Emanuel Le Roy Ladurie



Yüklə 2,52 Mb.
səhifə4/65
tarix03.01.2019
ölçüsü2,52 Mb.
#89190
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   65

Partea întâi

ECOLOGIA


SATULUI MONTAILLOU

CASA Şl CIOBANUL

Capitolul i

CADRUL BIOLOGIC Ş! PUTERILE

Mai întâi, două cuvinte despre demografia satului, foarte pe scurt, întrucât voi reveni asupra ei, ca să arăt cum era alcătuită, într-un capitol ulterior. Montaillou nu este o parohie mare. în momentul evenimentelor care au justificat investigaţiile] ui Fournier, populaţia locală număra între 200 şi 250 de locuitori. La sfârşitul secolului al XlV-lea, după ciuma neagră şi primele necazuri, directe sau indirecte, provocate de războaiele cu Anglia, pe rolul de vetre şi în condicile comitatului Foix nu apar, în aceeaşi comunitate, decât vreo sută de suflete, repartizate în 23 de vetre 'l. Este vorba de obişnuita scădere, la mai puţin de jumătate, a populaţiei, înregistrată cam peste tot în Franţa de sud, ca urmare a catastrofelor din a doua jumătate a secolului al XlV-lea. însă pe vremea represiunii anticatare, nu se ajunsese încă la aceasta.

„La izvoarele râului Hers, ţinutul Aillon este un podiş frumos înconjurat de păşuni şi de păduri” '- Satul Montaillou, care domină acest platou, formează el însuşi o construcţie etajată: pe vârful înălţimii, de care se agaţă în 1320 comunitatea, domină castelul, din care astăzi nu a mai rămas decât o ruină impunătoare. Dedesubt se etajează casele, adesea lipite unele so de altele; uneori sunt despărţite de mici grădini în care se tolănesc, ilegal, porcii, de curţi şi de arii de bătut grânele. Aglomeraţia ca atare nu este fortificată (în caz de primejdie, lumea se poate refugia după meterezele fortăreţei). Totuşi, casele de pe povârniş sunt suficient de înghesuite încât cele mai de jos să formeze ca un zid de apărare naturală, în care s-a făcut o intrare numită „portal”. De altfel, în epoca modernă şi contemporană, satul va părăsi proximitatea castelului; se va instala ceva mai jos, pe coasta muntelui.

Drumul cotit, în secolul al XlV-lea ca şi astăzi, coboară înspre biserica parohială, şi tuată mai Jos dccât satul. Şi mai jos, se aflăj capela Fecioarei: este legată de un cult fol cloric, ieşit la suprafaţă din stânci. Alături de acest sanctuar din josul pantei, închinat Maicii Domnului, este cimitirul. Cele două localuri de cult sunt, cel puţin parţial, în stil romantic, şi anterioare anului 1300., Imediata împrejurime a satului Montaillou formează, la epoca avută în vedere, o tablă de şah cu parcele grosso modo dreptunghiulare; scurte şi late, în tot cazul. Ele acoperă calca-rurile secundare ale podişului şi, de bine do rău, urcă mai sus de terenurile primare ale muntelui clin apropiere3. Fiecare dintre ele nu are decât o fracţiune de hectar (între 20 şi 30 de ari). Exploatările agricole ale locului posedă un anumit număr din aceste parcele – ogoare şi, respectiv, păşuni – dispersate în regiune. Sunt cultivate cu ajutorul plugului primitiv, tras de boi, de vaci, de catâri. sau de măgari. Taluzuri de pământ, înălţate mult de ninsorile din anotimpul rece, despart aceste petece de pământ unele, de altele. Când pământul este în pantă, adică aproape întotdeauna, taluzurile acestea se înşiră în forma – clasică în ţinuturile mediteraneene – unor terase în scară. Pe margini, se disting aşa-numitele versaines (culturi mai mult sau mai puţin permanente, cu

Şl pârloage limitate), bouzigues, parcele de exploatare temporară, tăiate sau arse din când în când în părţile înţelenite 4.

