Emanuel Le Roy Ladurie

mai bun, decât viageră), i-a luat locul. Se pare că acest viee-castelan n-a avut nimic mai grabnic de făcut tâecât să se pună, clin când în când, în slujba ţăranilor înstăriţi din partea locului, dacă aceştia erau dintre cei care-i puteau vorbi episcopului appamean (I, 406).

Cât despre bayle, acesta se situează în cadrul strict al senioriei domeniale. Potrivit definiţiei] ui M. Bonnassie 15, prin bayle înţelegem „agentul domenial însărcinat cu supravegherea vărsării regulate a censului sau a drepturilor senioriale datorate de arendaşi,. controlorul şi încasatorul impozitelor; el exercită, în numele contelui, justiţia şi chiar justiţia supremă”. Această împărţire a puterilor între un. paznic al castelului„, cu prerogative militare, şi un ofiţer seniorial care se specializează în justiţie „', l-ar fi îneântat pe Montesquieu. Să nu-i exagerăm însă importanţa! în realitate, la nivelul documentării noastre, cele care apar cu mai multă forţă sunt funcţiile acestui bayle, funcţii judiciare, desigur, dar şi represive şi,. protectoare„ (baylie, scrie M. Bonnassie, înseamnă, iniţial, tutelă şi protecţie l7); aceşti bayles din sate, pe care-i cunoaştem datorită dosarelor lui Fournier, se ocupă eventual cu arestarea ereticilor; împreună cu oamenii do la castel urmăresc, prin munţi, delincvenţii de: orice soi; încearcă să găsească obiectele furate; percep censul şi chiar şi dijma! Ascultă plângerea unui păstor, victimă a unei calomnii. Un bayle nu este totdeauna în stare să lămurească neînţelegerile aduse în faţa modestului său „tribunal„, instalat în piaţa satului; un arbitru oficios oarecare poate face treaba mult mai bine: Pe vremea când păşteam oile lui Jean Baragnon, din Mâren. i, povesteşte Guillaume Baille, din Montaillou, nevasta acestuia, Brune. Baragnon, îmi zicea adesea „eretic„. într-o zi, aflându-ne la păşune, Jean, fiul patronului meu Jean Baragnon, mi-a zis şi el „eretic”. M-am plâns judecătorului seniorial (bayle) din partea locului. După aceea, Pons Malet, originar din Ax-les-Tliermes, a făcut în aşa fel încât să trăiesc din nou în pace cu acest Jean Baragnon junior JS.

Cea de-a doua putere este, teoretic, eterogenă faţă de seniorie-baz/Z/e; ea provine de la Inchiziţia dominicană de la Carcassonne (II, 268); îşi are informatorii ei, poliţiştii oficioşi, gorilele şi sperietorile ei: numiţi modest „servitori', ei se iau, dacă este cazul, la bătaie cu sătenii din ţinutul Aillon, la care se duc să le dea citaţiile prin care aceştia sunt chemaţi în faţa tribunalului (II, 172). Inchiziţia are de asemenea proprii săi notari-temniceri, păzitorii temniţelor ei, care conduc raziile şi arestările în Montaillou catar, la sfârşitul verii lui 1308. îşi are agenţii ei în mijlocul clerului secular; de pildă, Jean Strabaud, preot de ţară, notar al Inchiziţiei şi, totodată, notar public (III, 88); tot astfel, Pierre Clergue, preot la Montaillou, frate cu ofiţerul de justiţie (bayle) şi agent dublu, despre care voi vorbi în numeroase rânduri. Inchiziţia carcassonneză a delegat, pe de altă parte, pe lingă episcopul de Pamiers, un puternic şi sinistru personaj, Fratele Gaillard de Pomies O. P.: participă conştiincios la toate anchetele şi represiunile poruncite de Jacques FournierA

