După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Athos îi urmă, apoi Porthos şi Aramis. D'Artagnan veni cel din urmă, tot clătinînd din cap.

— Ce naiba ai, prietene? mormăi Porthos. Pe cinstea mea, l-ai speria şi pe Cezar!

— Ce să am?! făcu d'Artagnan Uite că-n portul ăsta nu văd nici tu inspector, nici tu santinelă, nici tu iscoadă.

— Ei, şi, plînge-te acum că lucrurile nu merg bine!

— Merg prea bine, Porthos. În sfîrşit, cum o vrea Dumnezeu.

De îndată ce scîndura ce slujise drept punte fu trasă la mal, stăpînul corăbiei se aşeză la cîrmă şi făcu semn unuia dintre marinari. Acesta apucă o cange şi începu să împingă barca, vrînd să o scoată din grămada de vase din jur.

Celălalt marinar îşi luase locul la bord, cu vîsla în mînă.

Cînd putură să folosească vîslele, tovarăşul său veni să-l ajute şi barca îşi iuţi mersul.

— În sfîrşit, plecăm! spuse Porthos.

— Vai, dar plecăm singuri! murmură contele de La Fère.

— În schimb sîntem toţi patru fără o zgîrietură. E o mîngîiere.

— N-am ajuns încă, vorbi d'Artagnan. Băgaţi de seamă să n-avem vreo întîlnire!

— Ei, dragul meu, parcă ai fi o cucuvaie! bombăni Porthos. Tot cobeşti. Cu cine să ne întîlnim pe o noapte neagră ca asta, cînd nu vezi nici la douăzeci de paşi.

— Da, dar mîine dimineaţă? spuse d'Artagnan.

— Mîine dimineaţă o să fim la Boulogne.

— O doresc din toată inima, rosti gasconul, şi-mi recunosc slă­biciunea. Vezi, Athos, ai să rîzi, însă tot timpul cît nu ne despărţisem de chei şi de corăbiile ancorate acolo, cît ne aflam încă în bătaia puştii, m-am aşteptat mereu să ne secere pe toţi.

— Păi nu se putea, cugetă Porthos, cu bunul lui simţ dintotdeauna. Înseamnă să-l dea gata şi pe stăpînul corăbiei, şi pe ma­rinari.

— Ce mare lucru pentru Mordaunt! Crezi că asta l-ar fi oprit?

— Oricum, eu, unul, sînt mulţumit, spuse Porthos. D'Artagnan mărturiseşte deschis că i-a fost frică.

— Nu numai că mărturisesc, dar mă şi laud cu asta. Nu-s un rinocer ca tine. Ei, ce se vede colo?

— E „Fulgerul", îi lămuri stăpînul corăbiei.

— Am ajuns? întrebă Athos în englezeşte.

— Acuşi, spuse căpitanul.

Într-adevăr, după trei lovituri de vîslă se aflară lîngă corabie. Marinarul aştepta, scara era pregătită: recunoscuse barca. Athos urcă cel dintîi pe punte, cu iscusinţa unui adevărat ma­telot; Aramis, cu obişnuinţa îndelungată a scărilor de frînghie şi a altor mijloace mai mult sau mai puţin dibace cu care pătrunzi în locuri neîngăduite; d'Artagnan, ca un vînător de capre sălbatice; Porthos, cu acea desfăşurare de forţe care, la el, înlocuia totul.

În ce priveşte valeţii, treaba se dovedi mai anevoioasă. Nu pen­tru Grimaud, un soi de mîţă slabă şi lungă, care se căţăra oriunde, ci pentru Mousqueton şi Blaisois, pe care marinarii trebuiră să-i salte de subsuori pînă la Porthos, care îi înşfăcă de guler şi-i puse în picioare, pe punte.

Căpitanul duse călătorii în cabina ce li se pregătise – o încăpere unde trebuia să stea cu toţii; apoi dădu să plece, chipurile, sa îm­partă unele porunci.

— O clipă, spuse d'Artagnan. Cîţi oameni sînt pe bord?

— Nu înţeleg, răspunse el în englezeşte.

— Întreabă-l pe limba lui, Athos.

Athos îi îndeplini dorinţa.

— Trei, răspunse Groslow. În afară de mine.

D'Artagnan înţelese, căpitanul ridicase trei degete.

