Emanuel Le Roy Ladurie



Yüklə 2,52 Mb.
səhifə8/65
tarix03.01.2019
ölçüsü2,52 Mb.
#89190
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   65

Venită de la mamă sau – cel mai adesea – de la tată, indiferent, casa din Montaillou, ca orice domus din Pirinei care se respectă, are un cap: cap de casa, în zona andorrană, dominus domus, în latina scribilor care s-au ocupat de ţinutul din valea superioară a râului Ariege. Acest dominus domus are putere juridică asupra soţiei şi copiilor săi; precum şi, eventual, asupra mamei sale; Alazai's Azema subliniază limpede acest lucru: fiul meu Ray-niond, spune ea, ducea odată merinde oamenilor celor buni (Ies parfaits) într-o desagă sau într-o coşniţă; şi nu-mi cerea nicidecum voie, deoarece el era stăpânul casei mele 2~\par * Cf. infra, cap. XIV şi passim (N. t). 101

Alazaâs Azema fiu se socoteşte, din pricina aceasta, oropsită de fiul ei: îi sunt foarte dragi oamenii cei buni (Ies bonshommes). Se întâm-plă totuşi ca, atât printre ţărani cit şi printre nobili, capul casei să-şi tiranizeze mama: M-cnn ruinat, mi-am vândut avutul şi am pus zălog tot ce vii se mai cuvenea, sunt umilită şi trăiesc în sărăcie în casa fiului meu; şi nu mă încumet să plec, spune Stephanie de Chateauverdun, ciruncându-se de gâtul vechiului ei prieten ereticul Raymond Pierre, crescător de vite (II, 417-418).

Asuprirea exercitată de capul unui domus poate copleşi o soţie şi, totodată, un tată bă-trân: Pons Rives, din Montaillou, este stăpânul autoritar în ostal (I, 339-341); a alungat-o din el pe soţia sa, Fabrisse, deoarece, spune el, dracul i-a trimis-o: de când este ea în casă, nu mai este chip să-i primească acolo pe parfaits! Gât despre Bernard Rives, bă trânul tată a lui Pons, nu o duce prea bine în casa în care locuieşte, dar pe care de acum înainte o conduce fiul său: într-o zi, fata lui, Guillemette, soţia celuilalt Pierre Clergue (a nu se confunda cu preotul Pierre Clergue) vine să-i ceară împrumut un catâr ca să se ducă după nişte grâu (de care are nevoie), până la Tarascon. Bernard Rives nu-i poate răspunde fetei decât atât: nu îndrăznesc să fac nimic fără voia fiului meiu Vino ikâine din nou. O să-ţi împrumute catârul. Alazaâs Rives, nevasta lui Bernard, şi marna lui Pons, este la fel de terorizată de fiul ei, ajuns „micul cap al familiei”, adevărat tiran al casei 2S. Mama se supune.

Supunerea faţă de capul familiei – din clipa când acesta are o personalitate destul de puternică, de atrăgătoare şi de diabolică – se poate transforma în cultul personalităţii, unde intră admiraţia, adoraţia. Bernard Clergue, fiind în închisoare, află de moartea fratelui său, preotul, care devenise (chiar înainte ca bă-trânul Pons Clergue să fi murit) adevăratul cap al casei frăţeşti. Bernard se prăbuşeşte, de faţă cu patru martori, gemând: a murit 'Dumnezeul meu, A murit cel ce mă calau-ca. Trădătorii aceia de Pierre, Azt-mu şi t'tcriGaillac iau ucis pe Dumnezeul meu (II, 231). Pierre Cler-gue fusese aşadar divinizat, de către fratele său, încă din timpul vieţii.

Să nu uităm însă că, în ciuda acestei atotputernicii bărbăteşti, la Montaillou, stăpâna casei, dacă are un ostal de oarecare importanţă, are dreptul la titlul de „Doamnă” (domina): Alazaâs Azema, o ţărancă simplă, este numită Doamnă de către o vânzătoare de brânzeturi.; os te drept că negustoreasa trage nădejde că, în felul acesta, îşi poate vinde marfa: Doamnă, vreţi să cumpăraţi brânză de la mine? Men-garde Clergue, nevastă de ţăran bogat şi chiar cu vază, este şi ea numită Doamnă de către gospodinele din'satul ei (I, 312-314).