Cea de-a treia putere: episcopia de Pamiers; controlată de sus, teoretic, de către papalitate, rirmuieşte la rândul ei „ierarhia” locală din Montaillou: preotul şi, uneori, vicarul, încadraţi ei înşişi în organizaţia sinodală. De altfel, episcopul Fournier nu se face doar priceputul apărător al ortodoxiei romane. El se îngrijeşte şi de bunurile de pe pământ, căutând să-i oblige pe ţăranii din partea de sus a ţinutului Ariege la plata dijmei pe miei, sursă recurentă de conflicte la sate. Bătrânul conte de Foix, Roger-Bernard, protector al supuşilor săi, fusese multă vreme o piedică în faţa acestei ofensive a dijmei. După. moartea lui (1302), ofensiva se va putea desfăşura fără nici o stavilă, chiar de la începutul anilor 1310; apoi, va porni din nou, începând cu 1317, în timpul episcopatului lui Fournier. Asistat de Fratele Gaillard de Po-mies, emisarul din Carcassonne, tribunalul inchizitorial al episcopului appamean va apăsa, ca un nor negru, asupra satului Montaillou, între 1320 şi 1324. Carcassonne şi Pamiers exerciţii, ymândouă, asupra satului nostru o suveranitate inchizitorială comună, însoţită, la vârf, de frecvente rivalităţi.

Cea de-a patra putere, îndepărtată, dar dotată cu o forţă superioară de disuadare: regatul Franţei. Faţă de această mare putere, contele de Foix se află într-o situaţie de dependenţă de fapt; ea îl supune unor presiuni de intensitate variabilă. O armată, ridicată de suveranul de la Paris, poate eventual veni în ajutor „religiei celei adevărate”. Prin urmare, marele regat de la Nord este urât, pe măsura puterii sale, de către mulţi munteni care, cu toate acestea, n-au întâlnit niciodată un om de limbă oii * în carne şi oase. îţi închipui că te poţi bate cu Biserica şi cu regele Franţei? strigă tatăl preotului din sat către proscrisul Guillaume Maurs, un fost ţăran din Montaillou, care se făcuse păstor (II, 171). Belibaste, un parfait, adaugă mult acestei apostrofe; el zugrăveşte, dintr-o dată, constelaţia puterilor care veghează, mai mult sau mai puţin „patern”, asupra satului Montaillou (II, 78-79). Există, spune el, patru diavoli care cârmuiesc lumea: seniorul papi, diavolul cel mare; eu îl numesc Satana; seniorul regele Franţei este

* Particulă afirmativă. In Evul Mediu, este adverb de afirmaţie („da”) în regiunile situate aproximativ la nordul râului Loire. Limba oii este limba din aceste regiuni, spre deosebire de limba oc, cea din regiunea situată la sud de râul Loire. Fiecare din aceste „limbi” comporta mai multe dialecte (N. t.).

cel de-al doilea diavol; episcopul de Pamiers, al treilea; şi seniorul inchizitor-”diii Garcus-FrOnne, al patrulea diavol.

Insă, pe In 1320, la Montaillou apare o situaţie neobişnuită: în satul acesta, într-o perioadă-”normală1*, se întâlnea o microsocietale de munteni, mai curând săraci, în care oamenii aveau, în general, bani puţini, prestigiu puţin şi putere puţină. în schimb (avantaj care compensa), oamenii aceştia se puteau strecura destul de lesne prin crăpăturile dintre diferitele puteri exterioare sau înglobante; din nenorocire, pe vremea anchetelor Fournier, cele patru puteri citate mai înainte formează un bloc, chiar dacă este uşor fisurat. Războaiele private între feudali bântuie, desigur, mai departe pe versantul sudic al Pirineilor, frecventat de montalionezii în transhumantă (III, 195); însă versantul nordic vede coalizându-se puterile politice şi clericale: micul conte de Foix şi doamnele cele mari, care domină la Curtea lui, se prosternează în faţa agenţilor regelui Franţei şi în faţa celor ai InchiziţieiJ9, pe câtă vreme fostul conte îi încuraja pe ţărani să refuze dijmele şi se străduia să ţină piept, orice s-ar fi întâmplat, abuzurilor Bisericii şi ale Regatului. Inchiziţia carcassonneză şi episcopul de Pamiers, în ceea ce-i priveşte, merg mână în mână cu Franţa de oii; aceasta, la rândul ei, va şti să-i răsplătească pe clericii occitani pentru colaborare; sprijinită de la Paris, papalitatea de la Avignon va fi ilustrată de Jacques Fournier, sub numele de Benedict XII, începând cu 1334; ea va deveni, pentru preoţii din ţinutul limbii de oc, un izvor de nenumărate prelaturi şi sinecuri.