— Trei! făcu el. Atunci încep să mă liniştesc. Totuşi, cît vă aşezaţi voi aici, eu trag o raită peste tot.

— Şi eu mă duc sa mă îngrijesc de masă, spuse Porthos.

— Ê o idee mare şi mărinimoasă. Du-te, nu mai sta pe gînduri. Athos, lasă-l pe Grimaud să meargă cu mine; în tovărăşia lui Parry a învăţat s-o rupă niţel pe englezeşte şi o să-mi servească de tălma­ci

— Du-te, Grimaud, încuviinţă Athos.

Pe punte era un felinar. D'Artagnan îl ridică într-o mînă şi, cu pistolul în cealaltă, spuse patronului:

— Come.

În afară de Goddam era tot ce putuse învăţa din graiul engle­zilor.

Ajunse la gura tambuchiului şi coborî în cală.

Cala era despărţită în trei compartimente: cel în care cobora d'Artagnan se întindea de la al treilea catarg pînă la capătul pupei şi avea drept tavan podeaua încăperii unde Athos, Porthos şi Ara­mis se pregăteau să petreacă noaptea; al doilea compartiment, aflat la mijlocul vasului, slujea de adpost valeţilor. Cel de al treilea se găsea sub prova, adică sub cabina unde stătea ascuns Mordaunt.

— Oh! făcu d'Artagnan, coborînd scara călăuzit de felinarul din mîna întinsă înainte. Ce de butoaie!! Ai zice că e peştera lui Ali-Baba, nu alta.

O mie şi una de nopţi fusese tălmăcită pentru întîia oară şi era foarte la modă pe atunci.

— Ce spuneţi? întrebă în englezeşte căpitanul.

D'Artagnan pricepu după tonul cu care vorbise.

— Aş vrea sa ştiu ce e-n butoaiele astea? întrebă el, punînd felinarul pe un butoi.

Căpitanul făcu o mişcare, ca pentru a o lua în sus pe scară, dar se stăpîni.

— Porto, spuse el.

— Aha, vin de Porto! se lămuri d'Artagnan. Sînt liniştit. Atunci, n-o să murim de sete.

Şi, întorcîndu-se spre Groslow, care îşi ştergea fruntea de su­doare, adăugă:

— Şi-s pline?

Grimaud traduse întrebarea.

— Unele pline, altele goale, răspunse Groslow, cu o voce în care, cu toate sforţările sale, i se simţea îngrijorarea.

D'Artagnan ciocăni butoaiele; găsi cinci pline şi restul goale; apoi, tot spre marea spaimă a englezului, vîrî felinarul printre bu­toaie şi, văzînd tot locuri goale, spuse:

— Hai, mai departe, şi apuca spre cel de al doilea comparti­ment.

— Staţi puţin, spuse englezul, care rămăsese în urmă, pradă tulburării de care am vorbit. Staţi puţin, cheia de la uşă e la mine.

Trecu iute în faţa lui d'Artagnan şi a lui Grimaud şi, cu o mînă tremurîndă, vîrî cheia în broasca. Ajunseră într-al doilea compar­timent, unde Mousqueton şi Blaisois tocmai se pregăteau să mănînce.

Aici, fireşte, nu aveau nimic de căutat şi de întrebat: lampa care lumina feţele acestor cumsecade tovarăşi de călătorie îşi tri­mitea razele pînă în cele mai depărtate colţuri ale odăii.

Trecură deci la iuţeală în cel de al treilea compartiment. Era odaia marinarilor.

Trei sau patru hamace spînzurate de tavan, o masă legată în colţuri cu o funie dublă, două bănci şchioape şi mîncate de carii – încolo nimic. D'Artagnan ridică două sau trei pînze agăţate de pe­reţi şi, cum nu găsi nimic care să-i dea de bănuit, se urcă din nou pe punte.

— Şi aici ce e? întrebă el.

Grimaud traduse.

— E cabina mea, spuse căpitanul. Vreţi să intraţi?

— Deschide.

Englezul se supuse: d'Artagnan întinse braţul în care ţinea fe­linarul, vîrî capul prin uşa crăpată şi, dîndu-şi seama că era vorba de o biată cocioabă, mormăi:

— Bun. Dacă ar fi o armată pe bord, nu s-ar ascunde aici. Haidem să vedem dacă Porthos a găsit ceva de mîncare.