Conducători trecători ai unei entităţi dacă sg poate numi nemuritoare, capii de familie succesivi ai unei case anumite sânt investiţi, fiecare la rândul său, cu dreptul de a-şi desemna urmaşul, dezavantajându-i pe ceilalţi urmaşi sau îndreptăţiţi la moştenire. Tradiţiile occitano-romane, privitoare la preciput şi la dreptul de a avantaja, par să aibă un oarecare rol aici. în privinţa aceasta, puterea taţilor de familie sau a capilor casei, în Ariege, este de netăgăduit; ea se opune tradiţiilor egalitare ale cutumei normande sau angevine, cunoscută prin stăruinţa crâncenă cu care se cere împărţirea echitabilă a patrimoniului între toţi fraţii; sau chiar între fraţi şi surori (de exemplu, în Anjou) -'. In valea superioară a râului Ariege, este probabil să predomine voinţa tatălui, care hotărăşte asupra urmaşilor, provocând nedreptatea succesorală: La Tarascon, erau doi fraţi numiţi d'Aniaux sau de Niaux, şi unul din ei era prieten cu ereticii. Acesta a avut doi fii, şi unul din aceşti fii era de partea ereziei. Tatăl lui i-a lăsat o mare parte din avere şi l-a însurat după fata lui Bertrand Mercier, deoarece mama acesteia era eretică (II, 427). Cutumele din Ariege sau cele din Andora se întemeiază pe libertatea testamentară a capului familiei: ea apără, în cele mai bune condiţii posibile, dorniis împotriva fărâmiţării. Aceste cutume se lovesc totuşi de problema supărătoare a copiilor supranumerari, care nu sunt destinaţi să-i urmeze capului familiei în cadrul unei domus; plecând din casa familială, ei duc cu ei doar o dotă, sau o „parte ce li se cuvine”. Dota este eminamente personală; ea s-a desprins din casa (domus) fostei fete nemăritate, cu prilejul căsătoriei ei; această dotă nu dispare însă nicidecum în masa bunurilor indivize ale noii căsnicii, pe care trebuie s-o subvenţioneze; de cumva moare mai întâi soiul, dota rămâne proprietatea văduvei, nu a moştenitorilor vreunuia din ei. Preotul Pierre Clergue, povesteşte Be-atrice de Planissoles după ce a rămas prima oară văduvă, mi-a trimis printr-un sol, un act privitor la prima mea căsătorie, act în care se arăta că îmi fusese dată o dotă: dădusem, odinioară, preotului actul acesta să rai-l păstreze. Nu-mi făceam nici o grvjă că n-o să mi-l dea înapoi, de vreme ce eu îi părăsisem (se subînţelege: luându-mi şi dota) pe moştenitorii soţului meu! (I, 233) '

Ca atare, problema dotei este capitală într-o societate mai curând săracă; relativa stagnare economică transformă fiecare căsătorie de fată într-o dramă pentru domus: aceasta este ameninţată să-şi piardă din substanţă, din pricina bucăţii de avere luată de tânăra mireasă în bocceaua sa. Acest lucru nu-1 lasă pe Pierre Clergue să doarmă, deoarece el doreşte ca ostal să nu fie împărţit, ajungând până la urmă, aşa cum am văzut, să justifice incestul: Uite, îi declară preotul frumoasei sale ibovnice, într-un moment de afectuoasă uitare de sine şi de fră-mântare ideologică, noi suntem patru fraţi (I, 225). (Eu sunt preot şi nu-mi trebuie nevastă). Dacă fraţii mei Guillaume şi Bernard s-ar fi însurat cu surorile noastre Esclarmonde şi

Guillemette, casa noastră nu ar fi fost distrusă din pricina capitalului (averium) luat de amintitele surori ca dotă; însă ostal al nostru ar fi rămas oricum neştirbit chiar dacă nu s-ar fi adus în casă decât o singură soţie pentru fratele nostru Bernard 2S, am fi avut destule femei (sic) iar ostal al nostru ar fi fost mai bogat decât acum.