Din această unitate de acţiune a puterilor decurge, pentru ţăranii din Montaillou, asuprirea; ea se face simţită din clipa când aceşti ţărani, ca eretici, contestă religia sau dijma, ca datornici. în vremurile acelea, se întâmplă adesea, în acel ţinut, ca oamenii să călătorească noaptea, deoarece se simt hăituiţi; lumea Î-/Î supraveghează cuvintele; se teme, atât la oraş cât şi la sat, să nu aibă limba prea ascuţită, şi să nu dea de bucluc vorbind ce nu trebuie, capi guhi. Oamenii merg eu sabia în mină; şuieră încetişor ca să cheme o „cunoştinţă”; aruncă o piatră pe acoperişul unei case prietene, sau în oblonul ei, ca să li se deschidă uşa. Aparatul puterii globale nu este poliţist în sensul modern al termenului. însă, în cele din urmă, dacă cineva calcă cât de cât strâmb, ajunge în lumea kafkiană a delaţiunilor. Chiar şi în munţi, ultim refugiu al libertăţii de exprimare, eşti încolţit în fiece moment pentru o vorbă nesăbuită: de către preot, bayle, vicar, vecin sau cumătră. O vorbă proastă, şi ajungi în temniţă; sau eşti silit să umbli cu două cruci galbene20. Situaţie anormală, artificială, datorată implantării unui catarism local, incap-sulat în realităţile munteneşti: din partea Bisericii, acest catarism provoacă reacţiile clasice de respingere. Conjunctura aceasta de excepţie este tragică pentru ţărani; dimpotrivă, pentru istoric, acest monstru cu sânge rece, ea prezintă „avantajul” de a sublinia – într-un soi de pregătire histologică ce-şi torturează şi ucide obiectul – anumite trăsături ale societăţii monta-lioneze care, în timp normal, s-ar vedea prea puţin; datorită acestui fapt, ea poate fi considerată până la nivelul structurii celulare şi in-tra-celulare.

Acestea fiind zise, şi ca să rămânem la problemele puterii, voi atenua totuşi brutalitatea aprecierilor care preced. Legăturile ţăranilor din Montaillou cu puterile nu sunt totuşi făcute doar din asprime; nici din asuprirea impusă de ele şi îndurată de ei. între cele două nivele, între cei ce domină şi cei dominaţi, există un etaj de mijlocire şi de intermediari, ocupat de seniori, de nobilii cu situaţie bună, prosperi şi bine văzuţi. Când Bernard Clergue, bayle la

Mpnt. aill. ou, încearcă să-1 pună în libertate pe fratele său preotul, aflat în închisoarea episcopală, intervine pe lângă diferite personaje despre care are motiv să creadă că pot influenţa hotărârile lui Jucques Fournier: Bernard îl mituieşte aşadar pe seniorul temporal de la Mirepoix. Preţul: 300 de livre. Doamnei Con-stance, doamnă de Mirepoix, îi oferă un catâr; şi o mare sumă de bani lui Loup de Foix, bastardul născut din iubirile doamnei Louve şi ale lui Raymond-Roger. Starostele satului Rabat, reprezentantul local al abaţiei Lagrasse, şi ar-hidiaconul din Pamiers, Germain de Castelnau, „om de casă al episcopului”, primesc şi ei bacşişuri grase. In total, spune Bernard Clergue, am cheltuit 14000 de „sous” într-un singur an (sumă enormă, chiar şi pentru cea mai bogată familie din Montaillou) pentru eliberarea fratelui meu (II, 282). Etajul de intervenţie, în cazul de faţă, funcţionează prost: Pierre Clergue va rămâne în temniţă, unde va muri; Jac-ques Fournier se dovedeşte incoruptibil. însă etajul acesta există într-adevăr; joacă rolul unui intermediar, sau al unui protector întotdeauna posibil, între asuprirea forţelor dominante şi nevoia de securitate a dominaţilor.