Teritoriul montalionez, prea sus, prea rece, nu cunoaşte viţa de vie, atât pe vremea lui Jacques Fournier, cât şi astăzi. Acolo se produc grâne: ovăz şi grâu, mai curând decât orz şi secară; ajung – din pricina climei aspre – tocmai atât cât să asigure existenţa enoriaşilor; şi trebuie să se ţină seama şi de anii cu recoltă proastă. Cultivatorii din anii 1300 mai produc şi napi, cu toată nevinovăţia, cu mult înainte ca agronomii englezi să-i reintroducă pe Continent, în secolul al XVIII-lea,.sub numele de lurneps”. Poate că sunt şi ferrages, adică cereale destinate să fie secerate de verzi, pentru hrana animalelor. Este cu siguranţă şi cânepă, cultivată în preţioasele cânepişte. Femeile au grijă să o meliţe, s-o dărăcească, în timpul iernii (I, 337). Cât despre in, prezenţa lui, chiar şi la această altitudine, pare cel puţin probabilă, dacă este să ne luăm după toponimia epocii. Animalele, pe lângă cele de tracţiune şi de povară, menţionate mai înainte (boi, vaci, măgari, catâri), sunt: porcii domestici, păsările de curte (găini şi gâşte) şi, bineînţeles, sute de oi; fără să mai socotim miile de capete de ovine pe care montalionezii din anii 1310, mari păstori de transhumantă, le duc, an de an, prin păşunile de iernat din Lauragais şi din Cată-lonia. Ca să revenim la ecvidee şi bovine, trebuie să adăugăm că satul nu cunoaşte roata ca instrument de tracţiune şi transport: există pluguri primitive, dar nu pluguri cu cuţit de fier, şi nici căruţe. Acestea nu se văd decât în ţinutul de jos sau în valea râului Ariege.

Păşunile şi imaşurile sunt interzise pentru păşunat de către messier, slujbaş municipal pe care senioria sau locuitorii 51 desemnează în acest scop după nişte modalităţi pe care nu le

* Engl. turnep, din io turn, „a întoarce, a se în* toarce”, şi vechea engl. naep, „nap” (N. t.).

ştim. Pârloaga este uneori trienală, de vreme re, Im această altitudine, cerealele de primăvară coexistă cu cele de iarnă care, ele însele, ocupă solul timp de un an întreg, din septembrie până în septembrie. însă, cel mai adesea, pârloaga este bienală; după cum, în terenurile proaste, ea se poate întinde pe mai mulţi ani de-a rândul. Se pare că nu este cazul ca suprafaţa cultivată să fie împărţită în două sau trei sole mari”'.

O diviziune a muncii după vârstă şi sex permite executarea lucrărilor: bărbatul ară, seceră grânele, culege napii (I, 340); se duce la vânat şi la pescuit; căci torentele sunt pline de păstrăvi; pădurile foiesc de veveriţe şi de cocoşi sălbatici. Copilul, când a mai crescut, păzeşte turma tatălui său. Femeia are grijă de apă, de foc, de grădină, de vreascuri şi de bucătărie. Ea culege varza, pliveşte griul, leagă snopii, drege vânturătoarea, spală oalele la izvor, se duce la strânsul recoltei, cu o pline pe cap, în tovărăşia sezoniştilor. Este, mai ales în tinereţe, muncită rău de tot.

Exploatarea agricolă este centrată pe casă; o parte din aceasta, despărţită printr-un perete, este rezervată vitelor: oi netranshumante, boi, porci, catâri, iarna, se înghesuie aici între patru pereţi, lângă odăile de dormit şi bucătăria stă-pânilor. Uneori, la cei bogaţi, se întâmplă ca o clădire specială, staul sau coşar – izolată, printr-o curte, de locuinţa oamenilor – să fie aşezată, la o parte, cu această funcţie. în schimb, nu văd nici o clădire de exploatare în câmpie, în vecinătatea satului Montaillou, în afara zonei aglomerate. Doar câteva colibe de păstori, despre care va mai fi vorba.

