Emanuel Le Roy Ladurie

În sfârşit, în acelaşi text, formulată de Pierre Azema, reţinem o semnificaţie derivată, cam abuzivă, luată uneori de termenul domus: semnificaţia de înrudire. Când Azema declară: fac parte din casa episcopului, el nu vrea să spună, ca simplu ţăran din Montaillou ce este, că locuieşte în palatul episcopal din Pamiers., ci se declară, foarte simplu, rudă mai mult sau mai puţin apropiată, „mică rudă” a prelatului Fournier.

Nimic nu arată mai bine importanţa lui domus, concept unificator al vieţii sociale, familiale şi culturale a satului, decât rolul de piatră de temelie pe care 1-a jucat în valea superioară a râului Ariege şi la Montaillou, în construirea sau reconstruirea catarismului. într-o zi, povesteşte Mengarde Buscailh, din satul Prades d'Aillon (de lângă Montaillou), l-am întâlnit pe cumnatul meu, Guillaume Buscailh, pe drumul pe care îl luasem ca să mă duc la biserica din parohia mea (I, 499).

— Unde te duci? mă întreabă Guillaume.

Mă duc la biserică.

Ia te uită! mi-o întoarse el, mare „bisericoasă” ai mai ajuns! Poţi la fel de bine să te rogi lui Dumnezeu în casa ta, nu numai în biserică.

l-am răspuns că biserica este un loc mai potrivit decât casa pentru a i te ruga lui Dumnezeu.

Atunci a spus doar atât, ca să aud eu:

— Nu eşti de credinţa noastră.

Aşadar, pentru Guillaume Buseailh, simpatizant zelos al ideilor catare (n-a vrut el odată ca Mengarde, cumnata sa, pe când alăpta, să facă greva sinului, ca să lase să moară în endura un prunc eretic! [I, 499]), credinţa albi-genză este cea în care se trăieşte acasă şi care se practică acolo. Spre deosebire de dogma romană, al cărei sediu este sanctuarul parohiei. De altfel, aşa gândeşte toată lumea: când erezia a pătruns într-o domus, îi declară un ţăran lui Jacques Fournier, este întocmai ca lepra; se înfige acolo timp de patru generaţii, sau pentru totdeauna (II, 110). Aude Faure, din Mer-viel, nevrozată, îşi pierde credinţa în Euca-ristie; îşi destăinuieşte îndoielile vecinei şi rudei sale, Ermengarde Garaudy. Aceasta, îngro89 zită, îi spune necredincioasei femei să bage de seama la urmările triste pe care le pu^te avea un astfel de scepticism pentru casa în care stă şi pentru satul unde trăieşte. Eşti o trădătoare, spune femeia Garaudy către Aude, satul acesta şi acest ostul (casă) uu fost întotdeauna ferite de orice păcat şi de orice erezie. Bagă de seamă să nu ne aduci aici păcatul de prin alte locuri şi să nu cumva să atragi blestemul asupra să-tului nostru (II, 87). După părerea femeii Garaudy, căile ereziei slnt cum nu se poate mai limpezi: ca un întreg sat să pătimească, este de ajuns să greşească o singură casă. Invers, violenţa inchizitorială este socotită mai întii, la victimele ei, ca o agresiune împotriva acelei domus eretice, înainte chiar de a fi considerată ca o agresiune împotriva libertăţii sau a vieţii cutărui sau cutărui individ; aceşti doi trădători au atras necazul asupra casei noastre şi asupra fratelui meu preotid, declară Bernard Clergue, evocând arestarea rectorului (preotului) din Montaillou, denunţat de doi informatori (II, 281).