Dacă trecem de la chestiunile legate de putere şi de stăpânire la problemele, conexe pe plan local, ale societăţii alcătuită clin ordine şi la cele ale sistemului seniorial, o primă temă se impune: în cadrul comunităţii, clivajele care contează nu par să se stabilească între nobilime cu sânge albastru şi mojicimea satelor. Mai întâi, pur şi simplu, din pricina dimensiunilor foarte reduse ale grupului pe care-1 studiez eu. Cele „trei stări” – ecleziastică, nobilă şi cea a comunităţilor din oraşe şi sate – există într-adevăr la nivelul ansamblului din ţinutul cursului superior al râului Ariege, adică din ţinutul Sabarthes, privit ca atare21. în schimb, efectivul locuitorilor din Montaillou este prea slab pentru ca această diviziune ternară. să se poată stabili numai în limitele parohiei. Preotul care, de altfel, la epoca de care ne ocupăm, este un băştinaş de extracţie rustică, este singurul reprezentant local al „ordinului” clerical, iar ţăranii din partea locului, foarte numeroşi, nu au, practic, o castă nobilă, în satul lor, care i-ar putea sau nu dispreţui. O singură familie nobilă a trăit la Montaillou, în perioada noastră, pentru scurt timp; este cea formată de castelanul comtal, Berenger de Roquefort, şi de soţia lui, Beatrice de Planissoles. Despre Berenger, care a murit devreme, nu ştim de fapt nimic. însă soţia lui este foarte cunoscută: aparţine nobilimii prin obârşie şi prin cele două căsătorii ale sale: acest exemplu, ca multe altele, ar aminti, de ar fi nevoie, că discriminarea cea mai frecventă – deşi nu este deloc obligatorie – între nobili şi ne-nobili, se operează la nivelul căsătoriei. Altfel însă – iar acest „altfel” acoperă un câmp întins de interese şi de activităţi – Beatrice se integrează fără nici o îndoială – deşi doar pentru moment – satului (ea îl va părăsi pentru a se duce la Prades din Aillon, localitate învecinată; apoi pentru ţinutul din vale, la câţiva ani după moartea primului ei. soţ). Se integrează satului prin iubirile ei, prin cei pe care îi frecventează, prin sociabilitatea ei cotidiană şi prin faptele de cucernicie. Într-un mod mult mai general, care transcende cazul particular al satului Montaillou, distincţiile rigide care există între nobili şi no-nobili, în diversele regiuni ale regatului Franţei, nu-şi prea au locul – în orice caz, nu în aceeaşi măsură – în regiunile acestea sărace din Pirineii comitatului Foix. Formidabilul antagonism, cvasirasial, dintre nobil şi ne-nobil, pe care îl vom vedea manifes-tându-se în jurul Parisului, cu prilejul jacque-riei din 1358, nu este pertinent, într-o intensitate analoagă, pe valea superioară a râului Ariege: aici, conflictele puternice sunt mai cu69 rlnd cele care opun Biserica ţărănimii. şi nobilimii, mai mult sau mai puţin coalizate împotriva clerului. Mulţi nobili din această mică regiune pireneană sunt săraci, ceea ce nu înseamnă că nu sunt foarte mândri, aşa cum vor fi, la sfârşitul Vechiului Regim, nobilii lipsiţi de orice avere, dar plini de morgă, ce se vor vedea pretutindeni în regiunile Bretagne şi Puisaye – In comitatul Foix, nobilimea fără bani nu are decât prea puţin prestigiu: sunt în general dispreţuit din pricina sărăciei inele, declară fără vreo emoţie specială nobilul Ar-naud de Bedeilhac, din satul Bedeilhac. Nobili ca cei din familia