La est, la vest, la sud şi la nord, luminişul montalionez este străjuit de păduri, ascunzişuri pentru parfaits0, unde din când în când lovesc securile şi suflă din greu fierăstraiele. Aici sunt plimbate vitele, aici se face şindrilă pentru acoperişul caselor. Către sud, cu deose53 bire, şi către înălţimile munţilor, păşunile constituie lumea păstorilor, guvernată de legile ei proprii: ideile, oamenii, turmele, moneda circulă aici, din colibă în colibă, pe distanţe lungi, în contrast puternic cu economia sărăcăcioasă care domneşte în sat. Aceasta se bazează pe troc, pe împrumut, pe darul reciproc: în sat, banii nu prea circulă; între vecini, se împrumută griul, iarba, fânul, lemnele, focul, catârul, securea, cratiţele, varza, napii. „Bogatul”, sau aşa-zisul bogat, dă cu împrumut celui sărac, şi, eventual, îi dă pâine de pomană de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor *. Mama împrumută obiecte sau un animal de muncă fiicei sale când aceasta, crescând, măritată sau văduvă, locuieşte în propria sa casă, mai sărăcăcioasă decât este domus a mamei, în care s-a născut. Sunt de asemenea, atestate, la ţăranii noştri, diferite forme de credit, cesiuni de creanţe etc.

Pana de bani, în sat, este cronică. Bărbatul meu, Arnaud Vital, era cizmar la Montaillou, povesteşte Guillemette Clergue, trebuia să aştepte până ce clientele lui îşi vindeau păsările de Rusalii ca să i se plătească reparaţiile făcute la încălţările bărbaţilor lor (I, 346).

În ciuda prezenţei acestui cizmar, în satul nostru, meşteşugurile sunt subdezvoltate 7 (faţă de târgurile din partea de jos a ţinutului). Femeile, fireşte, torc la şezători, la ele acasă sau la altcineva; şi chiar şi în închisoare, când sunt duse acolo de inchizitor. însă ţesăturile locale sunt destinate, în mod vădit, să-i îmbrace doar pe băştinaşi: găsim la Montaillou un ţesător, Raymond Maury. îşi exercită meseria (care fără îndoială cere un minimum de umiditate), în pivniţa rotundă, jumătate subterană, cameră adâncă de lemn, făcută anume pentru ţesut în casa lui. însă el este şi crescător de oi: copiii lui se vor face ciobani. Pentru a întâlni un ţesător înstărit, trebuie să părăseşti Montaillou

* 1 noiembrie (N. t.).

şi să te duci în satul Prades din ţinutul Aillon: mai bine populată, parohia aceasta oferă un târg ui„ ţesături care se dovedeşte mai avantajos. Ţesătorul Prades Tavernier, împopoţonat cu un prenume toponimic, îşi câştigă aici foarte confortabil existenţa; când îşi va vinde sculele, „va putea chiar să finanţeze o cucernică fugă până în Catalonia”, însoţit de o nobilă doamnă eretică (I, 335-336; şi Pierry, p. 48).

Profesiunea de croitor, în sfârşit, nu este exercitată la Montaillou decât de unii parfaits în trecere pe acolo: ca nişte buni catari, îşi câştigă viaţa şi cerul cârpind haine şi făcând mănuşi; când ereticii se manifestă ca nişte mari sau mici croitori, femeile din parohie se duc la ei: ca să-i ajute, chipurile, să dreagă o cămaşă; de fapt, ca să flecărească împreună (I, 373). Să notăm de asemenea că, în categoria dughenelor femeieşti, la Montaillou, se găseşte o cârciumăreasă, Fabrisse Rives: clienţii nu se duc la ea ca să bea un păhărel şi să stea de vorbă. Ea se mărgineşte să vândă vin (adus din vale pe spatele măgarului) la domiciliul particularilor. Nefiind prea pricepută, niciodată nu are cu ce măsura vinul8. Să mai spunem şi că distincţia meseriaş/ţăran sau meseriaş/burghez, sau chiar meseriaş/nobil nu are nimic absolut. Toată lumea ştie să meşterească un pic, unii fiind chiar minunaţi meşteşugari, în acest ţinut. Un notar se poate face croitor; un fiu de notar, cizmar; un fiu de agricultor, păstor, apoi poate să facă piepteni de dărăcit. Numai meseria de negustor ambulant, care presupune dusul în spate al unor încărcături mari, este grea pentru umerii plăpânzi ai unei foste notabilităţi, căreia viaţa, cândva uşoară pentru el, nu i-a dat indispensabila rezistenţă.

