dracu, răspunse d'Artagnan.

Şi muşchetarul povesti prietenului său cum l-a regăsit pe Plan­chet.

— Ei, murmură Porthos după ce ascultă totul. Dacă ţi-ar fi spus cineva, dragul meu, că într-o zi Planchet va salva viata lui Rochefort şi că tu îl vei ascunde pentru isprava asta, oare ai fi cre­zut?

— Nu, în ruptul capului. Dar, ce vrei, întîmplările îi schimbă pe oameni.

— Nimic mai adevărat, întări Porthos. Ceea ce nu se schimbă, ori se schimbă doar ca să devină şi mai bun, e vinul. Gustă din astă viţă spaniolă, aflată la mare cinste în ochii prietenului nostru Athos; vin de Xeres.

În clipa aceea intră intendentul şi-şi întrebă stăpînul ce bucate doreşte pentru a doua zi şi despre vînatoarea pe care o plănuise.

— Spune-mi, Mouston, întrebă Porthos, armele mele se află în bună stare?

D'Artagnan începu să bată cu degetele în masă, ca să-şi as­cundă încurcătura.

— Armele dumneavoastră, monseniore? făcu Mousqueton. Care arme?

— Ei, drăcie, zalele mele!

— Care zale?

— Zalele pe care le port în luptă.

— Cum nu, monseniore. Cel puţin aşa cred.

— Mîine te încredinţezi de asta şi, dacă e nevoie, te îngrijeşti să-şi recapete şi luciul. Care-i calul cel mai iute?

— Vulcan.

— Şi cel mai bun de povară?

— Bayard.

— Ţie ce cal îţi place?

— Îmi place Rustaud, monseniore: e ascultător şi mă împac de minune cu el.

— E voinic, nu?

— Soi normand încrucişat cu Mecklembourg. Ţine zi şi noapte la drum.

— Uite ce e: te îngrijeşti de tustrei, să mănînce bine şi să se odihnească, cureţi sau porunceşti să mi se cureţe armele, iar tu faci rost de nişte pistoale şi un cuţit de vânătoare.

— Asta înseamnă că pornim la drum, monseniore? îngînă Mousqueton, neliniştit.

D'Artagnan, care pînă acum bătea cu degetele în masă la voia întîmplării, făcu să se audă o cadenţă de marş.

— Mai mult decît atît, Mouston, spuse Porthos.

— Pornim într-o expediţie, domnule? bîigui intendentul, ai că­rui obraji roşii începeau să pălească.

— Ne întoarcem sub arme, Mouston! îl înştiinţă Porthos, răsucindu-şi fără încetare mustaţa şi străduindu-se să-i redea aerul fal­nic de odinioară.

Abia rosti aceste cuvinte, că pe Mousqueton îl zgîlţîi un fior care făcu să-i tremure obrajii plini şi stacojii; cătă spre d`Artagnan cu o mustrare de negrăit în ochii lui plini de supunere, încît ofiţerul nu putu să-i susţină privirea fără să se simtă mişcat; apoi îngăimă cu o voce tremurîndă şi sugrumată:

— Sub arme! În armata regelui?

— Da şi nu. Pornim să ne batem iarăşi, să căutăm tot soiul de aventuri; pe scurt, ne reluăm viaţa din trecut.

Cuvîntul din urmă căzu ca un trăsnet asupra lui Mousqueton. Acest trecut atît de cumplit, care făcea prezentul atît de dulce.

— Oh, Dumnezeule, ce-mi aud urechile? scînci Mousqueton spre d'Artagnan, şi mai rugător decît prima oară.

— Ce vreţi, bietul meu Mouston? glăsui d'Artagnan. Soarta...

În ciuda grijii lui d'Artagnan de a nu-l tutui şi de a-i rosti numele cu toată pompa pe care acesta o rîvnea, Mousqueton primi lovitura în plin, şi lovitura fu atît de îngrozitoare pentru el, încît ieşi buimăcit, uitînd să închidă uşa.