Această ciudată apologie a incestului justifică, prin incidenţă, şi celibatul (neeast) al oamenilor bisericii, precum şi concubinajul, în-tâlnit des la Montaillou. Ea recurge din frica oricărei domus, conştientă şi organizată, când se gândeşte să-şi piardă „părţile ce se pot desprinde”: printre care figurează dotele luate rle fete, dar şi partea frăţească, sau fratrisia, datorată aceluia dintre fii care, nefiind cel dinţii născut, sau din orice alt motiv, nu ajunge cap al casei; acesta este deci dezmoştenit de ceea ce este esenţial, în afară de această fratrisia, care îi este vărsată de domus sau de capul acestei domus în chip de despăgubire: Mi-am pierdut partea frăţească, (fratrisia) pe care o aveam la Montaillou şi mi-a fost frică (din pricina Inchiziţiei) să mă întorc în sat ca să mi-o iau, declară Pierre Maury, în Catalonia, stând de vorbă cu Arnaud Sicre (II, 30). Georges Platon, care a realizat un studiu folclorico-juridic a dreptului andorran, în secolele XVIII-XIX, a descris unele din consecinţele, asupra epocii moderne, acestei priorităţi pe care o avea domus sau casa 2°; potrivit acestui studiu, în succesiunea ab intestat, consangvinitatea trece înaintea afinităţii (lucrul acesta poate fi apropiat de faptul că Beatricc de Planissoles nu are nici o parte din moştenirea răposatului ei soţ: în cutuma pariziană şi mai ales în cea wallonă, ea ar fi beneficiat, dimpotrivă, de comunitatea de bunuri 30. Juristul andorran mai menţionează, printre efectele puterii exercitată de domus, şi autoritatea despotică a capului familiei asupra părţilor de succesiune „legitime” care ar trebui să revină copiilor excluşi de la succesiunea domiciliară; şi recunoaşterea oficială a supremaţiei copiilor din prima căsătorie, un soi de drept global al primilor născuţi, drept ce contribuie la împiedicarea fărâmiţării pământurilor care ţin de ostal; a doua şi a treia căsătorie au doar rolul de utilităţi succesorale. Mu ştim dacă aceste dispoziţii andorrane, dirvtr-o epocă tardivă, se aplicau casei din ţinutul Ariege de pe vremea lui Jacques Fournier. Tntâietaiea pe care o avea domus era, în orice caz, deosebit de caracteristică pentru libertatea occitantă şi muntenească. La Mas d'Azil – ca în multe „bastide” fără îndoială – în acel secol al XlII-lea, în cursul căruia clăinuiau încă în ţinuturile de limbă oc unele vestigii de iobăgie, colonii deveneau automat liberi din momentul în care îşi construiseră o casă a lor; 1>!

Oricât de centrală este ea în cultura văii superioare a râului Ariege, domus se remarcă, acolo, mai mult prin investiţiile reale sau afective pe care le provoacă decât prin valoarea ei pe piaţă: o casă de la ţară sau dintr-un târg face 40 de livre tournois 32, adică doar de două ori preţul unei biblii complete; de două ori mai mult decât câştigul unei echipe de ucigaşi plătiţi; şi aproape de douăzeci de ori mai puţin decât'sumele cheltuite de Bernard Clergue ca să-1 scape pe fratele său, preotul, din ghearele Inchiziţiei. Domus face mult dacă bărbaţii din familia care o deţin vor acest lucru; însă, la vânzare, ea nu realizează performanţe impresionante. Dotele şi părţile frăţeşti care se desprind din ea, oricât ar fi de mici şi cu toate compensaţiile dotale realizate în sens invers, riscă întotdeauna s-o sărăcească, chiar s-o ruineze cu totul. Pe de altă parte, represiunea, care a înţeles foarte bine structurile etnografice ale ţinutului Aillon, prăpădeşte, distruge, arde sau rade de pe faţa pământului casele ereticilor. Este de ajuns că o cumătră care nu ştie să-şi ţină gura 1-a zărit, prin crăpătura uneî uşi, pe Pierre Authie în timp ce-1 „consola” pe un bolnav într-o casa, ca domus paternă sau maternă, la Prades d'Aillon, să ajungă pe punctul de a fi dărâmată de Inchiziţie (I, 278). La Montaillou, din pricina acestui lucru, domneşte, pe cit este posibil, legea tăcerii: dacă nu vrei să-ţi fie dărârnată casa, să nu deschizi gura, le spun, într-o pornire comună, femeilor prea vorbăreţe, Raymond Roques şi bătrâna Guillemette „Belote” (I, 310). Ca să-ţi rămână casa în picioare, trebuie să-ţi ţii gura. în cel mai bun caz, casa unui eretic convins nu este transformată în cenuşă; insă este confiscată de către autorităţile comitatului Foix, înrobite cu totul, de acum înainte, de către Inchiziţie:!; i.