Conversiunea la erezie se face, şi ea, prin blocuri succesive, casă după casă, nu neapărat individ după individ. Pierre Authie, misionar catar din Sabarthes, crede că trecerea la credinţa lui se face de la gospodărie la gospodărie, de la casă la casă, în mult mai mare măsură decât de la conştiinţă la conştiinţă individuală: Dumnezeu a vrut să vin în casa voastră, spune el către familia, adunată laolaltă, lui Ray-mond Pierre, ca să pot salva sufletele oamenilor din casa aceasta (II, 406). Pentru Pierre Authie, casele sunt pachete de suflete care se alătură în bloc unui anumit credo. Pierre Maury, din Montaillou, citează într-adevăr cazul unei domus din Arques care s-a convertit ca „un singur om”: cred, povesteşte Pierre Maury, că Gaillarde, sora lui Guillăume, Escaunier şi soţia lui Michel Leth şi Esclar-monde, cealaltă soră a lui Guillăume, care, pe atunci, să fi avut vreo doisprezece ani, erau de partea ereticilor; şi, după părerea mea, tot aşa şi Arnaud, fratele lui Guillaume. Aceste persoane se convertiseră în bloc, toată casa din-tr-o dată, împreună cu Gaiilarde, mama, cu Guillaume Escaunier, şi cu Marquise, sora lui (111, 143). La Montaillou, acţiunea misionară a fraţilor Authie se sprijină pe structura celulară a anumitor case credincioase: Pe vremea când locuiam la Montaillou şi la Prades, în Aillon ', povesteşte Beatrice de Planissoles, se zvonea printre cei ce credeau în erezie că ereticii (şi mai cu seamă fraţii Authie) frecventau casele fraţilor Raymond şi Bernard Belot care, pe atunci, locuiau împreună; precum şi casa surorii lui Prades Tavernier ereticul, Alazais Rives; şi casa lui Guillaume Benet, fratele lui Arnaud Benet, din Ax (el însuşi socrul lui Guillaume Authie): oamenii din aceste diferite case erau cu toţii din Montaillou. Beatrice, şireată, a priceput foarte bine unul din secretele succesului ereziei în satul ei: localismul, fraterna-iismul, „maisonalismul” * sau domicilierea favorizează progresul ideilor primejdioase; ele trec, sărind, din domus în domus, şi din grup domestic în grup domestic. De îndată ce erezia este implantată, domus constituie pentru ea un loc de păstrare: moleculă baricadată asupra ei însăşi, ea limitează cit poate mai bine contactele compromiţătoare cu casele ne-eretice. Secretul noii credinţe este apărat cit se poate de mult, când este şoptit prin uşa unei domus (II, 10); sau, soluţie preferabilă, când este închis în zăpuşeala umedă a celor patru pereţi ai unui ostal: la Montaillou, Alazaâs Azema nu vorbeşte despre erezie decât în casa ei, cu fiul său Raymond (I, 319). Mai vorbeşte şi cu membrii casei familiei Belot (în cazul de faţă, cu cei trei fraţi Belot, Raymond, Bernard şi Guillaume, şi cu mama lor, Guillemette); şi, de asemenea, cu membrii casei Benet, înrudită cu

Din fr. maison, „casă”.

cea de mai înainte: adică, vorbeşte cu Guil-laume, Benet, cu fiul lui, Raymond, şi ca Guillemette, nevasta iui Guillaume. (Se va reţine faptul că, în aceste enumerări făcute de Alazais Azema, bărbaţii, bătrâni sau tineri, trec, în mod regulat, înaintea femeilor, chiar dacă acestea sunt bătrâne). La fel, Raymonde Lizier care, mai târziu, recăsătorindu-se, va deveni Raymonde Belot, şi va sfârşi în temniţă pentru erezie, era foarte legată de Guillemette Belot şi de Raymond, Bernard şi Arnaud Belot; se ducea adesea în casa lor şi vorbea îndelung, pe ascuns, cu ei G; s-ar putea înmulţi aproape la nesfârşit, atât pentru Montaillou cât şi pentru celelalte sate, aceste citate care subliniază sociabilitatea specifică a caselor, cuceritoare şi tăinuitoare a unei aceleiaşi mişcări „'.