Mulţumind căpitanului cu un semn din cap, se întoarse la ca­bina unde se aflau prietenii săi.

Porthos nu găsise nimic de mîncare, după cît se părea, ori chiar dacă găsise, oboseala fusese mai puternică decît foamea: se învelise cu mantaua şi, la înapoierea gasconului, dormea dus.

Athos şi Aramis, legănaţi încetişor de primele valuri, începeau şi ei să picotească, dar deschiseră ochii auzind zgomotul.

— Ei? întrebă Aramis.

— Totul e în ordine, răspunse d'Artagnan. Putem dormi fără grijă.

Liniştit de aceste cuvinte, Aramis îşi lăsă din nou capul pe per­nă; Athos îi făcu un semn prietenesc din cap, şi d'Artagnan, care, ca şi Porthos, avea mai degrabă nevoie de somn decît de mîncare, îi spuse lui Grimaud că poate să plece şi se înveli în mantie, cu spada pusă la îndemînă, culcîndu-se în uşă, astfel încît era cu ne­putinţă să intri fără să simtă.

XXXI

VINUL DE PORTO
După zece minute, stăpînii dormeau, dar nu şi valeţii, înfome­taţi şi, mai ales, însetaţi.

Blaisois şi Mousqueton îşi pregăteau culcuşul pe scîndura goa­lă, cu un cufăr la căpătîi, în timp ce pe o masă suspendată, ca aceea din încăperea vecină, o carafă cu bere şi trei pahare se legănau din pricina valurilor.

— Afurisit legănat! bombănea Blaisois. Simt că iar mă apucă, taman ca la venire.

— Şi n-ai împotriva răului de mare decît pîine de orz şi vin de hamei! Uf! i se alătură Mousqueton.

— Dar clondirul matale, domnule Mousqueton? întrebă Blai­sois, care-şi încropise culcuşul şi acum se apropia, împleticindu-se, de masă, unde Mousqueton se şi înfiinţase, aşezindu-se cu chiu cu vai. L-ai pierdut?

— Da de unde! zise Mousqueton. A rămas la Parry. Scoţienilor ăstora afurisiţi veşnic le e sete. Grimaud – se întoarse Mousqueton spre tovarăşul său, care tocmai venea de la d'Artagnan – şi ţie ţi-e sete?

— Parcă aş fi scoţian! răspunse laconic Grimaud.

Se aşeză alături de Blaisois şi de Mousqueton, scoase un carnet din buzunar şi se apucă să vadă ce-au cheltuit, căci el ţinea socotelile.

— Aoleu! se tîngui Blaisois. Mă seacă la lingurea.

— Ia şi îmbucă ceva, îl povăţui Mousqueton, ca un doctor.

— Păi ce, asta-i mîncare? spuse cu o mutră jalnică Blaisois, arătînd dispreţuitor cu degetul la pîinea de orz şi la carafa cu bere.

— Ei, Blaisois, vorbi Mousqueton. Nu uita că pîinea e hrana de căpetenie a francezului şi că nici n-o are întotdeauna, zău, întreabă-l şi pe Grimaud.

— Da, dar berea? i-o întoarse pe loc Blaisois, arătînd că nu-l pui în cofă cu una cu două. Berea-i băutura lui?

— În privinţa asta mă dau bătut! îngăimă Mousqueton, niţel încurcat. Francezul nu poate să sufere berea, cum nici englezul nu poate să sufere vinul.

— Cum, domnule Mouston? spuse Blaisois, care, de astă dată se îndoia de profundele cunoştiinţe ale lui Mousqueton, faţă de care nutrea de obicei cea mai mare admiraţie. Cum, adică, domnule Mouston, englezilor nu le place vinul?

— Nu pot să-l sufere.

— Păi i-am văzut cum beau.

— Drept pedeapsă, continuă Mousqueton, umflîndu-se în pe­ne. Dovada e că un prinţ englez a murit într-o bună zi pentru că l-au pus într-un butoi cu vin grecesc. Am auzit povestea de la domnul abate d'Herblay!

— Mare gogoman! făcu Blaisois. Ce-aş vrea să fiu în locul lui!

— N-ai decît, spuse Grimaud, tot înşiruind la cifre în carnetul lui.