Am menţionat lipsa căruţelor. Ele se găsesc, dar în alte părţi: în ţinutul din vale, şi în apropierea oraşelor; fie real, fie fantomatic, în poveştile cu strigoi, unde este întâlnită la tot pasul căruţa cu morţi. Viaţa de relaţii este, bineînţeles, relativ intensă la Montaillou: datorită turmelor şi păstorilor, mari consumatori de spaţiu, adversari ai. mărginirii locale. Dacă nu punem ia socoteală deplasarea mărfii cu patru picioare, adică a oilor, suntem siliţi să admitem că volumele materiale puse în mişcare de comerţ şi de simplul cărat cu spatele sunt minime. Femeile cară apa: o duc pe creştet, într-un ulcior, ţinut în echilibru. Multe lucruri se transportă cu spatele oamenilor. Călătorii îşi duc bocceaua cu haine pe umăr, în capătul unui băţ (I, 312); tăietorii de lemne îşi duc securea după gât, împreună cu o uriaşă crosnă de vreascuri. Sunt folosite şi coşniţele sau desaga (I, 308). Negustorii ambulanţi aduc în sat chimion şi ace de cusut; ei asigură „exportul” de piei de miel şi de veveriţă. Toată economia aceasta funcţionează în limita posibilităţii de a căra, mai curând decât a cultivării pământului.

Datorită măgarilor şi catârilor, animale de povară, se importă vin de la Tarascon şi Pa-miers; sarea marină; uleiul de măsline din Roussillon: acesta se vede la mesele din duminicile sărbătorite cu prieteni. Uneltele din metal, rare, se împrumută, sau chiar se închiriază, între familii; provin din valea învecinată, Vicdessos. La Montaillou, nu există fierar. Nici moară. (Nu va fi construită decât în epoca modernă). O dată cu găinile şi ouăle, pe care femeile le vând ca să-şi facă rost de bani de buzunar, este cărat şi grâul, pentru a fi prefăcut în făină, la moara comitatului din Ax-les-Thermes. Operaţie costisitoare, prea puţin rentabilă! în anii cu recoltă proastă, se importă grâu, tot pe catâri, de la Pamiers. în schimb, Montaillou, Hers de sus şi Ariege de sus ex-H portă lemn, mai mult de foc decât de construcţie, pe catâri şi pe apă, înspre ţinutul din vale. Iarmaroacele şi pieţele cele mai apropiate sunt la Ax-les-Thermes (unde, cu acest prilej, sunt venerate şi prostituatele din bazinul Ladres). Apoi la Tarascon-sur-Ariege, la Pamiers, la Laroque d'Olmes; pieţe de grâne şi iarmaroace de oi.

Anumite alimente sunt importate, în doze mici. Altele, cele mai multe, sunt produse pe loc: la nivelul hranei putem cunoaşte cel mai bine cadrul biologic al sătenilor, de oriunde ar fi ei, din Montaillou, din ţinutul Aillon sau din Sabarthes!'. Foametea era rară în secolul al XIII-lea. Ea devine prezentă, chiar frecventă, la începutul secolului al XlV-lea: deoarece, în Occitania, oamenii s-au îngrămădit până la absurd in, fiind la fel de mulţi ca în secolul al XlX-lea, când înlesnirile de existenţă şi de lucru vor fi totuşi mai mari decât pe vremea lui Philippe le Bel. Populaţia satului Montaillou a rămas în nişte limite numerice rezonabile u; ea se află, cu toate acestea, într-o competiţie dezavantajoasă (de îndată ce, episodic, griul lipseşte) cu cererea, predominantă, a înfometaţilor din ţinutul de jos. Reducerea numărului, efectuată prin emigraţie, nu izbuteşte să uşureze pentru mai multă vreme aceste tensiuni recurente. Crize de subzistenţă sunt aşadar semnalate, în jurul satului Montaillou, pentru prima dată după o foarte lungă perioadă, în 1310, n. (In Franţa septentrională, marea foamete intervine la altă dată, în jur de 1816; faptul se explică prin clima în care creşte griul, care nu este aceeaşi în nord şi în sud: în regiunea pariziană, primejdia pentru grâne provine de la ploile abundente care duc la putrezirea spicului. în sud, lumea trebuie să se teamă mai curând de secetă şi de opărirea griului. Şi apoi, în fiecare din aceste clime, atât de deosebite, chiar şi datele agresiunii meteorologice împotriva recoltei sunt, oricum, diferite).