de Luzenac, la Luzenac, se mulţumesc cu o hrană de păstori, pe bază de pâine, vin înăcrit, lapte, brânză. Fiul lor, Pierre, face, ca să aibă din ce trăi, studii juridice la Toulousc ajunge un pârlit de avocat, însărcinat cu cele mai murdare treburi ale Inchiziţiei – '. La această mizerie, „improprie castei”, a unei anumite nobilimi munteneşti, se adaugă faptul că nu există docât o foarte mică distanţă între nobili, pe de o parte, şi magistraţi, avocaţi sau notari, pe de alta. în general, graniţa dintre nobili şi ne-nobili este neclară. Un text din 1311, în legătură cu dijmele din valea superioară a râului Ariege, vorbeşte de nobili, ne-nobili, şi de cei care se dau sau s-au dat drept nobili: cel de-al treilea grup este menţionat anume, cu siguranţă, pentru a fi inclus în acordul privitor la dijme, din 13.11 (III, 338). Va fi existând oare, pe deplin acceptat, întrucât are casa lui, ba chiar şi alte bunuri, un grup de aşa-zişi nobili, consideraţi ca atare, eventual onoraţi? La nivelul vieţii cotidiene şi al raporturilor între bărbaţi, între femei mai ales, dar şi între bărbaţi şi femei, relaţiile dintre nobilime şi ne-nobilime sunt, în condiţiile acestea, adesea surâzătoare, şi, în general, decon-tractate. Desigur, cu un minimum de deferentă. La drept vorbind, ele, ca atare, nu sunt o problemă. Spiritul de castă nu Intervine la nubili decât (cel mult) la nivelull alianţei conjugale. Ştefănie de Ctiateauvorduti se căsătorise cu un nobil cavaler; însă, mai târziu, ea pleacă în Catalonia cu un ţesător catar, ira-tele uneia care păzea gâştele: în modul cei mai cinstit, se pare că Ştefănie se dovedeşte la iei de eretică şi trăieşte cu ţesătorul în cea mai de-săvârşită prietenie spirituală (I, 223). Castelană la Montaillou, Beatrice de Planissoles nu se căsătoreşte decât cu bărbaţi cu sânge albastu, cum am zice noi. Dar este foarte aproape să-i cedeze vechilului său, după care devine amanta unui bastard; şi a doi preoţi, ne-nobili. Scorneşte, bineînţeles, în momentul preliminariilor, mii de motive de a nu se da primului din cei doi clerici; printre aceste motive, nu figurează niciodată obârşia lui de rând. Este adevărat că între ei era o comuniune de idei catarizante; la urma urmei, erezia poate face tovarăşi de pat dintre cei mai ciudaţi, trecând cii nepăsare peste barierele de castă, insă celălalt preot nu avea scuza de a fi eretic. Obârşia lui umilă nu-1 împiedică totuşi de a o avea pe Beatrice şi chiar de a trăi cu ea în concubinaj. Când este vorba de un tip de relaţii mai cotidian şi mai obişnuit, se constată că senioreseie sau castelanele şi tărăncile nu şovăie, de îndată ce se în-tâlnesc, să stea la taclale; dacă este cazul, nobila şi ne-nobila se strâng în braţe şi se sărută cu căldură. Să nu introducem în aceste gesturi, făcute foarte simplu, ideile noastre moderne, nici să nu incriminăm aici nu ştiu ce paternalism sau mai curând maternalism ipocrit ce ar avea aerul că îndepărtează, de ochii lumii, prăpastia de netrecut care, în optica noastră, trebuie să separe castele sau chiar clasele. In realitate, impresia imediată este cea bună: prăpastia aceasta nu prea există, cel puţin la nivelul sociabilităţii, care, în cazul de faţă, se caracterizează printr-o simpatică inexistenţă a spiritului de castă şi a distincţiei respective.