Reţeaua, de comunicare şi totodată de separare, alcătuită de case serveşte de suport logistic clandestinităţii catare. Insă rolul acesta decurge dintr-o sociabilitate proprie caselor (domus), prealabilă şi specifică: o utilizează fără s-o fi creat. Dovadă: anumite domus, prin însuşi faptul că nu sunt catare, slujesc la rân-dul lor de loc structurat de satisfacere a sociabilităţii celor câteva personaje care sunt bune catolice (mai mult sau mai puţin şovăitoare), ce se întâlnesc la Montaillou; Jean Pellissier, cioban în sat, afirmă că, cel puţin pe vremea când era tânăr, nu era eretic: frecventam, adaugă el, ca să-şi întărească jurămintele de ortodoxie, patru case din Montaillou, din care niciuna nu era eretică (III, 75).

La Montaillou, organismul propriu-zis colectiv, cu alte cuvinte adunarea capilor de familie, poate că nu este inexistent; însă această adunare, dacă funcţionează cumva, pare să ducă o viaţă oarecum fantomatică: este, fără îndoială, paralizată de ruptura internă a satului în facţiuni religioase şi în clanuri antagoniste. Cât despre confrerii, asociaţii penitente, şi alte ingrediente ale sociabilităţii occitane, acestea sânj; absente, dacă nu din epocă în general, cel puţin din colectivităţile noastre munteneşti în particular 8.

În aceste condiţii, Montaillou îmi apare în primul rând ca un arhipelag de domus, marcate, unele pozitiv, altele negativ, faţă de curentele heterodoxe.

Ţăranii şi ciobanii din Montaillou sunt conştienţi de această situaţie: pentru Guillaume Belot, cultivator, şi pentru fraţii Pierre şi Guillaume Maury, ciobani, care fac, în timpul unei plimbări, un recensământ neoficial al satului lor, acesta se împarte într-un anumit număr de case credincioase şi un altul de necredincioase – „credinţa” în discuţie fiind bineînţeles erezia. Printre casele pe care cei doi Guillaume (Belot şi Maury) le califică în mod expres de „credincioase” figurează casa Maurs, casa Guil-habert, casa Benet, casa lui Bernard Rives; cea a lui Raymond Rives, casele Maury, Ferrier, Bayle, Marty, Faure, Belot9: cele unsprezece domus/. credincioase„ corespund adesea unor menaje nucleare, formate fiecare dintr-un cuplu de părinţi şi din copiii lor; una din cele unsprezece domus eretice se îndepărtează totuşi de acest „model„ nuclear, de vreme ce ea „conţine„ o mamă bătrână (Guillemette „Belote”) cu cei patru fii mari ai ei, încă celibatari în vremea aceea. Cele unsprezece case credincioase sunt populate, în total, potrivit acestei enumerări, de 36 de persoane eretice; acest total trebuie totuşi socotit ca fiind incomplet: pentru mai multe menaje enumerate astfel în cadrul cutărei sau cutărei case credincioase, Belot şi Maur} ' menţionează numai numele soţului şi al soţiei; nu dau numele copiilor, aceştia fiind socotiţi pesemne de cei trei martori ai noştri ca o cantitate neglijeabilă n).

Domus nu este întotdeauna coextensivă cu opiniile fiecăruia, lucru dovedit de urmarea acestei numărători: Maury şi Belot semnalează într-adevăr, la Montaillou, un anumit număr de eretici „nestabiliţi”; aceşti „izolaţi” nu sunt legaţi de o domus care, ca atare, ar putea fi socotită „credincioasă”. Ereticii „din afara casei” (III, 162) sunt în număr de nouă: printre ei, există două cupluri căsătorite (familia Vital şi familia Fort) care, probabil, trăiesc în case ce aparţin altcuiva; două femei căsătorite (care poate că au alte păreri decât soţii lor); în sfâr-şit, o bastardă şi doi fii, ai unor familii, menţionaţi izolat.