— Cum adică? întrebă Blaisois.

— Foarte bine, urmă Grimaud, ţinînd patru la mînă şi pregătindu-se să ducă adunarea pînă la capăt.

— Cum adică? lămureşte-mă, domnule Grimaud.

Mousqueton nu scoase un cuvînt, dar se vedea lesne că nu era cîtuşi de puţin nepăsător.

Grimaud isprăvi adunarea şi scrise apăsat rezultatul.

— Porto! rosti el, arătînd cu mîna către primul compartiment al calei, unde intrase împreună cu d'Artagnan şi cu căpitanul co­răbiei.

— Cum, butoaiele alea pe care le-am zărit, cînd s-a crăpat uşa?

— Porto! repetă Grimaud, apucîndu-se de altă socoteală.

— Am auzit că ăsta-i un vin spaniol straşnic, vorbi Blaisois spre Mousqueton.

— Straşnic! întări Mousqueton, lingîndu-şi buzele. Straşnic! Avem şi noi acasă, în pivniţa domnului baron Bracieux.

— Dacă i-am ruga pe englezii ăştia să ne vîndă o butelcă? în­trebă cinstitul Blaisois.

— Să ne vîndă?! se miră Mousqueton, în care se trezise dintr-o dată vechiul chilipirgiu. Se vede, tinere, că n-ai încă experienţa vieţii. De ce să cumperi, cînd poţi să iei ?

— Să iei, să rîvneşti la bunul aproapelui tău! replică Blaisois. Mi se pare că asta nu-i îngăduit.

— Unde scrie? întreba Mousqueton.

— În poruncile lui Dumnezeu, ori ale bisericii, nici eu nu mai ştiu. Dar ce ştiu e că scrie aşa: Să nu rîvneşti la bunul aproapelui tău şi nici la femeia lui.

— Copilării, domnule Blaisois! rosti îngăduitor Mousqueton. Da, repet, copilării. Unde spune în Scriptura că englezul e aproa­pele nostru?

— Nicăieri, e adevărat, îngînă Blaisois. Ori, cel puţin, nu-mi aduc aminte.

— Copilării, îţi repet, continuă Mousqueton. Dacă făceai răz­boiul zece ani în şir, aşa ca Grimaud şi ca mine, ai fi ştiut deose­birea dintre bunul altuia şi bunul unui duşman. Or, un englez e un duşman, şi vinul de Porto e al englezilor. Deci, de vreme ce sîntem francezi, ne aparţine. Nu ştii proverbul: „De la duşmani ia cît pofteşti, că nu păcătuieşti"?

Limbuţia asta, întărită de toată autoritatea încercatului Mous­queton, îl uimi pe Blaisois. Lăsă capul în piept ca şi cum s-ar fi recules şi deodată ridică ochii, ca omul care a găsit un argument hotărîtor:

— Dar stăpînii, oare ei ţi-ar împărtăşi părerea, jupîn Mouston?

Mousqueton rîse dispreţuitor.

— Ai vrea poate să mă duc să tulbur somnul nobililor noştri stăpîni şi să le spun: „Domnilor, credinciosul dumneavoastră Mous­queton e însetat, îi daţi voie să bea?" Ce-i pasă, rogu-te, domnului de Bracieux că eu sînt însetat sau nu?

— Asta-i un vin foarte scump! clătină Blaisois din cap.

— De-ar fi şi aur, domnule Blaisois, stăpînii noştri tot nu s-ar lipsi de el. Află de la mine că domnul baron de Bracieux este, el singur, destul de bogat ca să bea o tonă de Porto, chiar de-ar fi să plătească un pistol de fiece strop. Şi, rogu-te, urmă Mousqueton, din ce în ce mai măreţ în mîndria lui, de vreme ce stăpînii nu s-ar lipsi de vin, de ce valeţii să se lipsească?

Zicînd acestea, Mousqueton se ridică în picioare, luă carafa de pe masă, vărsă berea pînă la ultima picătura printr-o ferestruică şi păşi semeţ spre uşa compartimentului învecinat.

— Aha! E încuiată! făcu el. Cît de neîncrezători sînt diavolii ăştia de englezi!

— Încuiată! repetă Blaisois, nu mai puţin dezamăgit. Eh, drace, mare pacoste! Şi simt că mă seacă la inimă.