Tot o dovadă a inexistenţei acestei distanţe este şi faptul că, în jurnalul foarte amănunţit al lui Jacques Fourriier, antagonismele între nobilime şi ne-nobilime nu au un rol esenţial. Ele există, desigur, şi pot fi chiar grave. Doi ' nobili, castelanul de la Junac (care se teme de o denunţare anticatară) şi tânărul nobil Ray-mond de Planissoles, se fac vinovaţi de uciderea unor ţărani din vecinătatea lor, la Junac şi, respectiv, la Caussou '-'*. Pe de altă parte, ridicarea dărilor (în beneficiul Bisericii?) stâr-neşte, în 1322, în parohia Caussou, deci tot aici, o încercare a lui Guillaume de Planissoles: îşi invocă nobleţea pentru a beneficia de un aşa-zis privilegiu fiscal ce l-ar scuti de dările cu pricina. De aici, nemulţumirea celor de rând (III, 351).

La Montallou, nu am întâlnit vreun conflict de acest tip; antagonismele (neîndoielnice) între familia ţărănească Clergue (din care un membru este bayle seniorial) şi o parte din locuitori nu sunt simţite deloc, şi pe drept cuvânt, ca nişte contestări antinobiliare. în general, lupta ne-nobililor împotriva nobililor, la epoca pe care o avem noi în vedere, pe valea superioară a râului Ariege, nu este decât un fenomen episodic, dacă nu epidermic. Trebuie clasat printre foarte multe alte lupte, la fel de im-pdrtante, sau şi mai importante; ele ridică un anumit segment al populaţiei împotriva cută-rei sau cutărei categorii de adversari, aceştia, reali sau mitici, putând să fie când leproşii, când evreii, când catarii.; sau cămătarii, preoţii, prelaţii, minoriţii, francezii, inchizitorii, femeile, bogaţii. nu-i mai amintesc pe toţi, nici măcar pe cei mai importanţi. Nu este deci cazul să umflam acreala ţăranilor împotriva nobililor. Ea nu este esenţială ca factor de tensiune socială. Această nebeligeranţă a ţărănimii, în privinţa nobilimii, se poate explica prin multe motive care ţin, cred, de caracterele originare ale civilizaţiei occitane, în aspectele ei econo72 mice, sociale, culturale.; mă gândesc, de pildă, la caracterul relativ restrâns al domeniilor senioriale, aflate, în general, în mâini nobiliare; mă mai gândesc şi la aspectele pozitive reale, cu care se făleşte şi de care se ocupă nobilimea din sudul ţării noastre, mai curând atractivă decât repulsivă. însă soiul acesta de explicaţii, foarte generale, despre care voi spune totuşi câteva cuvinte, depăşeşte prea mult cadrul restrâns al unei monografii săteşti. Ele nu sunt de resortul studiului nostru decât în mod accesoriu. Relaţiile (relativ) bune între nobili şi „ne-nobili” constituie, din punctul meu de vedere, un dat. Un dat, de altfel, cu atât mai puţin capital cu cât nobilimea şi nobilii intervin, uneori strălucitor, dar, la drept vorbind, ocazional, în viaţa normală sau anormală pe care o duc, în sat, ţăranii din Montaillou. (Lucrurile se petrec altfel în alte sate, unde reşedinţa unui senior sau a unui nobil este un fapt permanent, nu doar trecător şi de scurtă durată).

Avem, din când în când, impresia că lupta între nobili şi ne-nobili, în micul nostru colţ din Pirinei, este cam la fel de neînsemnată ca un eventual conflict, astăzi, între cei decoraţi şi cei nedecoraţi cu Legiunea de onoare. Chiar dacă este anacronică şi excesivă, această comparaţie nu pare să aibă valoare sugestivă: într-adevăr, calitatea de nobil nu era, la rigoare, nimic mai mult decât un fel de decoraţie sau de medalie, pe care familiile înstărite sau foste înstărite şi-o transmiteau din generaţie în generaţie 25, practicând, totodată, endoga-mia decoraţilor. Mai trebuie oare să adăugăm că, la o altitudine de 1300 de metri, în nişte sate unde nobilii erau aproape la fel de pădu-chioşi ca şi ne-nobilii, era vorba de o medalie de ciocolată? Era ronţăită cu mare plăcere 2(i; însă posedarea acestui însemn modest nu dădea naştere unei invidii sociale intense. Cât de mare era deosebirea faţă de câmpiile din valea

Senei: acolo, patruzeci de ani mai târziu, con-fliciul cu nobilimea se va Înfăţişa ca un război între rase.