Alte case din Montaillou nu sunt socotite „credincioase”; însă ele au, toate, faţă de ea-tarism, o atitudine de neutralitate binevoitoare: de pildă, domus a familiei Lizier (III, 162; 490), de care nu ai de ce să te temi, spun Maury şi cei din familia Belot, de dnd a fost asasinat Arnaud Lizier (acesta era anticatar): de fapt, după dispariţia lui Arnaud, casa Lizier ajunge sub înrâurirea familiei Clergue, şi chiar în seraiul personal al preotului: Pierre Clergue face din Grazide Lizier ibovnica sa.

Catolicismul, la Montaillou, este socotit şi el tot „pe case”: Jean Pellissier, servitor agricol şi cioban, semnalează existenţa, în sat, a cinci case neeretice: casa lui Pellissier, probabil „ne-nuclcară”, întrucât avea cinci fraţi dintre care cel puţin unii atinseseră vârsta bărbăţiei „; casa în care locuia Na Carminagua, literal „Doamna” Carminagua, mama fraţilor Azema (în realitate, ei au manifestat, uneori, ceva mai mult decât reticenţă faţă de erezie t2); casa lui Julien Pellissier, cea a lui Pierre Ferrier (care, mai tlrziu, după cum spun Maury şi Belot, va bascula de partea albigenzilor); în sfârşit, cea a unei femei numită Na Longua, mama Gauziei Clergue, ea însăşi devenită rudă prin alianţă cu cei din familia Clergue, fără să fie eretică aşa cum erau aceia.

Aşadar, în total, şi la nivelul caselor recenzate, unsprezece domus eretice, cinci domus catolice; câteva case care îşi schimbă tabăra (de pildă, cea a familiei Clergue); şi câteva base mixte, sau neutre, sau dezbinate împotriva lor însele; sau locuite do oameni cu inima despicată, versatili şi gata oricând să trădeze (II, 223). Lista este incompletă, de vreme ce Montaillou, pe la 1300-1310, număra probabil peste două sute de locuitori, adică cel puţin vreo patruzeci de case. Insă, din aceste patruzeci de case, cele mai multe, într-un moment sau altul, dovediseră slăbiciune pentru erezie; în total, după doi martori bine informaţi, Guil-laume Mathei şi Pons Rives, la Montaillou nu rămăseseră decât două case neatinse de erezie (I, 292). Cât despre Guillaume Authie, misionarul catar, care şi el se dă în vânt după Montaillou, după preotul Clergue şi după casa familiei Clergue (Nu, spune el, nu am de ce să mă tem de preotul Clergue sau de casa familiei Clergue, Ah! dacă toţi preoţii din lume ar putea fi ca cel din Montaillou.), el confirmă, în alt fel, ideea formulată de Mathei şi de Rives despre „singurele două case anticatare”, de vreme ce strigă: la Montaillou nu sunt decât doi bărbaţi de care trebuie să ne ferim i? >. Două case anticatare, spun Rives şi Mathei; adică două personaje anticatare, unul de fiecare casă, după cum declară, la rândul său, şi Guillaume Authie.

Toţi muntenii noştri subliniază, în cor, cu o putere convingătoare, puterea mistico-religioasă pe care o are domus, ca matrice probabilă a opiniilor fiecăruia. Şi reciproc: ca un porc le-pros ce molipseşte toată cocina, individul atins de deviaţie dogmatică şi-a infectat repede toată domus. Martorii noştri şi-ar putea însuşi formula latină, pe care o alcătuiesc pentru circumstanţă: cujus domus, ejus religio. Spune-mi care-ţi este casa, ca să-ţi spun care-ţi este credinţa. Lucrurile nu stau întotdeauna chiar aşa, desigur; însă, tocmai de aceea, ele confirmă regularitatea fenomenului. Va fi nevoie de marile lovituri date de represiunea inchizitorială, începând din 1308, ca să se rupă în cele din urmă reţeaua aceea strânsă formată din casele

(domus) catare din Montaillou şi ca satul să devină un tragic coş cu crabi, unde fiecare luptă pentru pierderea vecinului, crezând, iară nici un temei, că evită propria sa pierdere.

