Dwamerica aşezare, limite, ţărmuri

1.Temperatura aerului

În America de Nord temperatura aerului este neuniform repartizată în teritoriu, cu regim sezonier contrastant. Temperaturile medii anuale scad de la valori de 20-25°C în Mexic la doar – 25 /- 30°C în Groenlanda. Izoterma anuală de 0°C trece prin lungul paralelei de 50° (pe direcţia Terra Nova, Lacul Winnipeg, Pod.Mackenzie), urcând în vest în lungul paralelei de 60°.

Amplitudinile termice anuale au cele mai mari valori în partea centrală a continentului şi scad spre nord (treptat, datorită răcirii verii) şi spre sud (datorită încălzirii iernii).

Iarna, traseul izotermelor se confundă în general cu cel al paralelelor; deviaţii importante de la această direcţie se înregistrează mai ales în zona ţărmului vestic, unde capătă aproape direcţie meridiană, datorită influenţei curentului cald al Alaskăi şi dominanţei vânturilor de sud. Temperatura medie a lunii ianuarie are valori de –30 sau – 35°C în nord, crescând la +20°C în extremitatea sudică (dar şi aici, în timpul invaziilor maselor de aer arctic spre sud, se pot produce geruri, chiar la latitudini tropicale). Minimele absolute se înregistrează în nord: Alaska, Nordul Canadei, ajungând la -50°C, iar spre sud acestea se reduc (de exemplu la Chicago ajung să se înjumătăţească deja, - 24°). Trăsătura caracteristică este variaţia mare de temperatură de la o zi la alta (mai ales în podişurile centrale unde se întâmplă adesea ca o invazie de mase de aer rece dinspre nord să fie urmată de pătrunderea unor mase de aer cald dinspre sud şi invers).

Vara, traseul izotermelor se aseamănă cu cel de iarnă (cu deosebirea că sunt mai depărtate între ele deoarece deosebirile de temperatură între nord şi sud sunt mai mici). Cele mai mici temperaturi se înregistrează pe ţărmul nordic al continentului şi în Arhipelagurile Nordice, iar spre sud acestea cresc. Cele mai mari temperaturi sunt caracteristice depresiunilor închise şi podişurilor interioare, străjuite de lanţuri muntoase, unde temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste 30°.

Izoterma de 10° a lunii iulie trece pe ţărmul Alaskăi şi Canadei (secţionând Golful Hudson), izoterma de 25° trece pe la nord de latitudinea de 40°. Variaţiile de temperatură de la o zi la alta sunt mai mici ca iarna.

În America Centrală, în ansamblu, temperaturile medii anuale sunt pozitive tot anul (cu excepţia sectorului tierra fria, situat la altitudini mari). Amplitudinile termice anuale sunt minime iar mediile termice anuale sunt în jur de 24-28°C.

În America de Sud, iarna, temperatura aerului este neuniform distribuită. De o parte şi de alta a ecuatorului (10° N şi S), temperatura medie a lunii iulie este de cca.25° în zona de câmpie şi 14-15° în zona de munte la 2500 – 3000m altitudine. La sud de paralela de 10°S temperaturile scad brusc, la paralela de 20°S, temperaturile medii în iulie ajung la cca. 20°C (în interior), la 40°S se ajunge la 5°C, iar în extremitatea sudică se ajunge la temperaturi negative.

Vara, temperatura aerului este ridicată pe tot continentul. La nord de paralela de 35°S diferenţierile regionale termice sunt neînsemnate (25°C în regiunile joase, 13-15°C la 2500-3000m. La sud de paralela de 35°S temperatura lunilor de vară scade foarte repede, în extremitatea sudică ajungând la sub 10°C. Temperaturile excepţional de mici din luna de vară din Patagonia se explică prin aceea că masa continentală îngustă nu oferă condiţii de transformare (continentalizare, încălzire) a maselor de aer oceanice ce vin din vest, mereu împrospătate de vânturile de vest.

2. Precipitaţiile atmosferice

În America de Nord precipitaţiile atmosferice sunt răspândite neuniform, pe teritoriul acesta existând atât regiuni cu precipitaţii abundente, excedentare, dar şi regiuni deficitare cu peisaj de pustiu.

Cea mai mare cantitate de precipitaţii se înregistrează pe ţărmul de nord-vest, unde se produce o activitate ciclonică intensă, iar masele de aer de origine oceanică se izbesc de lanţurile montane. Regiunea dintre vărsarea râului Columbia şi Arh.Alexander primesc peste 3000 mm precipitaţii pe an. Pe măsura deplasării spre sud, pe ţărmul atlantic al Americii de Nord, precipitaţiile scad treptat (datorită slăbirii circulaţiei vestice dinspre ocean)

Cantităţi mari de precipitaţii se înregistrează şi în SE (Golful Mexic, Florida), unde ciclonii tropicali determină o creştere a cantităţilor anuale de precipitaţii la peste 2000mm.