Totuşi, o foamete nu este decât o etapă proastă ce trebuie depăşită. în timp normal, lumea mănâncă aproape corect. Pâinea de grâu, şi uneori de mei, alcătuieşte, în acest sat, baza hranei „vegetale”. Am văzut cum grânele sunt coborâte înspre moara comitatului de la Ax-les-Thermes, pe spatele măgarului sau al catârului.

Apoi, străbătând muntele în sens invers, făina este-adusă în sat pentru, a fi. cernută cu sita familiei. Plinea este coaptă acasă, de către fe mei: căci senioria sabartheziană nu se ia după modelele „clasice” din Ile-de-Francc. (Şi de ce dracu' s-ar lua după ele?) Prin urmare, cupto rul seniorial sau banal * nu este obligatoriu.

Ceea ce nu înseamnă că fiecare casă montalionează dispune de propriul ei cuptor. Un cuptor într-o domus este un semn interior de bogăţie.

Cine nu are cuptor, se duce cu aluatul (frământat pesemne la domiciliu) la vecina-prietenă mai bogată. Aşa face, în satul nostru, Brune Pourcel sărăntoaca, bastardă, fostă sluj nică, rămasă văduvă: foloseşte înlesnirile de cocătoare oferite de Alazais Rives. Să adăugăm că, la MontaiHou, cuptorul de pâine al cultiva torului înstărit este multifuncţional: când nu se face foc în el, este utilizat ca loc de depo zitare – nu cine ştie ce răcoros! – pentru rezervele de peşte şi pentru recolta de melci, Carnea de oaie, uneori, şi, mai des, cea de porc sărată, – sau, mai ales, afumată – com pletează pâinea. Meşteşugarii din Occitania de Sud, exilaţi în Catalonia, şi care trăiesc ca în tr-un mic oraş, cumpără carne de două ori pe săptămână. La MontaiHou, consumarea cărnii de porc pare curentă, fără ca istoricul să poată fi mai precis în această privinţă. Afumatul slă ninii, după tăierea porcilor iarna, este un pri lej când vecinii se ajută între ei. într-o casă, vatra mai mare sau focul mai bun permite „tra tarea” mai îndelungată a cărnii; stăpânul pri meşte aşadar, spre afum are, hălcile unui porc

* Care aparţine circumscripţiei unui suzeran, fr. ban. Cuptorul, moara, teascul, de vin. sau de ulei, alcătuiau aşa-zisele droits banaux ale proprietarului (suzeranul) care, în schimbul unei sume de bani, permitea folosirea lor, membrii unei comunităţi fiind, de fapt, obligaţi să facă apel la aceste mijloace de utilitate publică şi, evident, să plătească taxele (banali-tes) (N. t.).



tăiat de altă familie, mai săracă. Acum vreo cincizeci de ani, povesteşte în 1323 Raymonde Belot, care pe ia 1308 nu era răsfăţată de soartă!: i, în postul Pastelul, pe la ceasul, vecerniilor, am dus două bucăţi de carne de porc, sărată, acasă la Guillaume Benet, din Montail-lou, ca să fie uscate la fum. Am găsit-o pe Guillemette Benet (nevasta lui Guillaume) care se încălzea la foc, împreună cu o altă femeie; am lăsat carnea aceea sărată în bucătărie, apoi am plecat.