Dar oricare ar putea fi acest deznodământ tragic, cert este că, pentru cei din Montaillou, casa (ostal) ocupă o poziţie strategică în posedarea bunurilor acestei lumi. Să-1 ascultăm în privinţa aceasta pe Jacques Authie când adaptează, pentru ciobanii din Arques şl din Montaillou, care-1 ascultă, mitul catar al căderii; Satana, spune Jacques Authie, a pătruns în împărăţia Tatălui şi le-a dat a înţelege duhurilor de acolo că el, diavolul, avea un rai şi mai bun. Duhurilor, vă voi lua cu mine în lumea mea, a adăugat Satana, şi vă voi da boi, vaci, bogăţii, o nevastă ca tovarăşă şi veţi avea propriile voastre ostals, şi veţi avea copii. şi, când veţi avea un copil, vă veţi bucura mai mult decât de toată tihna de care vă bucuraţi aici în Rai (III, 130; II, 25). Ostal vine aşadar după vacă şi după soţie, dar înainte de copil, în ierarhia bunurilor esenţiale.

Dintr-un punct de vedere juridico-magic, să spunem etnografic, ostal din Ariege, ca şi cosa din Andorra, reprezintă mai mult decât suma indivizilor perisabili care alcătuiesc grupul celor ce locuiesc într-o casă. Casa din Pirinei este o'persoană morală, indivizibilă în bunuri M, şi deţinătoare a unui oarecare număr de drepturi: ele se exprimă prin proprietatea asupra unei bucăţi de pământ, prin folosirea pădurilor şi a păşunilor comune din munţi, solanes sau sou-lanes ale parohiei. Ostal sau casa este deci o entitate: ea „continuă personajul stăpânului mort”; trece drept „adevărata stăpână a tuturor bunurilor care constituie patrimoniul”:15. Cu atât mai mult cu cât, în satul nostru, ţăranii, de rând sau de seamă, sunt proprietari temeinici; ba chiar sunt, se poate spune, proprietarii de fapt ai ogoarelor şi ai păşunilor lor, care alcătuiesc cea mai mare parte a teritoriului ce este folosit w, pădurile şi locurile de transhumantă nefiind puse la socoteală.

La Montaillou, casa îşi are steaua ei, norocul ei, „la care cei morţi participă mai departe”. (I, 313-314). Steaua şi norocul acestea sunt salvate păstrând în casă fărâme de unghii şi păr luate de la capul familiei decedat; părul şi unghiile, în măsura în care continuă să crească şi după moarte, sunt purtători de energie vitală, deosebit de intensă. Datorită acestui rit, casa „este pătrunsă de anumite calităţi magice ale persoanei”; se dovedeşte în stare să le treacă apoi altor persoane dintre urmaşi. Când Pons Clergue, tatăl preotului din Montaillou, a murit, povesteşte Alazais Azema (I, 313-314), t Mengarde Clergue, soţia lui, mi-a cerut, mie şi 3runei Pourcel, să tai de la cadavru nişte şu-nţe de păr pe care le avea în jurul frunţii, orecum şi bucăţele de la toate unghiile de la ' mâini şi de la picioare; în felul acesta, casa defunctului avea să rămână norocoasă; aşadar, uşa casei în care zăcea corpul mort a fost închisă; am tăiat părul şi unghiile şi le-am dat slujnicei din casă, Guillemette, care, la rândul ei, le-a dat Mengardei Clergue. Această „ab-sciziuneă a părului şi a unghiilor a fost făcută după ce am stropit cu apă faţa mortului (căci la Montaillou nu este spălat tot cadavrul).