Pentru regiunile continentale interioare ale Americii de Nord situaţia se prezintă astfel: în zona arctică, precipitaţiile sunt slabe, 100-200mm, datorită temperaturilor coborâte şi îndepărtării de apele oceanice calde; ceva mai la sud, în Canada şi partea central nordică a SUA, precipitaţiile cresc (C.Mississippi, Pod.Preriilor – 400-900mm/an); mai departe spre sud (în regiunile interioare ale SUA), precipitaţiile scad din nou, devenind tot mai accentuată seceta de vară în deşerturile Marelui Bazin, Sonora, Gila, Mojave (sub 200 mm).

În America Centrală precipitaţiile sunt bogate, 3000-6000mm (cu cele mai mari valori în perimetrul golfului Mosquitos, pe pantele vulcanilor înalţi din Guadelupa, Martinica, Dominica).

În America de Sud, cele mai mari cantităţi medii anuale se înregistrează în zona câmpiei litorale columbiene (peste 7000mm/an), datorită influenţei orografiei şi acţiunii vânturilor dinspre vest).

În regiunile ecuatoriale precipitaţiile sunt abundente şi uniform repartizate în timpul anului. Pe ţărmul nordic, cele mai abundente precipitaţii cad în timpul trecerii frontului intertropical de nord şi după instalarea alizeului de NE.

La sud de ecuator, în cadrul zonei tropicale, situaţia se prezintă diferit pe cele două ţărmuri: pe ţărmul vestic, în partea sudică a Peru şi N Chile, în lipsa impactului maselor de aer oceanic cu continentul, în condiţiile unui gradient termic mare, precipitaţiile lipsesc complet sau cad extrem de rar, deşi umiditatea atmosferică imediat pe ţărm este relativ mare; la sud de 28-30°S încep să apară precipitaţiile de iarnă determinate de vânturile de vest ale latitudinilor temperate, deplasate iarna spre nord, vara rămânând însă şi la aceste latitudini secetoasă.

Pe ţărmul estic vânturile umede dinspre ocean conduc la o distribuţie mai mult sau mai puţin uniformă a precipitaţiilor atmosferice în decursul anului. Cantitatea anuală depinde aici de expoziţia reliefului.

În regiunile cele mai sudice ale continentului situaţia se prezintă invers: ţărmul vestic beneficiază de precipitaţii abundente (acest fapt este în legătură cu predominarea aici a acţiunii vânturilor de vest) iar ţărmul estic este secetos. Îngustimea continentului în partea sudică face ca zona cu climă tropicală şi subtropicală secetoasă să ocupe suprafeţe relativ mici.

Precipitaţiile sub formă de zăpadă sunt caracteristice doar regiunilor temperate ale Americii de Sud (căderi slabe de ninsoare se înregistrează chiar până la tropice, dar înveliş stabil se formează aici numai în munţi la altitudini mari).

În lungul Anzilor, limita zăpezilor perene şi a glaciaţiei este următoarea:

• 
  în Anzii Columbiei – 4600 – 4800m
  
• 
  în Anzii Ecuadorului – 5000m
  
• 
  în Anzii Centrali (Cordiliera Occidentală, mai uscată, 5250m; Cordiliera Orientală, mai umedă, 4500m)
  
• 
  spre S, în Puna de Atacama – 6300m (datorită uscăciunii excesive, fiind cea mai ridicată limită a zăpezilor permanente de pe Glob; nicăieri nu există înălţimi mai mari de 6000m fără zăpadă)
  
• 
  în Anzii Sudici această limită scade brusc la 3500m şi chiar la 3000m. Aici, datorită condiţiilor de alimentare, gheţarii montani coboară mult sub limita zăpezilor veşnice, ceea ce nu se constată în Anzii tropicali şi ecuatoriali. Astfel, gheţarii ajung uneori până la nivelul mării: Gheţarul San Quintin, din Mas.San Valentin, coboară până în golful Penas.
  

REGIUNILE CLIMATICE

1. 
   Regiunea polară (arctică) se întâlneşte la nord de Cercul Polar de Nord şi lipseşte în America de Sud. Include litoralul nordic al continentului, Arhipelagul Arctic şi Groenlanda, nordul Peninsulei Alaska şi nord-vestul Peninsulei Labrador. În cadrul acestei regiuni climatice se diferenţiază un climat mai atenuat (provincia atlantică: Tara lui Baffin, ţărmul sud-vestic al Groenlandei) şi un climat mai aspru (provincia arctică). Temperatura medie anuală este de regulă sub 0° iar iarna temperaturile coboară sub -40°. Precipitaţiile sunt sub 250mm/an, majoritatea cad sub formă de zăpadă ce formează un înveliş subţire (30-40cm) ce durează cca.7-8 luni în sudul zonei arctice şi este permanent în Groenlanda şi în nord-estul Arhipelagului Arctic. Sectorul vestic şi nord-vestic al zonei are un climat mai uscat şi din acest motiv nu se formează gheţari.
   