Casa aceasta – plăpândă şi şubredă, în ciuda perenităţii ei conceptuale – se cade acum s-o descriem. Partea centrală, esenţală, a acestei domus, este bucătăria sau joganha, cu bârnele acoperite de şunci, ferite de1 dinţii pisicilor; vecinii, chiar şi o femeie cumsecade ca Alazais Azema, simplă cum nu se mai poate, cu tot titlul ei de Doamnă, vin să ceară foc cu împrumut, focul acela preţios care, seara, este acoperit pentru a preveni un accident ce ar transforma casa în cenuşă (I, 307; 317). Asupra focului veghează gospodina sau focăria, „femeia de la vatră” cum sunt poreclite concubinele preoţilor în dieceza Palhars '. Bărbatul nu lasă totuşi pe seama femeii grija întreagă de a întreţine focurile: el este cel care sparge butucii, frângere teza. O baterie de bucătărie, alcătuită din oale de pământ, crătiţi, cazane, ulcioare, străchini, uneori decorate, înconjură vatra. Baterie niciodată suficientă, mai ales când este vorba de obiectele de metal: ea este completată foarte uşor după metoda, clasică la Montaillou, a împrumuturilor de la vecină35. O masă pentru mâncat, banei pentru stat la masă şi pentru petrecut serile sunt puse în apropierea focului

4t tef ') veneai„ Cttre era tiS ^L7'*Ray (domo vocaţii' Sn Casa numită L lui> ceteau de nrfoganhaJ sin, bucătărie (I, 372). e aC0l° (ca să nil ^ud °1' mă tr^ cea m ^ Spun> „irr lifiiiii

Aplice 'cu °Vdin ^uJSi SybiIJ ba anc

Cheia' &

Unor tte casa fii20r Belot a? a> Preotul

Clergue îşi are odaia sa în marea casă familială, destui de mare ca să aibă şi o anticameră la primul etaj. Camerele acestea au ferestre, fără sticlă, însă închise cu obloane de lemn. Noaptea, se aruncă o piatră în oblon, pentru a atrage discret atenţia celor dinăuntru. Unele personaje mai importante şi mai intelectuale, ca notarii şi medicii – însă la Montaillou nu există aşa ceva – au, pe deasupra, un birou (scriptorium) în casa lor. Acolo se culcă ei.

În general, faptul de a avea un solier (primul etaj deasupra bucătăriei, comunicând cu parterul printr-o scară mobilă) este un semn exterior de bogăţie: construirea unui solier, ca cel pe care-1 clădeşte acasă la el cizmarul Arnaud Vital38, este indiciul unei promovări sociale; sau înseamnă, cel puţin, voinţa – poate că, în cazul de faţă, amăgitoare – de ascensiune şi de ostentaţie socială. La Montaillou, după cât ştim noi, numai familiile Cier-gue, Vital (de altfel, nu cine ştie ce bogaţi) şi Belot au o casă cu solier. Foganha, inima unei clomus, este din zid; acei solier, precum şi dependinţele situate la parter, sunt construite „uşor”, din lemn şi chirpici.