Mousqueton se întoarse spre Blaisois cu o mutră atît de jalnică, încît era vădit că-i împărtăşeşte întru totul dezamăgirea.

— Încuiată! repeta el.

— Dar te-am auzit povestind, aruncă Blaisois o vorbă, ca pe vremuri, în tinereţe, la Chantilly parcă, dumneata, domnule Mouston, ţi-ai hrănit stăpînul prinzînd crapul cu undiţa, prepeliţele cu laţul şi sticlele tot aşa.

— Întocmai, răspunse Mousqueton. E adevărul adevărat şi Grimaud poate să întărească spusele mele. Dar pivniţa avea o fe­reastră şi vinul era tras în sticle. Nu pot s-arunc lanţul prin perete şi nici să scot cu sfoara un butoi de douăzeci de vedre.

— În schimb, poţi desprinde două trei scînduri din perete şi să dai gaură cu burghiul la un butoi rosti Blaisois.

Mausqueton făcu ochii cît cepele, holbîndu-se la Blaisois, ui­mit să întîlnească la un altul asemenea însuşiri nesăbuite.

— Aşa-i! exclamă el. Asta se poate. Dar unde găsesc o daltă să desprind scîndurile şi un burghiu ca să dau gaura la butoi?

— Lădiţa cu scule, mormăi Grimaud, văzîndu-şi mai departe de socotelile lui.

— Da, da, lădiţa cu scule! repetă Mousqueton. Cum de nu mi-a dat prin cap?

Într-adevăr, Grimaud nu ţinea numai socotelile, el era şi meş­terul trupei. În afară de un registru mai avea şi o lădiţa cu scule. Şi cum era foarte prevăzător din fire, o pusese cu grijă în cufăr: găseai acolo uneltele cele mai trebuincioase. Bineînţeles că avea şi un burghiu tocmai potrivit. Mousqueton puse mîna pe el numaidecît.

Cît despre daltă, nu trebui să caute prea mult, căci pumnalul de la brîu putea foarte bine să o înlocuiască. Ochi un loc unde scîndurile erau niţel depărtate una de alta – ceea ce nu era greu de găsit – şi se puse imediat pe treabă.

Blaisois îl privea cu o admiraţie nerăbdătoare, rostind din cînd în cînd cîte un cuvînt ager şi plin de pricepere despre felul cum scoţi un cui sau cum apeşi pe daltă cînd te slujeşti de ea ca de o pîrghie. Cît ai clipi, Mousqueton şi desprinsese trei scînduri din pere­tele despărţitor.

— Asta e! spuse Blaisois.

Mousqueton nu era ca broasca din fabulă, să se creadă mai trupeş decît în realitate. Din nenorocire, dacă izbutise să-şi facă numele de trei ori mai mic, nu era la fel şi cu pîntecele. Încercă să treacă prin deschizătură şi îşi dădu seama cu durere că ar mai trebui desprinse măcar două-trei scînduri ca să aibă loc.

Oftă adînc şi se pregăti să se apuce din nou de treabă.

Grimaud, care tocmai isprăvise cu socotelile, se ridică de la masă şi, profund interesat de îndeletnicirea celor doi tovarăşi ai săi, se apropie de ei şi, văzînd încercările zadarnice ale lui Mous­queton de a ajunge la pămîntul făgăduinţei, zise pe dată:

— Eu.

Cuvîntul acesta, el singur, făcea cît un sonet, care, se ştie, pre­ţuieşte el singur cît un poem.

Mousqueton se întoarse.

— Cum, tu?

— Eu voi trece.

— Ai dreptate! încuviinţă Mousqueton, măsurînd cu privirea statura înaltă şi zveltă a prietenului său. Tu poţi trece, ba chiar foarte uşor.

— E mai bine aşa, fiindcă el ştie care-s butoaiele pline, zise Blaisois. Doar a fost dincolo cu cavalerul d'Artagnan. Lasă-l pe Grimaud, domnule Mouston.

— Puteam tot aşa de bine să trec şi eu bombăni Mousqueton cam jignit.

— Da, dar asta mai cere timp şi eu mor de sete. Simt că mă seacă la inimă.

— Haide, treci, Grimaud! spuse Mousqueton, întinzîndu-i ce­lui care pleca în expediţie carafa şi burghiul.