2. 
   Regiunea subpolară include Centrul şi sudul Peninsulei Alaska, nordul Platformei Canadiene, Regiunea Gf.Hudson, Nordul Peninsulei Labrador şi litoralul sudic al Groenlandei. Se diferenţiază: o provincie continentală (teritoriile dintre cursul mijlociu al fluviului Youkon şi Gf.Hudson) cu ierni reci (ianuarie, februarie - 30°), cu amplitudini termice anuale de peste 40°); o provincie atlantică (unde regimul termic este puternic afectat de curentul rece al Labradorului, care face ca temperaturile medii sa scadă sub 10°C, în timp ce precipitaţiile sunt reduse, sub 250mm/an. Vara durează aici 4 luni, iar iarna este lungă şi aspră; o provincie pacifică, cu un climat cu pronunţate caractere oceanice (temperatura medie depăşeşte 0° timp de 5 luni, iar luna cea mai caldă are temperaturi de peste 10°C).
   
3. 
   Regiunea climei temperate
   

1. 
   În America de Nord această regiune climatică include teritoriile din nordul SUA şi partea sudică a Canadei, până la aproximativ 60° (între 40° şi 60° pe faţada pacifică şi între 30°-50° lat.N pe faţada atlantică, datorită acţiunii perturbatoare a curentului rece al Labradorului ce deplasează fâşia climei subpolare mult spre sud.
   

• 
  provincia pacifică ocupă o porţiune relativ îngustă a litoralului pacific. Se caracterizează prin ierni relativ calde şi veri relativ călduroase (datorită anomaliilor termice pozitive introduse de curentul cald al Alaskăi). Precipitaţiile sunt abundente (datorită acţiunii vânturilor de vest şi activităţii ciclonice), cu un regim mai mult sau mai puţin uniform.
  
• 
  provincia atlantică cuprinde faţada atlantică a Canadei şi extremitatea de nord-est a SUA. Temperatura medie a lunilor de iarnă coboară mult sub 0°C, precipitaţiile sunt puţine cantitativ, iar vara este ceva mai caldă (datorită influenţei maselor continentale din interiorul continentului).
  
• 
  provincia temperată continentală ocupă cea mai mare parte a zonei temperate şi are drept caracteristici diferenţa mare de temperatură între sezoane şi cantităţi anuale de precipitaţii mici (cu un maxim de vară). Unele trăsături de continentalism ale climei temperate din America de Nord nu se datorează numai continentalizării maselor de aer ci şi altor cauze: de exemplu, temperaturile scăzute din timpul iernii se datorează în cea mai mare parte repetatelor invazii de mase de aer arctice dinspre nord (de aceea pluviozitatea din timpul iernii nu este prea scăzută în raport cu cea de vară).
  

B. In America de Sud, climatul temperat se extinde la sud de paralela de 40° până în Ţara Focului. Munţii Anzi împart această zonă de climă în două regiuni:

1. 
   provincia temperată pacifică (expusă vânturilor de vest şi ciclonilor, cu precipitaţii din ce în ce mai mari spre sud, ajungând la cca 2000-3000mm în zona strâmtorii Magellan, cu ierni blânde, cu veri răcoroase)
   
2. 
   provincia temperată atlantică (adăpostită faţă de vânturile de vest, include litoralul estic şi Podişul Patagoniei; se caracterizează prin precipitaţii de sub 300mm şi temperaturi care pot scădea foarte mult în anotimpul de iarnă).
   

4. 
   Regiunea climei subtropicale
   

1. 
   America de Nord (aproximativ între 30-42° lat.)
   

Provincia tropicală pacifică include teritoriul cuprins între litoralul Pacific şi Sierrea Nevada. Se găseşte sub influenţa periferiei estice a anticiclonului nord Pacific, ceea ce determină veri foarte uscate şi ierni relativ ploioase. În comparaţie cu regiunea echivalentă europeană, vara este aici mai răcoroasă (ceea ce se explică prin temperatura mai scăzută a apelor din curentul Californiei), cu temperaturi medii de doar 15° C în luna cea mai caldă; precipitaţiile sunt reduse cantitativ din aceleaşi motive, evidenţiindu-se o îndelungată secetă de vară.

Provincia subtropicală continentală cuprinde teritoriul dintre Sierra Nevada şi zona montană estică a Stâncoşilor. Fiind situată la mare distanţă de Atlantic şi izolată de Pacific prin lanţurile viguroase ale Sierrei Nevada, această regiune se remarcă printr-un deficit pronunţat de umiditate (iarnă moderată, vară extrem de fierbinte). În limitele acestui climat predomină peisajul de pustiu.

Provincia subtropicală atlantico-continentală este cuprinsă între Stâncoşi şi Appalachi. Influenţa maselor de aer oceanice calde şi umede de deasupra Atlanticului şi Golfului Mexic se concretizează prin pluviozitate ridicată, temperaturi relativ mari vara.