— Bravul Mousqueton şi-a pierdut capul de bucurie! zise Por­thos, cu aerul cu care Don Quijote trebuie să-l fi încurajat pe Sancho să strîngă chinga pe catîrul său pentru o ultimă bătălie.

Rămaşi singuri, cei doi prieteni începură să vorbească de viitor şi să clădească mii de castele în Spania. Vinul cel straşnic al lui Mousqueton îl făcea pe d'Artagnan să vadă perspectiva străluci­toare de a se umple de bănet, pe Porthos – panglica albastră şi mantia de duce. Adevărul este că dormeau amîndoi cu capul pe masă atunci cînd veniră să-i poftească la culcare.

Totuşi, chiar de a doua zi, Mousqueton se mai linişti, mul­ţumită lui d'Artagnan, care îi dădu de ştire că lupta s-ar putea să se poarte tot timpul în inima Parisului şi la porţile castelului du Vanon, aflat în apropiere de Corbeil; la Bracieux, care se afla în apropiere de Melun, şi la Pierrefonds, care era între Compiègne şi Villers-Cotterêts.

— Mi se pare însă că odinioară... murmură cu sfială Mousqueton.

— Oh! zise d'Artagnan. Lupta nu se mai poartă azi aşa ca odi­nioară. Azi, toate-s treburi diplomatice, întreabă-l pe Planchet.

Mousqueton se duse să ceară desluşiri vechiului său prieten, care adeveri pe de-a-ntregul spusele lui d'Artagnan. „Numai că  adăugă el – cei care cad prinşi în lupta asta sînt în primejdie să fie spînzuraţi".

— La naiba! bombăni Mousqueton. Dacă-i vorba pe-aşa, îmi place mai mult asediul oraşului La Rochelle.

Cît despre Porthos, după ce porunci să se înjunghie o căprioară în cinstea oaspetelui, după ce îl purtă din pădure la munte şi de la munte la heleşteiele sale, după ce îl duse să-i vadă cîinii de vînătoare, haita în cap cu Gredinet – într-un cuvînt toată avuţia sa – şi după ce îl mai aşeză la alte trei mese din cele mai îmbelşugate, ceru lui d'Artagnan să-i spună ce hotărăşte, dat fiind că era nevoit să-l părăsească şi să-şi continue drumul.

— Iată, dragă prietene, cuvîntă trimisul cardinalului. Îmi tre­buie patru zile să ajung la Blois, o zi ca să rămîn acolo, trei sau patru zile ca să mă reîntorc la Paris. Pleacă deci cam într-o săptămînă. Tragi la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne, şi mă aştepţi acolo.

— Ne-am înţeles, spuse Porthos.

— Eu vreau să mă abat pe la Athos, deşi n-am nici o nădejde, continuă d'Artagnan. Nu-l mai cred bun de nimic, dar trebuie să te porţi cum se cuvine cu prietenii, aşa că sînt dator să încerc.

— Dacă te-aş însoţi, poate că asta m-ar înviora niţel, zise Por­thos.

— Nici vorbă, încuviinţă d'Artagnan, şi pe mine la fel. Dar aşa nu-ţi mai rămîne timp să te pregăteşti de plecare.

— Ai dreptate, recunoscu Porthos. Atunci, porneşte singur, şi noroc! Eu, unul, sînt plin de însufleţire.

— Minunat! exclamă d'Artagnan.

Se despărţiră la hotarul moşiei Pierrefonds, pînă unde Porthos ţinuse să-şi petreacă prietenul.

„Cel puţin, îşi spunea d'Artagnan, apucînd pe drumul spre Villers-Cotterêts, cel puţin nu voi fi singur. Diavolul ăsta de Porthos e şi azi voinic ca un taur. Dacă Athos ni se alătură, ei bine, vom fi trei ca să ne batem joc de Aramis, de acest călugăraş cu trecere la femei."

La Villers-Cotterêts scrise cardinalului:

„Monseniore, pe unul îl am de pe acum în slujba Eminenţei-Voastre, şi el preţuieşte cît douăzeci .Plec la Blois, contele de La Fère locuind la castelul Bragelonne, în împrejurimile acestui oraş."