— Clătiţi paharele, zise Grimaud.

Făcu apoi prieteneşte semn lui Mousqueton, cerîndu-i parcă iertare că duce el la capăt o treabă începută atît de strălucit de un altul, se strecură ca o şopîrlă prin deschizătură şi dispăru.

Blaisois era în al noulea cer. Dintre toate isprăvile săvîrşite de la sosirea în Anglia de către aceşti oameni nemaipomeniţi, pe care el avea norocul să-i însoţească, asta i se părea, fără îndoială, cea mai grozavă.

— Ai să vezi, glăsui, Mousqueton, privindu-l cu o superioritate de care bietul de el nici nu încercă să se îndoiască. Ai să vezi, Blai­sois, cum bem noi, vechii soldaţi, atunci cînd ni se usucă gîtlejul.

— Mantaua, spuse Grimaud din fundul pivniţei.

— Aşa-i, făcu Mousqueton.

— Ce vrea? întrebă Blaisois.

— Să astupăm deschizătura cu o manta.

— Păi de ce? zise Blaisois.

— Oh, nepriceputule! răspunse Mousqueton. Dacă vine cine­va?

— Da, adevărat! murmură Blaisois, copleşit de admiraţie. Nu­mai că n-o să mai vadă pe întuneric.

— Grimaud vede întotdeauna bine, fie noapte, fie zi, îl încre­dinţa Mousqueton.

— Ferice de el! spuse Blaisois. Eu, cînd n-am lumînare, mă împiedic la fiece pas.

— Asta, fiindcă n-ai fost sub arme, spuse Mousqueton. Altfel, învăţai să găseşti acul în carul cu fin. Ia taci! Mi se pare că vine cineva.

Mousqueton scoase un şuierat scurt, prevenitor, pe care îl fo­loseau ca semnal de alarmă în zilele tinereţii, apoi se aşeză din nou la masă şi-i făcu semn lui Blaisois să-i urmeze pilda.

Acesta se supuse.

Uşa se deschise. Doi oameni înfăşuraţi în mantale trecură pra­gul.

— Ia te uită! spuse unul dintre ei. Unsprezece şi un sfert şi voi nu v-aţi culcat încă! Asta-i împotriva regulamentului. Într-un sfert de ceas să nu mai văd lumina şi toată lumea să sforăie.

Cei doi se îndreptară spre uşa compartimentului în care se strecurase Grimaud, o descuiară şi trecură dincolo, încuind-o în urma lor.

— E pierdut! se cutremură Blaisois.

— Grimaud e un vulpoi bătrîn, şopti Mousqueton.

Şi aşteptară, ciulind urechea şi ţinindu-şi răsuflarea.

Trecură vreo zece minute, dar nici un zgomot nu arăta că Gri­maud ar fi fost descoperit.

După aceea, Mousqueton şi Blaisois văzură că uşa se deschide din nou. Cei doi înfăşuraţi în mantale ieşiră, încuiară uşa cu aceeaşi grijă şi plecară, poruncindu-le să se culce şi să stingă lumina.

— Ce facem? întrebă Blaisois. E ceva necurat la mijloc.

— Au spus un sfert de ceas: mai avem cinci minute, zise Mous­queton.

— Dacă le-am da de veste stăpînilor noştri?

— Întîi să-l aşteptăm pe Grimaud.

— Dar dacă l-au omorît?

— Ar fi strigat.

— Ştii bine că-i aproape mut.

— Atunci, am fi auzit lovitura.

— Şi dacă nu se mai întoarce?

— Uite-l.

Într-adevăr, chiar în clipa aceea Grimaud dădu la o parte man­taua ce acoperea deschizătura. Era galben ca ceara, cu ochii holbaţi de groază şi cu pupilele cît o gămălie într-un mare cerc alb. Ţinea în mînă carafa plină şi, apropiind-o de lampa fumegîndă, exclamă ca de obicei: „Oh", dar cu atîtă spaimă, ca Mousqueton se trase îngrozit înapoi, iar Blaisois fu cît pe ce să leşine.

Totuşi, amîndoi aruncară o privire plină de curiozitate în ca­rafă: era plină cu praf de puşcă.