Vara cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii (datorită circulaţiei dinspre ocean). În N şi NV aceste precipitaţii de vară sunt mai reduse datorită scăderii influenţei oceanului.

Iarna, temperaturile coboară sub 0° C (datorită frecventelor invazii de aer arctic dinspre nord).

Provincia subtropicală atlantică cuprinde teritoriile din estul Appalachilor. Clima acestei regiuni este musonică (datorită exprimării mai slabe a anticiclonului de iarnă şi a depresiunii barice de vară, caracterul musonic al climei de aici este totuşi mai puţin tipic). Seceta de iarnă este estompată (dar contrastul pluvial dintre cele două sezoane rămâne tranşant, datorită cantităţilor mari din timpul iernii).

2. 
   America de Sud (de la cca. 30° lat.S până la 40° în vest şi 42° în est).
   

Provincia subtropicală atlantică (partea dinspre Atlantic a Câmpiei Argentinei) are de fapt un climat de stepă, cu veri calde (peste 20°C media lunilor de vară), cu ierni blânde. Precipitaţiile sunt relativ abundente şi cad mai ales în sezonul de tranziţie de la vară la iarnă şi invers, cu o medie anuală de 750-1000mm. Invaziile frontului polar din sud provoacă uneori scăderi bruşte ale temperaturii (chiar viscole).

Provincia subtropicală continentală cuprinde Câmpia Pampasurilor. Caracterul continental al acestui climat este destul de slab exprimat (deoarece continentul este îngust şi procesele de transformare a maselor de aer prin răcire iarna şi prin încălzire vara sunt slabe). Temperatura medie a lunilor celor mai reci nu coboară sub 8°C (ierni moderate) şi temperatura lunilor celor mai calde nu depăşeşte 24-25°C (veri foarte calde). Precipitaţiile sunt reduse (400-500mm) şi cad mai ales vara. Iarna precipitaţiile sunt reduse datorită situaţiei de adăpostire a acestei regiuni faţă de vânturile de vest. În unele depresiuni adăpostite din vestul Sierrei de Cordoba precipitaţiile lipsesc chiar şi vara.

Provincia pacifică include litoralul de vest între 30-38° lat.S şi valea longitudinală Chiliană. Se află sub influenţa maselor de aer ce se deplasează la periferia estică a anticiclonului Pacificului de Sud, vara fiind astfel moderat de caldă (t.m.ianuarie 17-20°C) şi secetoasă, iar iarna blândă (t.m.iulie 11-15°C). Precipitaţiile cad iarna şi sunt din ce în ce mai abundente spre sud.

Provincia subtropicală montană se caracterizează prin temperaturi mai mici ca în regiunile joase, pe înălţimile de peste 3500-4000m temperaturile medii în ianuarie nedepăşind 10-12°C şi în iulie acestea fiind în jurul a 0°C. Pe flancurile vestice ploile cad mai mult iarna, în timp ce flancurile estice au ierni secetoase.

5. 
   Regiunea tropicală
   

1. 
   În emisfera nordică, această regiune climatică include sudul extrem al SUA, Mexicul în întregime, America Centrală Istmică (la nord de grabenul Nicaragua), Antilele Mari, Arhipelagul Bahamas.
   

Provincia tropicală atlantică se suprapune Peninsulei Florida şi se caracterizează prin umiditate accentuată şi temperaturi ridicate chiar şi iarna. În timpul iernii Peninsula Florida se află sub influenţa maselor de aer continentale (mai reci şi uscate), de aceea centrul şi nordul pot înregistra temperaturi şi sub 0°C în timpul invaziilor maselor reci dinspre NNV. Luna cea mai rece înregistrează în medie 12°C în vest şi 20°C în sud. Vara, Peninsula Florida se află sub influenţa maselor de aer tropicale (calde şi umede) care se deplasează spre NNV pe la periferia vestică a anticiclonului Azore. Temperaturile medii lunare sunt de peste 27°C în toată peninsula, iar precipitaţiile medii lunare variază între 150-200mm.

Provincia tropicală mexicană cuprinde teritoriul Mexicului, din sudul paralelei de 30°N. Iarna, această regiune este sub influenţa maselor de aer continental ce se deplasează dinspre nord spre sud, generând precipitaţii reduse cantitativ şi temperaturi coborâte (cele mai reci luni 10-12°C). Vara, regiunea se află sub influenţa maselor de aer oceanice, în mare măsură atlantice şi în mai mică măsură pacifice, ceea ce măreşte pluviozitatea, în special în est (în zona litoralului atlantic) unde media lunară în intervalul iunie-septembrie depăşeşte 150mm. Precipitaţii reduse (chiar şi în acest sezon) se constată în depresiunile închise de tipul bolson.

Provincia central americană prezintă diferenţieri între zona istmică (unde ariile anticiclonale determină precipitaţii reduse, fără a apare o climă aridă, datorită îngustimii istmului) şi zona insulară (unde,mai ales Antilele Mari, intră în zona de influenţă a alizeului de NE, bogat în precipitaţii).