Alte proteine vin din lapte, care, oferit de o rudă, este băut prieteneşte; din brânză, mai ales, făcută de ciobani la păşunile de pe înălţimi. In general, pe acest munte unde sunt păşuni şi brânzeturi, alimentele azotate nu lipsesc, chiar dacă hrana obişnuită este modestă. Prin urmare, crizele de subzistenţă şi de pâine nu ridică probleme insolubile la Montaillou; dimpotrivă, ele pun astfel de probleme în câm-pia pariziană, aproape numai cerealieră, în secolul al XlV-lea, ca şi în al XVII-lea.

Supa din Ariege implică slănină şi pâine; mai este făcută şi cu o legumă, varză sau praz, aşa cum se cade în această epocă. Trebuie oare să amintim că prima din cele două vegetale, cultivată chiar din neolitic, este singura legumă care a dat naştere unui termen exprimând afecţiunea? Unei persoane iubite i se va spune şi astăzi încă mon chou aşa cum i s-ar spune mon lapin *. Grădinile de legume din vechiul Montaillou, din pricina înălţimii munţilor şi a lipsei lor de sofisticare, nu au deocamdată darurile aduse de arabi şi de cruciade, care încep să fie cultivate în secolul al XlV-lea, în Catalonia şi în Comtat. Sătenii noştri nu ştiu deci ce este anghinarea, pepenele galben şi piersica, sau nu le ştiu decât din auzite. Bobul şi napii, aceştia din urmă fiind cultivaţi pe câmp, completează legumele din grădină, varza şi prazul.

Fr. chou, „varză”; fr. lapin, „iepure” (N. t).

St

Culesul nucilor, al alunelor, al ciupercilor, precum şi adunatul melcilor sunt resurse suplimentare care, cele mai multe, sunt oferite din belşug de Natură. Se mai consumă (în afară de vânat) şi păstrăvii din torente şi poate puţin peşte sărat de pe malul mării, adus cu ajutorul catârilor. Nu este vin mult, întrucât lipseşte viţa de vie. Se bea în ocazii deosebite, când cupele circulă printre cei adunaţi seara la taifas. In orice caz, în epoca aceea, ca şi în toate celelalte, meridionalii nu se pot lăuda cu ebrietatea. Pe pământul occitan, nu există un Dumnezeu al beţivilor. Zahărul, în sfârşit, este cum nu se poate mai rar: cine are „mijloace”, trimite din când în când o bucăţică, adusă din lumea islamică, Doamnei pe care o iubeşte.



Tabuuri de hrană? Etica practicată de catari este teoretic în vogă la Montaillou. Ea tolerează mâncatul peştelui; însă interzice slănina şi carnea de măcelărie: consumarea animalului ar fi, în optica albigenză, lezarea imensei circulaţii a sufletelor care se stabileşte, în mod firesc, prin păsări, prin mamifere şi oameni, graţie principiului metempsihozei. Comportarea abstenţionistă a ereticilor faţă de faună este mult mai bună decât a noastră, atât de distrugătoare pentru cadrul biologic. Insă, de fapt, atitudinea aceasta de refuzare a cărnii nu prea este luată în serios de către catarii sau aşa-zişii catari din Montaillou: simplii „credincioşi” ai dogmei heterodoxe lasă minusculei elite de „parfaits” grija sau privilegiul de a refuza carnea animalelor cu patru şi două picioare, a oilor şi a fazanilor.