Odată lămurit că vasul era încărcat cu praf de puşcă în loc de vin, Grimaud se repezi pe punte şi, dintr-un salt, ajunse la încăpe­rea unde dormeau cei patru prieteni. Împinse uşor uşa, care îl trezi numaidecît pe d'Artagnan, culcat de-a curmezişul în spatele ei.

Faţa răvăşită a lui Grimaud îi spuse gasconului că se petreceau lucruri neobişnuite. Dădu să deschidă gura, dar Grimaud, iute ca fulgerul, duse degetul la buze, apoi stinse lămpiţa ce ardea la vreo trei paşi mai încolo, suflînd în ea cu o putere de nebănuit într-o fiinţă atît de plăpîndă.

D'Artagnan se ridică într-un cot, Grimaud se lăsă într-un genunchi şi aşa cu gîtul întins şi toate simţurile încordate, îi şopti ceva – o poveste destul de dramatică ca să mai fie nevoie de gesturi, ori mimică.

În acest timp, Athos şi Aramis dormeau ca nişte oameni ne­dormiţi de opt zile, iar sub punte, Mousqueton îşi potrivea îngrozit centironul, pe cînd Blaisois, înnebunit de groază, cu părul măciucă în cap, se căznea să facă la fel.

Iată ce se întîmplase:

De îndată ce se strecurase în primul compartiment al calei, prin deschizătura făcută în peretele de scînduri, Grimaud începuse să caute. Dădu peste un butoi şi ciocăni uşor cu degetul: era gol. Tre­cu la altul: era gol şi acesta; în schimb, al treilea sună atît de înfun­dat, încît nu te puteai înşela. Grimaud se încredinţă că era plin.

Se opri la el, căută un loc potrivit să pună burghiul şi tot căutînd, dădu cu mîna peste o canea.

— Bun! zise el. Asta mă scuteşte de muncă.

Apropie carafa, răsuci caneaua şi simţi cum carafa se umple încetişor.

Apoi suci caneaua la loc şi tocmai se pregătea să salte carafa la gura, prea conştiincios ca să ducă tovarăşilor săi o băutură din care nici n-a gustat, cînd auzi semnalul de alarmă al lui Mousque­ton. Bănui că e vorba de vreun rond de noapte şi se strecură printre două butoaie, pitulîndu-se după o bărdacă.

Într-adevăr, după o clipă, uşa se deschise şi se închise în urma celor doi înfăşuraţi în mantale, despre care ştim că au trecut în două rînduri prin faţa lui Blaisois şi Mousqueton, poruncindu-le să stingă lumina.

Unul dintre ei ţinea în mînă un felinar cu geam şi înalt, încît flacăra nici nu ajungea pînă mai sus. Mai mult, geamul era acoperit cu o hîrtie albă, care îndulcea sau, mai degrabă, absorbea lumina şi căldura.

Celălalt ţinea în mînă un colac de coardă mlădie, un fel de frînghie albicioasă. O pălărie cu borurile largi îi ascundea chipul. Socotind că au venit acolo mînaţi de aceeaşi dorinţă ca şi el, rîvnind la vinul de Porto, Grimaud se tupilă şi mai bine în spatele buto­iului, zicîndu-şi, că şi dacă vor da peste el, nu-i cine ştie ce neno­rocire.

Ajunşi la butoiul în spatele căruia se găsea Grimaud, cei doi se opriră.

— Ai fitilul? întrebă în englezeşte omul care ţinea felinarul?

— Iată-l, spuse celălalt.

Auzindu-i glasul, Grimaud tresări şi simţi un fior prin şira spi­nării. Se ridică încet, pînă săltă capul peste capacul butoiului şi recunoscu, sub pălăria cea mare, faţa palidă a lui Mordaunt.

— Cît timp ţine fitilul ăsta?

— Păi... cam vreo cinci minute, răspunse căpitanul corăbiei.

Nici glasul nu-i era necunoscut lui Grimaud. Privirile lui tre­ceau de la unul la altul şi, după Mordaunt, îl recunoscu pe Groslow.

— Atunci, spuse Mordaunt, porunceşte oamenilor să fie pre­gătiţi; nu le spune de ce. Barca e agăţată la pupa?

— Vine după noi ca un cîine în lanţ după stăpîn.

— Bun. Cînd bate sfertul după miezul nopţii, aduni oamenii şi cobori fără zgomot în barcă.