Relieful dominant de munţi şi podişuri înalte din America Centrală Istmică determină diferenţierea unor etaje climatice foarte bine conturate mai ales din punct de vedere termic:

Tierra caliente (600-800m) – temperaturi medii anuale de 25-28°C şi precipitaţii de 3000mm anual.

Tierra templada (800-2000m) – temperaturile medii anuale nu depăşesc 18°C iar precipitaţiile scad sub 1000mm.

Tierra fria (2000-3000m) cu temperaturi medii anuale de 10-15°C.

Tierra gelada (peste 3000m) cu un climat deosebit de rece ce creează un peisaj de tip alpin, “paramos”.

2. 
   În emisfera sudică, limita sudică a regiunii tropicale este aproximativ în lungul paralelei de 30°, iar limita nordică are un traseu mult arcuit spre sud (atât pe faţada atlantică cât şi pe faţada pacifică, zona tropicală este mult deplastă spre nord). Pe litoralul pacific, zona tropicală intră în contact direct cu zona ecuatorială.
   

Provincia tropical atlantică cuprinde teritoriul SE al Braziliei, care se află sub influenţa alizeului de SE (generator de precipitaţii abundente în intervalul septembrie-aprilie). Precipitaţiile depăşesc 1000mm pe an, iar în regiunile cu expunere favorabilă faţă de alizeul de SE, acestea depăşesc adesea 2000mm. Temperaturile sunt ridicate şi relativ constante, deoarece ploile de vară atenuează temperaturile acestui sezon. În regiunile joase media termică diurnă este de peste 20°C tot anul.

Provincia tropicală continentală se extinde în Câmpia Parana Paraguay (dintre Anzi şi Podişul Braziliei). Caracterul continental al acestei regiuni se manifestă prin sporirea amplitudinilor termice anuale (datorită temperaturilor ridicate din timpul verii)

Provincia tropical montană cuprinde lanţul Andin şi podişurile andine înalte dintre 10-30°S. Etajarea climatică este aceeaşi ca şi în regiunile montane ecuatoriale, singura deosebire priveşte flancurile vestice (mai ales sud-vestice) ale Anzilor, unde se întâlneşte un climat semiarid şi arid.

Provincia tropicală pacifică se suprapune unei fâşii înguste în lungul litoralului pacific, de la 5°S la 30°S. Cu toată vecinătatea Pacificului, această regiune climatică se remarcă în primul rând prin ariditatea sa. Lipsa de incidenţă a maselor de aer cu uscatul continental şi gradientul termic ridicat (datorită curentului rece al Perului) condiţionează caracterul arid al acestui tip de climă, mai ales pe teritoriul statului Chile).

6. Regiunea subecuatorială se găseşte de o parte şi de alta a ecuatorului, limita sudică ajungând în partea centrală a Americii de Sud până la latitudinea de 20°S. Pe ţărmul vestic în emisfera sudică climatul subecuatorial lipseşte.

Istmul Costa Rica Panama şi Antilele Mici se caracterizează prin ploi bogate (aduse de alizee), 3000-6000mm şi amplitudini termice minime.

În America de Sud, fâşia de la nord de ecuator (Câmpia Orinoco, Podişul Guyanelor, Anzii de Nord) se caracterizează prin predominarea maselor de aer tropical cu caracter musonic, iar în fâşia de la sud de ecuator (Podişul Braziliei) precipitaţiile ating 1500-2000mm/an. Se constată o alternanţă a sezoanelor (cald şi umed vara şi uscat şi cald iarna.

7. 
   Regiunea ecuatorială cuprinde teritoriile situate de o parte şi de alta a Amazonului. În emisfera nordică se întinde doar până la 3-5°N, iar în emisfera sudică este mai extinsă. Masele de aer ecuatorial sunt în cea mai mare parte de origine atlantică.
   

Provincia ecuatorial atlantică ocupă cea mai mare parte a zonei ecuatoriale sud americane (tot teritoriul de la est de Anzi până la ţărmul Atlanticului). Întregul an temperaturile sunt ridicate, precipitaţiile abundente. În regimul anual al precipitaţiilor apare o uşoară diminuare a cantităţii în perioada iunie septembrie.

Provincia ecuatorială pacifică ocupă teritorii restrânse pe litoralul pacific şi în compartimentul inferior al faţadei vestice a Anzilor. Caracteristicile climei sunt asemănătoare cu cele anterioare, cu deosebirea că perioada de diminuare a precipitaţiilor este mai lungă. În sectorul sudic al acestei regiuni, în Câmpia Guayaquil, scăderea precipitaţiilor începe din mai şi se prelungeşte până în decembrie, căpătând chiar un caracter de secetă.

Provincia ecuatorială montană este întâlnită în Anzii Columbiei de Sud, Anzii Ecuadorului şi Perului de Nord. Etajele climatice au aceleaşi denumiri ca şi în America Centrală (Tierra caliente, Tierra templada, Tierra fria, Tierra gelada)
HIDROGRAFIA

America dispune de însemnate sisteme hidrografice ca urmare a marii desfăşurări latitudinale şi longitudinale care determină crearea unor condiţii climatice dintre cele mai variate şi prielnice.

În general, orientare a principalelor sisteme hidrografice prezintă diferenţe nete de la o masă continentală la alta, în America de Nord cele mai mari râuri având orientare longitudinală, în timp ce în America de Sud orientarea este în principal latitudinală.

În America de Nord, sectorul montan din vest, cu o dezvoltare mult mai mare în lăţime, este străbătut de numeroase râuri importante (Yukon, Fraser, Columbia, Snake-Colorado), în timp ce în America de Sud, sectorul montan mai îngust şi mai abrupt spre Pacific nu e tăiat decât de mici râuri neimportnate.

Densitatea reţelei hidrografice este dictată în primul rând de tipul de climat (care determină particularităţile regimului de alimentare şi scurgere a râurilor, alături de configuraţia reliefului şi constituţia geologică.

Tipuri de alimentare:

1. 
   Alimentare glaciară (tip groenlandez) – realizată exclusiv din topirea gheţarilor este caracteristică râurilor mici din zona de topire de la marginea calotei glaciare, cu lăţime de 20-30km, precum şi cursurilor superioare ale numeroaselor râuri cu obârşia în Anzi şi Cordilieri. Debitul acestor râuri creşte în scurta vară polară şi se reduce mult iarna.
   
2. 
   Alimentare nivală (subarctică) este caracteristică râurilor din Arhipelagul Arctic, Podişul Youkon, nordul Canadei Continentale, Peninsula Labrador, Podişul Patagoniei (la sud de paralela de 32°S), precum şi zonei montane situate sub limita zăpezilor persistente. Debitele maxime sunt caracteristice verii şi cele minime iernii, când râurile îngheaţă.
   
3. 
   Alimentarea glacio-nivală (de tip alpin) se întâlneşte în munţii înalţi,,unde gheţarii şi zăpezile bogate conlucrează la organizarea unor râuri cu debite mari vara: Fraser, Columbia, Rio Negro, Chubut.
   
4. 
   Alimentarea nivo-pluvială (respectiv pluvio-nivală) este caracteristică râurilor din regiunea temperată, unde debitele maxime se înregistrează primăvara (ca urmare a dezgheţului râurilor), iar vara au loc revărsări datorită ploilor ciclonale.
   
5. 
   Alimentarea pluvială se întâlneşte la toate râurile dintre cele două tropice, cu diferenţieri în funcţie de caracterul şi perioada precipitaţiilor.
   

În America de Nord reţeaua exoreică reprezintă 96,3% din teritoriu, iar bazinele endoreice se suprapun podişurilor şi depresiunilor intramontane: Podişul Marelui Bazin, Podişul Mexican. Cele mai multe râuri se varsă în Oceanul Atlantic şi mările periferice. Cumpăna de ape dintre Atlantic şi Oceanul Îngheţat este slab exprimată în relief, însă cumpăna dintre Pacific şi Atlantic trece prin estul Cordilierei nord americane, râurile pacifice străpungând o parte a edificiului montan, înaintând mult mai departe spre est faţă de axul median al acestui sistem.

În general, nordul continentului, recent eliberat de sub gheţarii pleistoceni, este drenat de o reţea densă de râuri tinere şi presărat cu un număr enorm de lacuri. Sudul continentului (care nu a fost afectat de glaciaţia pleistocenă) este drenat de râuri mai evoluate, iar lacurile sunt puţine (cele mai multe fiind de natură antropică).

Râurile tributare Oceanului Atlantic drenează 38% din suprafaţa continentului. Râurile ce coboară din Appalachi spre Atlantic şi Mississippi sunt în general scurte şi cu ape bogate aproximativ tot anul. Spre Atlantic se varsă o serie de râuri relativ scurte (Hudson, Susquehanna, Potomac, Roanoke, Savannah), prin estuare largi ce permit pătrunderea în interior a vaselor de tonaj maritim. Spre mississippi se varsă râuri ca Ohio, Tennessee. Râurile care coboară din Stâncoşi spre Mississippi (Yellowstone, Platte, Arkansas, Red River) sau Golful Mexic (Rio Grande) sunt alimentate din ploi sau zăpezi la izvoare, având debite mari primăvara şi vara. Tot în golful Mexic se varsă alte râuri cu regim de scurgere subtropical (Alabama, Sabine, Trinity, Colorado de Texas, Panuco, Grijalva). În America Centrală Istmică şi Insulară râurile sunt scurte, cu debite bogate mai ales pe faţada atlantică.

Cea mai mare arteră hidrografică din zona temperată este Sf.Laurenţiu, care drenează complexul Marilor Lacuri. Albia sa se lărgeşte treptat spre vărsare, trecând într-un estuar, apoi în golful cu acelaşi nume, barat de Insula Newfoundland.