Ştim puţine lucruri despre alte aspecte ale vieţii „biologice” a locuitorului mijlociu din Montaillou: boli ca tuberculoza (cu scuipare de sânge), epilepsia, durerile de ochi, sunt menţionate sau subînţelese în mai multe rânduri. însă fără a se putea stabili un tablou de frecvenţă; nici a se aprecia mortalitatea, despre care nu putem spune decât că era foarte mare; mai ales cea infantilă şi, adesea, epidemică. Oame nii din sat transportau cu ei, în modul cel mai firesc, o întreagă faună de purici şi de păduchi: se scărpinau, se despăducheau unii pe alţii (cum o mai fac şi astăzi, cu afecţiune, antropoidele), de jos până în vârful scării sociale, amicale şi familiale. Ce poate fi de mirare în acest lucru într-o civilizaţie occitană unde degetul cel mic se numea cel-care-ucide-păduchi *? Iubita îşi despăduchea iubitul. Slujnica, stăpânul. Fiica, mama. Era un prilej de nesfârşită trăncăneală, unde se vorbea despre toate, despre femei, despre teologie, sau despre felul cum se purtau pe rug aşa-numiţii parfaits. Erau ani cu purici, cu muşte, cu păduchi, cu ţânţari, când activităţile acestea cunoşteau un ritm infernal. Alte perioade, dimpotrivă, erau mai liniştite. Atunci, lumea se gândea mai puţin la ectoparaziţi; şi mai mult la primejdiile Inchiziţiei. Voi reveni, în unele capitole ulterioare, la aceste aspecte cu adevărat „vitale” ale existenţei montalio-neze.

Studiul social şi socio-politic al satului urmează foarte firesc după aceste scurte observaţii asupra vieţii materiale şi a cadrului biologic, concretizat în floră şi faună.

Făcându-mă sociologiul vechiului Montaillou, voi încerca deci să apreciez acum, şi în primul rând, distribuirea puterii care apasă asupra localităţii noastre. La început, voi avea în vedere impactul puterilor externe; acestea, în principiu, sunt hotărâtoare. Ele emană de la societatea înglobantă ce controlează şi investeşte Montaillou din centrele de direcţie, care, pe drept sau pe nedrept, tind să se considere ca nişte adevărate centre de decizie. Sunt situate în oraşe; şi, în general, mai înspre nord.



În primul plan se desprind, bineînţeles, puterile politice şi senioriale. Ele deţin controalele esenţiale. în principiu. Aceste două domi* Fr. „le tue-poux” (N. t.). 61 nanţe sunt adunate, în ceea ce-i priveşte pe montalione?! într-o singură irnnă, do altfel nobilă şi destul eh? îndepărtată: tea a contelui do Foix. Contele este responsabilul principatului pirenean în ansamblu, care se numeşte comitatul Foix, şi în care este indus Mon. taillou. Pe de altă parte, chiar în acest ansamblu, contele deţine senioria particulară a satului nostru (în timp ce, în alte parohii, nu prea îndepărtate, există anumiţi seniori, a căror persoană fizică nu se confundă nicidecum cu cea a contelui). Casa de Foix, cu aceste proprietăţi, este reprezentată la faţa locului de două personaje: castelanul şi judecătorul seniorial {la bayle) '. Numit de către conte cu titlu pur viager, sau chiar temporar, castelanul este agentul eventualei, represiuni'„; este un personaj militar; el dă sprijin armat justiţiei asigurată de către bayle, când acesta porneşte în urmărirea unui delincvent, real sau presupus, prin munţi şi prin păduri. Are şi funcţia de temnicer şef, fiind răspunzător de tainiţele * castelului; răspunde şi de persoanele pe care le închide acolo, cu lanţuri la picioare (I, 406). Pe la sfârşitul anilor 1290, castelanul, care locuieşte în fortăreaţa de pe vârful muntelui de la Montaillou, se numeşte Berenger de Roquefort. Nu ştim mare lucru despre el, în afară de faptul că soţia luiv-era tânără şi frumoasă; şi că aveau un administrator, Raymond Roussel: Raymond acesta se ocupa pesemne de cele câteva terenuri din rezervaţia seniorială ce aparţinea castelului. Nu putea depăşi, ogoare şi păşuni laolaltă (fără păduri), vreo treizeci de hectare; poate că suprafaţa ei era chiar cu mult inferioară acestor cifre. După moartea lui Beranger, un' „vice-castelan”, personaj foarte şters, neînrudit cu precedentul (funcţia nefiind, în cazul cel

* Fr. oubliettes, de la oublier, „a uita”. Erau temniţele unde erau închişi condamnaţii pe viaţă, care erau uitaţi acolo (N. t.).


Yüklə 2,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   65




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin