Educaţie interculturală

6.3. Niveluri şi tipuri de activităţi

Pregătirea profesorilor pentru gestionarea situaţiilor multiculturale trebuie să fie multiformă, prin seminarii de formare, stagii de pregătire, grupe de lucru, echipe de cercetare, elaborarea de suporturi curriculare, vizite de studii.

Pregătirea presupune patru dimensiuni:

• 
  dimensiunea personală, cu privire la propriul profil psihocomportamenta, prin depăşirea prejudecăţilor şi stereotipurilor personale;
  
• 
  dimensiunea cognitivă, de cunoaştere a premiselor istorice, geografice, antropologice, sociologice privind generarea şi consecinţele fenomenelor interculturale;
  
• 
  dimensiunea metodologică, de acumulare a metodelor şi procedeelor de păstrare şi cultivare a diferenţelor, de aplicare a metodelor de diferenţiere şi particularizare a valorilor;
  
• 
  dimensiunea relaţională, de cunoaştere aprofundată a datelor reale despre elevii cu care se lucrează.
  

Practica formării cadrelor didactice se situează la două niveluri: pregătirea iniţială, în timpul studiilor universitare, şi pregătirea continuă (perfecţionările), în timpul practicii didactice curente după angajarea în producţie.

A. Formarea iniţială – îi vizează pe viitorii educatori, îndeosebi pe cei care vor preda discipline precum: literatura română, istorie, geografie, limbi moderne, filosofie, educaţie civică. În cadrul cursurilor şi seminariilor de pedagogie generală, metodică şi psihologie şcolară ar putea fi integrate topici precum:

• 
  relaţii intergrupuri şi consecinţe ale raportării prin imagini stereotipe la autoritate;
  
• 
  formarea şi funcţionarea stereotipurilor în societate;
  
• 
  adolescenţă şi societate – perspective interculturale;
  
• 
  dialectica identitate-alteritate socio-culturală;
  
• 
  surse de conflict şi modalităţi de rezolvare a lor.
  

Tot la acest nivel ar fi oportun să se parcurgă cursuri facultative/opţionale precum:

• 
  Consiliere psihopedagogică;
  
• 
  Pedagogie interculturală;
  
• 
  Psihologie socială;
  
• 
  Sociologia educaţiei;
  
• 
  Psihologia cooperării şi rezolvării conflictelor;
  
• 
  Cultură şi civilizaţie universală;
  
• 
  Antropologia şi filosofia culturii;
  
• 
  Istoria şi filosofia religiilor;
  
• 
  Ecumenism şi relaţii interconfesionale.
  

B. Formarea continuă – îi vizează pe toţi profesorii iar această activitate se poate realiza prin module de perfecţionare în problematica interculturalităţii, desfăşurate la Casele Corpului Didactic, Departamentele de specialitate din Universităţi, sediile şcolilor sau liceelor. Titulaturile acestor module vor fi diversificate şi negociate cu profesorii, în funcţie de trebuinţele concrete (“Gestionarea culturilor minoritare”, “Dimensionarea interculturală a curriculum-ului”, “Strategii de formare a competenţelor de comunicare şi de participare socială”).

Atelierele de lucru vor reuni specialişti şi studenţi în ştiinţele educaţiei, filozofi, politologi, sociologi pentru dezbaterea unor teme precum:

• 
  Democraţie şi diversitate;
  
• 
  Dreptul şi îndatoririle minorităţilor;
  
• 
  Statul şi comunităţile multiculturale ;
  
• 
  Cetăţeanul ;
  
• 
  Integrarea europeană: posibilităţi şi bariere culturale;
  
• 
  Avatarurile prezervării identităţii;
  
• 
  Noi ipostaze ale culturo-centrismului;
  
• 
  Sensibilizare şi competenţă interculturală;
  
• 
  Strategii de mediere interculturală;
  
• 
  Postmodernitate şi relaţii interetnice;
  
• 
  Strategii de depăşire a etnocentrismului la diferite discipline şcolare;
  
• 
  Globalism educaţional şi învăţământ transnaţional.
  

Se pot imagina diferite exerciţii practice de simulare sau trăire a interculturalităţii. De pildă, se poate prescrie ca fiecare profesor să-şi organizeze şi să petreacă o zi în stil intercultural, interacţionând în mod premeditat cu stimuli culturali diferiţi (citind diferite cărţi, vorbind limbi străine, întâlnind persoane de alte etnii, preparând o mâncare ce ţine de bucătăria unui popor oarecare, mergând la o biserică ce aparţine altui cult etc.). Tot în acelaşi scop, putem fi puşi în situaţia de a ne analiza propriul arbore genealogic, identificând multidudinea intersecţiilor culturale care ne-au predeterminat (s-ar putea să avem surpriza să aflăm că antecesorii noştri au aparţinut unor culturi minoritare, entităţi etnice etc.).

În formarea formatorilor este utilă o valorificare a tuturor cercetărilor din sfera psihopedagogiei interculturale, precum şi a celor din zona antropologiei culturale, psihologiei sociale, psihologiei dezvoltării, managementului rezolvării conflictelor etc.

O virtuală programa de formare interculturală ar trebui să cuprindă o serie de teme precum:

• 
  Tendinţe ale societăţii contemporane: dinamica multicultural-intercultural;
  
• 
  Fenomenologia transmiterii şi difuziunii culturale;
  
• 
  Identitate şi diferenţă culturale. Consecinţe în plan şcolar;
  
• 
  Relativismul cultural şi efecte perverse în educaţie;
  
• 
  Filtrarea realităţii sociale prin imagini (categorizarea, stereotipurile, prejudecăţile);
  
• 
  Maladii ale raportării la ceilalţi:
  
• 
  Discriminarea;
  
• 
  Intoleranţa;
  
• 
  Xenofobia;
  
• 
  Etnocentrismul;
  
• 
  Rasismul;
  
• 
  Sexismul;
  
• 
  Obiective şi valori ale educaţiei interculturale;
  
• 
  Exigenţe interculturale şi educaţia în familie;
  
• 
  Metode şi activităţi specifice educaţiei interculturală;
  
• 
  Strategii de experimentare a diversităţii valorilor;
  
• 
  Formal şi informal, curricular şi extracurricular în pregătirea interculturală.
  

Temă obligatorie

Construiţi un proiect de program de intervenţie interculturală într-un grup educaţional în care se manifestă tensiuni interlingvistice sau interconfesionale (prin precizarea obiectivelor, conţinuturilor, resurselor, strategiilor, activităţilor etc. specifice).