Este cea mai mare cale navigabilă fluvio-lacustră nord americană, având o lungime de peste 1200km (râul propriu-zis, de la extremitatea estică a lacului Ontario) şi de peste 3300km (inclusiv Marile lacuri şi afluentul său vestic, Saint Louis).

Fluviul urmăreşte aliniamentul unui contact tectonic între sistemul Munţilor Appalachi (SV) şi Scutul Canadian (NE), drenează un bazin vast (1.269.000 km²) dar cu o energie de relief mică, ceea ce a transformat albia într-o salbă de lacuri separate prin sectoare înguste, cu praguri sau cascade, datorită benzilor de roci dure ce traversează valea). Alimentarea este nivo-pluvială, cu ape mici de iarnă, când precipitaţiile sunt reţinute în bazin sub formă de zăpadă, iar podul de gheaţă durează 3-4 luni; apele mari sunt înregistrate vara şi primăvara mai ales.

Fluviul este important pentru navigaţie (până la Montreal – navele de 60.000t, până la Quebec – navele de 100.000t)

Cel mai mare sistem hidrografic al Americii de Nord este Mississippi, cu o lungime de 6215km (locul III pe Glob) şi un bazin hidrografic de 3.210.620km² (locul III pe Glob).

Bazinul său e axat pe unitatea fizico-geografică a Podişurilor şi Câmpiilor Centrale, acoperind 2/5 din teritoriul continental al SUA.

Cel mai mare afluent este Missouri (mult mai mare ca Mississippi la confluenţă) primit în dreptul oraşului Saint Louis, aduce ape încărcate cu o cantitate mare de aluviuni comparativ cu cele ale colectorului. Afluentul Ohio (bogat în ape) confluează cu fluviul la Cairo, unde, din volumul total de apă, 23% este adus de Mississippi, 19% de Missouri (care vine dintr-o regiune aridă) şi 58% de Ohio. Afluentul cel mai lung şi cu cea mai mare cantitate de apă a fluviului Ohio este Tennessee, cel mai bun model din SUA de valorificare complexă, hidroenergetică în principal, care asigură cu energie electrică statele din SE SUA (Tenessee, Kentucky, Alabama, Virginia, Carolina de Nord). Yellowstone, afluentul lui Missouri, îşi înscrie întregul bazin hidrografic pe versanţii estici ai Munţilor Stâncoşi şi Podişul Missouri, străbătând un teritoriu cu un peisaj de o rară varietate şi atractivitate. Alţi afluenţi ai lui Missouri sunt: Arkansas (al doilea ca mărime după Missouri) şi Red River (este considerat afluent al lui Mississippi deşi din el se desprinde un braţ înainte de confluenţă şi se îndreaptă direct spre Golful Mexic).

Albia lui Mississippi este meandrată datorită diferenţei mici de altitudine din bazinul său (Saint Louis 88m, delta 0m). Albia se lărgeşte mult, de la 25km la confluenţa cu Missouri, la 70-100km înainte de deltă. Această albie meandrată lasă multe braţe moarte şi terenuri mlăştinoase. Râurile cu care confluează sunt obligate să curgă zeci de km paralel cu fluviul până să-şi unească apele.

Înainte de vărsarea în Golful Mexic, de la Baton Rouge, începe delta, o vastă deltă de tip palmat, cu o suprafaţă de peste 35.000km². Ca urmare a cantităţii mari de aluviuni transportate de fluviu (360mil.t pe an) delta avansează în mare cu 85-100m pe an.

Legat de sistemul Marilor Lacuri este şi Sf.Laurenţiu (prin afluentul său Illinois) generând astfel cea mai lungă cale navigabilă de pe continent. Alături de importanţa pentru transporturi, trebuie subliniată şi importanţa hidroenergetică (sisteme hidroenergetice complexe, bine întreţinute, se găsesc pe Ohio şi Missouri).

Spre Oceanul Arctic se îndreaptă râuri care drenează 20.7% din suprafaţa continentului. Majoritatea râurilor, cu excepţia celor ce vin din Stâncoşi, în cursurile superioare au pante longitudinale mici, numeroase praguri în rocile cristaline, îngheaţă o mare parte din an (5-8 luni) având însă o scurgere bogată chiar sub podul de gheaţă.

În Golful Hudson se varsă Churchill, Nelson, Severn, Albany, Moose, iar în Marea Beaufort se varsă sistemul fluviatil Mackenzie – Athabaska ce drenează lacurile Athabaska, Sclavilor, Urşilor.

Mackenzie, cu o lungime de 4250km (inclusiv râul Peace) şi o suprafaţa de 1.804.000 km² a bazinului hidrografic, reprezintă al doilea sistem hidrografic ca mărime din America de Nord după Mississippi-Missouri. Râul propriu-zis izvorăşte din Lacul Sclavilor, având ca afluenţi principali: Athabaska, Peace, Liard, Red Stone, Keele. Deşi râul parcurge o regiune de podiş cu structură veche, precambriană, valea e mult lărgită sub forma unei câmpii aluvionare (în care râul are o albie minoră lată şi cu multe ostroave nisipoase). Alimetarea se face predominant din zăpezi, ceea ce generează apele mari primăvara-vara, iar podul de gheaţă durează până la 8 luni. În perioada liberă de gheaţă, navigaţia se practică pe toată lungimea fluviului.