Dar nu este vorba numai de bucătărie, solier, odăi de dormit, pivniţă. O parte a casei, la cei din Montaillou, este rezervată animalelor. Acum optsprezece ani, povesteşte Alazai's Az. ema, tocmai scosesem porcii din casă; m-arn întânit, în faţa castelului (din Montaillou), cu Raymond Belot care se sprijinea în baston. Mi-a spus:

— Intră la mine.



l-am răspuns:

— Nu intru, deoarece am lăsat uşa casei deschisă.

Potrivit acestui text, oamenii şi porcii stau în aceeaşi casă; şi poate că au chiar o aceeaşi uşă, ca să iasă oamenii şi să fie scos bălegarul. Tot astfel, Pons Rives, fiul lui Bernard Rives, îşi închide catârul sau măgarul în casa în care no stă el. Guillemette Benet, de cum. se lasă seara, îşi închide boii în casă, după ce au fost aduşi de la arat. Guillaume Belibaste are de gând să hrănească un miel în casa lui, în domo sua. în fiecare dimineaţă, Jean Pellissier, un cioban mărunt din Montaillou, îşi scoate oile din casă. Oamenii, chiar eâncl sunt bolnavi, dorm cu animalele (poate pentru a se bucura de căldura emanată de aceste „radiatoare naturale”?). Guillaume Belot, povesteşte Bernard Benet, l-n adus pe Guillaume Authie ereticul acolo unde zăcea, bolnav, tata, Guillaume Benet; era în partea aceea a casei, noastre unde se culcau vitele; iil.

Casa mai are şi tot soiul de dependinţe: alături de ea este o curte, sau o curte de păsări: te poţi încălzi la soare împreună cu acestea. în general, este împodobită cu o movilă de băle-par, pe care se caţără vreo slujnică mai curioasă care, în felul acesta, poate trage cu urechea, în dreptul acelui solier, la ce-şi spun patronii ei şi ereticii veniţi la aceştia. Curtea se prelungeşte eu aria unde se bat grânele. Fermele cele mai mari – ca cele ale familiei Marty, de la Junac, şi ale altor câţiva – au curte şi grădină, boal (grajd pentru boi), po-rumbărie, cocină de porci lângă grădină, hambare sau bordes pentru paie, de partea cealaltă a curţii sau în apropierea unui izvor: staul sau cortal pentru oi, aproape de casă sau departe de aceasta. Insă fermele acestea mari nu prea sunt tipice pentru Montaillou. Către drum, se află adesea, ca şi astăzi, o bancă sau o masă, în aer liber, lângă uşa casei, ca să stai la soare sau să vorbeşti cu ve-cinii4(). Problemele privitoare la încuierea caselor sunt departe de a fi întotdeauna rezolvate: când locuinţa nu are decât parter (cazul cel mai frecvent), se poate sălta cu capul streaşină de şindrilă ca să priveşti, indiscret, ce se petrece în bucătărie (II, 366). (Acoperi-şul-terasă este într-adevăr plat, sau aproape ni plat; el poate servi astfel pentru depozitarea snopilor de grâu, sau ca tribună de unde fle-căresc cumetrele: nu va avea, în Pirineii catalani, aplecarea de acum, decât începând cu secolul al XVI-lea41. Ca să intri în casă, este deajuns uneori să dai la o parte o scândură sau un leat. Pereţii sunt atât de subţiri, încât se aude totul dintr-o încăpere în alta, inclusiv conversaţiile eretice ale unei doamne cu iubitul ei (I, 227). La Montaillou, când două case sunt lipite, o gaură permite eventual să se treacă dintr-o locuinţă în cealaltă. Guillemette Benet trebuie să se priceapă bine la eretici, dezvăluie Raymond Testaniere, pus pe denunţuri, de vreme ce, atunci când oamenii din Montaillou au fost ridicaţi de Inchiziţia din Carcassonne, era o gaură în peretele dintre casa lui Bernard Rives (unde ereticii îşi aveau locul de rugăciuni) şi casa lui Guillaume Benet. Prin gaura aceea, ereticii de care am pomenit treceau dintr-o casă în alta. Montaillou, în această privinţă, este un adevărat cuib de termite: fusese făcută o altă trecere directă, care îngăduia ereticilor să treacă, fără să se arate, din casa lui Bernard Kives, menţionată mai înainte, în cea a lui Raymond Belotr'2.