La originea acestor practici se înscrie o ţărancă din Montaillou, Brune Vital; ea i-a recomandat Mengardei Clergue, văduva notabilului Pons, să respecte acest obicei popular: Doamnă, spusese Brune către Mengarde, am auzit că dacă se ia de la un mort şuviţe de păr şi bucăţele de unghii de la mâini şi de la picioare, mortul acesta nu ia cu sine steaua sau norocul casei (I, 313-314). O altă feemeie din Montaillou, Fabrisse Rives, dă, în legătură cu acelaşi episod, câteva precizări suplimentare: Cu prilejul morţii lui Pons Clergue, tatăl preotului, dezvăluie Fabrisse, o mulţime de oameni din ţinutul Aillon au venit la casa preotului, fiul lui Pons. Corpul a fost pus în această „casă în casă”, care se numeşte „fo-gariha” (bucătărie); nu era încă înfăşurat în giulgiu; atunci, preotul a scos toată Iwnea din casă, în afară de Alazais Azema şi de Brune Pourcel, bastarda lui Prades Tavernier; femeile acestea au rămas singure cu mortul şi cu preotul; femeile şi preotul au tăiat şuviţele de păr şi bucăţelele de unghii de la cadavru. S-a auzit, mai târziu, că preotul a făcut la fel după aceea cu cadavrul mamei sale (I, 328). Povestirile acestea subliniază precauţiile luate de moştenitori ca nu cumva mortul să ducă cu sine norocul casei: sunt scoşi afară numeroşii vizitatori veniţi pentru condoleanţe; uşa este închisă; familia se baricadează în bucătărie, care este casa în casă; corpul nu este spălat de frică să nu piardă, spălate de apă, unele particularităţi preţioase prinse de pielea şi de jegul lui. Precauţiile acestea pot fi comparate cu cele pe care le-a menţionat Pierre Bourdieu în legătură cu casa kabylă: şi acolo sunt luate toate măsurile posibile ca nu cumva mortul, când este spălat, apoi când pleacă la groapă, să ia cu el baraka caseiil.

Fără a merge atât de departe, şi ca să rămî-nem în aria „iberică” a civilizaţiilor pireneene, este sigur că bascii stabilesc şi ei o legătură directă şi durabilă între morţi şi casă: „morţii, în loc să aparţină urmaşilor lor, continuă să aparţină casei”, scrie Colas în lucrarea lui despre La Tombe basque. Acest autor indică, de asemenea, că unei case îi rămâne posesiunea sau proprietatea asupra mormintelor familiei în cimitir iS. Locuitorii din Montaillou au şi ei conştiinţa acestei legături foarte puternice care subzistă între mort şi fosta sa domus, cuvântul domus fiind înţeles aici în dublul şi indisolubilul sens de domiciliu şi familie. Alazais Faure, din Montaillou, cu un sac gol pe cap, îl întâlneşte într-o zi, în apropierea castelului local, pe Bernard Benet care, ca şi ea, este mon-talionez (I, 404); Bernard acesta vrea să-i dezvăluie inchizitorului din Carcasonne erezia dovedită odinioară de răposatul Guillaume Guil-habert, frate cu Alazais. Aceasta este înspăi-mântată; se arată dintr-o dată gata la orice pentru a proteja memoria fratelui său; memoria aceasta este într-adevăr ameninţată, la fel de mult ca şi domus a mortului, printr-un efect retroactiv: ii spun lui Bernard Benet, povesteşte Alazais, că îi voi da o jumătate de duzină de oi, sau o duzină de oi, sau orice altceva va dori el, ca să. înlătur blestemul acesta, ce va aduce pagubă şi blestem asupra fratelui meu mort şi asupra casei lui.

Folosirea unor părticele din corpul omenesc, în scopul de a proteja continuitatea urmaşilor şi, totodată, cea a casei, se leagă şi de alte rituri magice de acelaşi ordin; ele sunt vii în folclorul occitan. Beatriee de Planissoles păstrează primul sânge menstrual al fiicei sale, ca pe un filtru de iubire, cu gândul să-i facă farmece unui viitor ginere; iar cordoanele ombilicale ale nepoţilor, ca pe nişte talismane, ca1 să câştige propriile ei procese. In ambele cazuri, aceste părticele organice sunt dotate cu fecunditate, întocmai ca unghiile şi părul Iu Pons Clergue; sunt importante pentru prosperitatea urmaşilor (dragostea ginerelui pentru fată) şi pentru prosperitatea proprietăţii (câştigarea proceselor). Într-o vreme apropiată de a noastră, fetele din Languedoc mai puneau o picătură din sângele lor sau o aşchie de unghie într-o prăjitură sau într-o băutură, ca să fie iubite de un băiatiS).