Spre Pacific se varsă de regulă cursuri de apă tumultoase, cu numeroase repezişuri şi cascade, care însă au şi un potenţial hidroenergetic ridicat. Aceste râuri pacifice drenează cca. 38% din teritoriul continentului.

Yukon (cu o lungime de 370.000km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 855.000km²) este cel mai mare râu din Peninsula Alaska, ce se varsă în Marea Bering printr-o deltă. Este navigabil doar o perioadă scurtă din an (mai-septembrie), constituind o cale importantă de pătrundere în această regiune bogată în resurse de subsol, dar vitregă din punct de vedere al condiţiilor climatice. Cei mai importanţi afluenţi sunt Tanana şi Porcupine. Potenţialul hidroenergetic este ridicat, dar puţin valorificat, în sectorul canadian.

Columbia (L= 1956km, S_baz.=670.000km²( îşi are izvoarele în Columbia Britanică, din lacul omonim, situat în secţiunea canadiană a Munţilor Stâncoşi. Cel mai mare afluent este Snake (1670km), cu izvoarele în Parcul Naţional Yellowstone, care a săpat cel mai adânc canion din lume (Hells Canyon – 2448m). Datorită precipitaţiilor bogate, a evaporaţiei reduse şi a scurgerii rapide în zona montană, debitele medii anuale sunt destul de mari (8000m³/s). Fiind cel mai important râu din lume în privinţa dezvoltării somonului, s-a avut în vedere ca fiecare baraj să fie prevăzut cu ecluze speciale pentru asigurarea migrării somonului.

Fraser este cel mai important râu canadian pacific (1370km lungime, 220.000km² bazinul hidrografic). Are ca afluent râul Nechaco, din vest, ce drenează mai multe lacuri. Se varsă la sud de oraşul Vancouver. Navigaţia este limitată în cursul inferior, pe 180km.

În zona pacifică cu climat mediteranean se varsă San Juaquin unit cu Sacramento, care drenează vasta depresiune Great Valley, delimitată de Sierra Nevada la est şi Munţii Coastelor la vest. Depresiunea e drenată în jumătatea nordică de Sacramento şi în jumătatea sudică de San Juaquin. Ele se varsă de fapt separat (chiar dacă sunt unite pe o anumită distanţă) în apropiere de San Francisco, în prelungirea estică a Golfului San Francisco.

Sud-vestul SUA şi nordul Mexicului, cu un climat mai arid, au în general râuri cu caracter semipermanent (unele coboară din munţi şi se pierd în propriile lor aluviuni sau sfârşesc în lacuri fără scurgere spre ocean). Foarte mulre râuri îşi întrerup scurgerea în cea mai mare parte a anului, dar în urma unor ploi torenţiale se transformă în cursuri vijelioase care pot surprinde în mod neplăcut animalele şi omul. Unele artere au totuşi scurgere permanentă dar variaţiile sezoniere de debit sunt mari.

Colorado are o lungime de 3200km (inclusiv afluentul său Green River) şi o suprafaţă de peste 600.000 kmp. Drenează Podişul Colorado şi se varsă în Golful California. Cel mai mare affluent este Green River, care este mai lung decât râul colector în punctual de confluenţă cu acesta. Alţi afluenţi sunt: San Juan (în bazinul căruia se găsesc forme modelate prin acţiunea vântului şi apei, deosebit de frumoase, o parte din ele protejate împreună cu sute de locuinţe săpate în stâncă ce au aparţinut indienilor Pueblo), Gila.

Deşi are un bazin hidrografic foarte întins, din cauza condiţiilor climatice aride din Podişul Colorado, atât Colorado cât şi afluenţii săi pierd cantităţi mari de apă (cu care vin din sectoarele superioare montane). În cursul superior, deşi debitele sunt mari, cerinţa de apă e mică deoarece populaţia e rară, dar în sectorul inferior, după ieşirea din Grand Canyon, pentru satisfacerea cerinţelor mari de apă au fost construite mari baraje de acumulare, folosite pentru hidroenergie, irigaţii şi alimentarea populaţiei.

Fluviul formează cel mai spectaculos canion din lume, cu o lungime de 450km, din care, partea cea mai spectaculoasă, de cca.90km, este protejată şi declarată parc naţional.

Lacurile

Din punct de vedere genetic, pe teritoriul Americii de Nord se găsesc toate tipurile de lacuri cunoscute : glaciare, tectonice, vulcanice, lagune şi limane, lacuri sărate, lacuri carstice etc. Cea mai mare răspândire o au lacurile în zona temperată şi rece.