Dincolo de aceste aparenţe materiale, ceea ce ivă interesează pe mine aici este, mai înainte de toate, încărcătura de oameni sau de suflete a fiecărui ostal: demografia unei domus depăşeşte adesea, în diferite feluri, cadrul strict al „familiei” propriu-zise, cu alte cuvinte, al cuplului alcătuit din părinţi şi al copiilor. Această depăşire se produce, mai întâi, prin prezenţa slugilor: Jean Pellissier, cioban, originar din Montailou, a făcut diferite stagii, pe Ia unul şi pe la altul, în afara satului său, ca să înveţe sau să-şi dovedească lui că ştie meserie. Apoi se întoarce în ţinutul de baştină; însă, în loc să locuiască în casa natală, el stă, timp de trei ani, ca cioban, în casa soţilor

Bernard şi Guillemete Maurs. Nu ştim ce simbrie primea. In aceeaşi domus a familiei Maurs – în afară de Jean Peiii. ssier – locuieşte. şi fratele lui, Bernard, care nu este cioban, ci rândaş la munca câmpului (laborator vel ara-tor)43. în casa lui Bernard Maurs, îi mai găsim şi pe cei doi copii ai lui şi, în sfârşit, pe propria sa mamă, Guillemette Maurs cea bătrână, văduvă (III, 161). în ansamblu, ne aflăm deci în prezenţa unei familii ce nu este strict „nucleară”: ea cuprinde un cuplu, doi copii, o înaintaşă, şi doi servitori. Structura mixtă de domesticitate, de familie şi de vecinătate nu se opreşte aici: lipită de casa lui Bernard Maurs se găseşte cea a fratelui său, Pierre Maurs, tot o casă cu simpatii catare, aflată' în război deschis cu rectorul Clergue (nevestei lui Pierre, Mengarde Maurs, i se va tăia într-o zi limba deoarece clevetise pe seama preotului său). Aceste două case Maurs, frăţeşti şi totodată vecine, formează o unitate de frecventare şi de sociabilitate: pe vremea când locuiam la Bernard Maurs, spune ciobanul-servitor Jean Pellissier, mă duceam foarte des în casa lui Pierre Maurs (III, 76).

Pe lângă cuplu, copii, alţi urmaşi, înaintaşi, colaterali şi slujitori bărbaţi, casa se mai poate lărgi cu o slujnică, sau cu mai multe; unele din aceste slujnice sunt pur şi simplu fete din flori, cum sunt cele pe care le foloseşte întotdeauna familia Clergue: de pildă, Brune Pour-cel, bastardă, a fost făcută de Prades Taver-nier, ţesător eretic, care va ajunge parfait (nu se sfia, din când în când, să se lase adorat de ea, după ritul catar *). După ce a slujit în casa familiei Clergue, despre care dă Inchiziţiei câteva amănunte picante, Brune Pourcel se mărită, apoi rămâne văduvă; fostă slujnică Şi femeie săracă, ea locuieşte într-un ostal propriu, foarte sărăcăcios; îşi petrece timpul

* Stând în genunchi, cf. infra, pp. 206, 288, 40,3 (N.t.).



cerşind, în. şelând, furând sau împrumutârid fin, lemne, napi şi sita de cernut taină. Brune PoLircel este foarte superstiţioasă: Ja familia Clergue, ea taie păr şi unghii de la cadavrele stăpânilor; se teme de bufniţe şi de păsările de noapte, care pentru ea sunt diavoli ce vin pe deasupra acoperişului sau pe deasupra casei sale ca să ia sufletul „Doamnei” Roques (Na Roqua), moartă de curând. (Trebuie însă să recunoaştem că superstiţiile acestea nu sunt caracteristice numai pentru o slujnică bastardă cum este Brune; ea le împărtăşeşte cu mulţi alţi locuitori din sat Vl.)