La un nivel de generalitate mai mare, unghiile şi părul luate de la cadavrul unui cap de familie din Montaillou întreţin cu domus, în care vor fi păstrate mai târziu, o relaţie analogă cu raportul care se stabileşte între relicvele unui sfântşi sanctuarul care le adăposteşte ' „acolo se află o părticică din trupul său, sfântul este mereu prezent” -°. Teoriile despre corpul durabil al regilor21, legat el însuşi de continuitatea casei regale, se aplică şi cadavrului capului de familie din Montaillou, din care sunt de ajuns câteva fărâme ca să asigure permanenţa carnală a urmaşilor şi menţinerea focului sacru din dornus: Pons Clergue a murit! Trăiască familia Clergue! De parcă cele două concepţii, cea regală şi cea ţărănească, cea aristocratică şi cea de rând, au luat naştere într-o vreme, necunoscută de noi, dintr-un fond de mentalităţi magice.

O ultimă remarcă: preotul Pierre Clergue. după mărturiile făcute de Fabrisse Rives, a păstrat şuviţele de păr şi aşchiile de unghii de la tatăl său, apoi de la mama sa. (De altfel, va împinge dragostea pentru aceasta până într-acolo îneât a cerut să fie îngropată sub altarul. Fecioarei, în biserica din Montaillou).

Grija pentru domus nu este aşadar „patrilo-cală” sau „matrilocală”, ci ambivalenţă. Cetăţenii din Montaillou şi din alte părţi vorbesc desigur în termeni emoţionanţi despre ostal patern sau despre domus paternă: ar fi mai bine, declară preotul Clergue (gândindu-se anume la casa propriului său tată), ca fratele să se însoare cu sora sa, mai degrabă decât să primească o soţie străină, şi tot astfel, sora să se mărite cu fratele ei, mai degrabă decât să părăsească, înzestrată cu o dotă mare, ca să se mărite cu un soţ străin, casa părintească: în felul acesta, într-adevăr, casa părintească este practic distrusă (I, 225-226). Casa părintească este, de asemenea, cea în care fata din Montaillou, căsătorită în afara satului, atinsă fiind de o boală fără leac, se întoarce să moară: Esclarmonde, fiica lui Ber-nard Clergue (fiul lui Arnaud şi al Gauziei Clergue) era măritată cu un bărbat din Comus22; s-a îmbolnăvit de o boală fără scăpare; a fost adusă în casa tatălui ei, unde a stat şi a zăcut la pat, timp de trei ani puia. să moară. In clipa morţii, celălalt Bernard Clergue fratele preotului – l-a dus în această casă pg ereticul ce o „consolase” * pe Esclarmonde (I, 41(3). Casa părintească este, în cele din urmă, celula eventual infectată, bănuită că i-ar fi inoculat erezia bietei fete, care o părăseşte ca să se mărite în altă parte: martorul ştie cumva dacă ostal părintesc al femeii Faure, din La-fage, a fost odinioară necinstit de erezie? îl întreabă Jacques Fournier pe un denunţător2; î. Ostal matern are o mare importanţă în regiunea bască; în partea muntoasă a ţinutului Ari-ege, prin. hazardul transmiterii moştenirilor, poate juca un rol foarte mare: pentru a-şi recăpăta acest ostal matern, confiscat de autorităţile din Foix, în urma purtărilor eretice ale mamei sale, care fusese arsă, Arnaud Sicre se lansează într-o mare carieră de delator (II, 21). Oslal matern creează, atunci când el există ca atare, structuri matriarhale”: fiul care îl moşteneşte ca să locuiască acolo tinde să ia numele mamei sale, legat de casa de care este vorba, mai curând decât pe cel al tatălui 2'. Iar ginerele, care vine să stea împreună cu tânăra lui soţie în casa acesteia, va lua adesea numele nevestei, nu ea pe al lui.