Lipsa unor puternice demarcaţii între grupuri, care nu exclude totuşi nici diferenţa, nici deferenta 27, se explică prin relativa sărăcie a nobilimii de la munte: pe valea superioară a râului Ariege, suntem foarte departe de performanţele funciare ale nobililor parizieni sau bordelezi, cu vastele lor rezervaţii senioriale; cu podgoriile lor care valorează cât aurul. „Rezervaţia” castelanului de la Montaillou, atât cât este cunoscută, abia de eclipsează proprietăţile rurale ale ţăranilor bogaţi din partea locului. Iar intendentul castelului se poartă în general ca un factotum al casei, muncind, dacă este cazul, pe domeniu sau flirtând cu patroana; nu joacă nicidecum rolul unei mari căpetenii în agricultură, cum se întâlneşte pe domeniile din Beziers sau Beauvais. Totul se petrece ca şi cum depărtarea de marile oraşe – singure în stare să susţină rezervaţiile senioriale foarte mari, sprijinite pe o piaţă urbană – contribuise şi ea la destinderea situaţiei şi la înăbuşirea unui conflict oarecare, ce ar fi putut izbucni între nobilii şi ţăranii din ţinutul Aillon. Cei dintâi sunt prea meschini şi lipsiţi de bani, ceilalţi, prea bine înfipţi, ca nişte zdraveni crescători de animale ce se află, pe modestele lor domenii şi pe o clomus ce le aparţine, ca să se poată stabili între ei acea faimoasă diferenţă de potenţial care, cu timpul, va duce la lupta deschisă. Acel clash, între o nobilime care are bani, datorită pieţelor ce-i rentabilizează domeniile, şi ţăranii care ar voi, la rândul lor, să aibă mai mult decât nişte firimituri rămase de la alţii, se produce, la urma urmelor, tocmai în regiunile agricole cu comerţul cel mai activ, şi foarte îndepărtate de Piri-neii noştri din ţinutul Ariege – mă gândesc la regiunea pariziană, la Beauvaisis de sud, la Flandra.

Se cade, în sfârşit, să adăugăm că n-ar fi bine să explicăm acest relativ pacifism în lupta de clasă pur şi simplu prin lipsurile nobililor. Nobilimea din munţii occitani este în termeni buni, în termeni de vizite binevoitoare cu ţăranii ei (cu care îşi petrece în general timpul. chiar dacă-i ucide uneori), nu numai fiindcă este săracă şi necioplită. Săracă este, fără îndoială, dar nu pe toată linia, nici pe toate planurile, material şi spiritual. De fapt, de la Cruciade, de la introducerea Catarismului care, în mare parte, a fost opera ei, şi de la trubaduri, mica nobilime occitana a jucat un rol pozitiv de incitare culturală,. şi de seducţie feminină; aceasta din urmă, foarte apreciată de poeţi şi de amanţii de toate categoriile socio-profesionaâe. Funcţia aceasta conducătoare, în domeniul sociabilităţii şi al mondenităţilor săteşti, era acceptată cu plăcere de către o populaţie care nu avea vreun motiv major să se plângă de o astfel de conducere. Nobilimea din valea superioară a râului Ariege nu era costisitoare; îi asuprea prea puţin pe ţărani, într-un ţinut unde iobăgia aproape nu exista; la Mon-taillou, această nobilime nu se arăta decât din când în când, în ocazii ce puteau fi plăcute; răspândea nişte modele de civilizaţie accesibile multora. De fapt, ştiuse să se facă îndrăgită fără să ceară mult în schimb.