O altă slujnică, şi ca marcată de o obârşie nelegitimă: Mengarde. Este fiica naturală a lui Bernarde Clergue. La domiciliul tatălui ei, unde locuieşte, are grijă de coptul pâinii; spală! a pârâu cămăşile de pânză ale ereticilor, o pânză mai fină decât cea purtată de ţăranii simpli din Montaillou (I, 416-417). Mai târziu, sg va căsători cu un cultivator.

Slujnicele (nebastarde) care muncesc în casa familiei Belot sunt mai bine cunoscute de către noi decât cele din domus Clergue '>': exemplară, din acest punct de vedere, este Raymonde Arsen, care avea să fie condamnată, în 1324, să poarte cruci galbene, din pricina legăturilor ei cu ereticii. Originară din Prades', d'Aillon (lingă Montaillou), această micuţă Raymonde se trage dintr-un ostal sărac, dar nu mizerabil; este soră cu Arnaud Vital, cizmar la Montaillou: acesta este paznicul comunal al recoltelor (messier). în prima sa tinereţe, pe la 1306, a fost dată slujnică, la oraş, în casa lui Bonet de la Coste, la Pamiers (I, 379 sq.). In casa acestui domn, îl întâlneşte într-o zi pe Raymond Belot (din Montaillou), cu care este verişoară primară (I, 458); el venise la târg să cumpere grâne. Raymond îi sugerează deci tinerei Raymonde să vină la el acasă ea să se angajeze slujnică. Casa Belot, socotită foarte bogată (I, 389), îi cuprinde pe

I

Rayniond (I, 371), pe fratele său Guillaume, pe sora lui, Raymonde, pe celălalt frate al lui, Bernard, care se pregăteşte să se însoare cu Guillemette, născută Benet (această Guillem-ette este fiica lui Guillaume Benet, a cărui casă este situată la câţiva metri de cea a familiei Belot: o dată mai mult, legăturile de vecinătate, de căsătorie, de rudenie şi de domesticitate se întăresc reciproc). în căminul familiei Belot mai trăieşte şi mama lui Ray-mond, pe nume Guillemette, văduvă. Vor fi aşadar, în casa aceasta, un cuplu de căsătoriţi, copiii acestui cuplu, fraţii şi surorile (celibatari) ai soţului, mama cea bătrână, văduvă ' ', şi o slujnică. Pe deasupra, alţii câţiva, despre care voi vorbi mai târziu.



Raymonde Arsen îi explică lui Jacques Fournier de ce a fost angajată ca slujnică de; familia Fournier: Rai/mond şi fraţii lui spune1 ea, voiau s~o mărite pe sora lor Raymonde cu Bernard Clergue, fratele preotului (I, 370). Alianţa fraţilor Belot cu fraţii Clergue, dăruind o soră, trimisă ca o săgeată de la unii către ceilalţi, înseamnă sudarea a două din cele mai influente fratrii, distincte până atunci, din Moniaillou. înseamnă completarea axei Beloi-Benet, menţionată mai înainte (dar care nu va fi concretizată în căsătorie decât puţin după ce avea să fie angajată Raymonde Arsen), printr-o triplă alianţă Benet-Belot-Clergue. înseamnă adăugarea la vechile legături de prietenie a celor, şi mai solide încă, pe care le face căsătoria. Mengarde Clergue (mama lui Bernard) şi Guillemette Belot, mama Raymon-dei, erau, într-adevăr, două vechi prietene, cu mult înainte de căsătoria copiilor lor (I, 393). în sfârşit, şi de această dată, nunta se trage de la vecinătate, întocmai ca în cazul „binomului” Belot-Benet: casa Belot este peste drum de casa Clergue (I, 372; 392). în ciuda acestor premise favorabile, şi a acestei combinaţii de vecinătate, de căsătorie, de cumetrie şi de prietenie, tripla alianţă dintre Belot, Be-net şi Clergue (de fapt o cvadruplă alianţă. cu erezia, de vreme ce familia Benet era aliata cu fraţii Authie) va ţine cu greu piept atacuriilor Inchiziţieii7. Era, totuşi, în ţinutul acela, o mărturie despre o anumită filosofie a căsătoriei.


Yüklə 2,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   65




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin