Emanuel Le Roy Ladurie

Orice studiu istoric trebuie, sau ar trebui să înceapă cu o critică a izvoareloi'. Cartea noastră, foarte pe scurt, va respecta această regulă. Mai întâi, silit indispensabile câteva cuvinte ca să-1 prezentăm pe „autor”, Jacques Fournier. Autorul. sau cel puţin personajul care răspunde de sursele noastre documentare. Fournier s-a născut, după cit se pare, în deceniul 1280, fără alte precizări; la Saverdun, m nordul comitatului Foix (actualul AriegeJ. Era fiu de ţăran, sau de brutar, sau de morar? Meseria pe care biografii o vor atribui tatălui său nu este, poate, decât rodul închipuirii lor, pusă în mişcare de numele de familie „Fournier” *. Există totuşi o certitudine: omul nostru nu este „fecior de prinţ”. Este de obârşie destul de umilă. Incit, când va ajunge papă, conştient de mediocritatea strămoşilor săi, va refuza, se spune, să-şi dea nepoata după un aristocrat strălucit care o voia de soţie; şeaua (aceasta), va spune el în occitană familiară, nu este vrednică de (acest) cal. Cu toate acestea, familia cunoaşte câteva episoade marcate de ascensiune socială: unul din unchi, Arnaud Novei, este abate al mânăs-tirii cisterciene Fontfroide. încurajat de acest „model”, tânărul Fournier devine şi el călugăr cistercian. Câtva timp, „urcă” înspre nord: îl reîntâlnim student, apoi doctor, al Universităţii din Paris. în 1311, primeşte moştenirea lăsată de ruda sa; este ales abate la Fontfroide. In 1317, cfnd este cunoscut pentru erudiţia şi rigoarea sa, este făcut episcop de Pamiers; în noul lui rol, se semnalează prin urmăririle inchizitoriale împotriva ereticilor şi a devianţilor de diferite speţe. In oraşul său episcopal, are relaţii corecte cu agenţii contelui de Foix şi ai regelui Franţei (până în acest moment al vieţii sale, el este, printre occitani, profrancez). în 1326, papa Ioan XXII îi trimite felicitări pen* Fr. „fournier”, persoană care avea un cuptor de pline, folosit de o comunitate mai largă (N. t.).

$i tru eforturile, încununate di; succes, depuse pentru vânarea ereticilor în zona „appa-meană”; felicitările sunt însoţite de un număr bun de indulgenţe. Acţiunea lui Fournier în dieceza sa nu s-a mărginit la persecuţiile împotriva tendinţelor heterodoxe. A ştiut, de asemenea, cum să sporească povara dijmelor agricole; le-a impus asupra producţiei de brân-zeturi şi a celei de napi de tot felul, care, până atunci, fuseseră scutite.

Însă omul nostru avea să aibă altă soartă, în 1326, este numit episcop de Mirepoix, la est de Pamiers. Un biograf s-ar putea întreba dacă nu cumva este vorba de o dizgraţie. Fournier devenise într-adevăr odios, în dieceza în care fusese mai înainte, din pricina urmăririlor obsesive, maniace şi competente, împotriva suspecţilor de tot soiul. însă Mirepoix numără mai multe parohii declt Pamiers: mai curând decât de o dizgraţie, este vorba, se pare, de o promovare relativ strălucită. Este urmată de altele câteva, uluitoare: în 1327, Jacques Fournier devine cardinal. în 1334, este ales papă la Avignon, sub numele de Benedict XII. Aţi ales un măgar, le-ar fi spus el, cu obişnuita lui modestie, marilor electori. Totuşi, sub tiară, modestul acesta îşi arată curând capacităţile, care nu sunt mici „'. Reacţionează contra nepotismului. Călugăr ascet, încearcă să moralizeze aba-ţiile. Intelectual neîndemânatic şi grosolan, n-a prea reuşit în politica externă. însă pe terenul dogmei, se simte la el acasă. A îndreptat fanteziile teologice ale predecesorului său loan XXII, relative la extazul creştin după moarte, în privinţa Fecioarei, se arată maculist, adică ostil teoriei (ce va triumfa mai târziu) despre imaculata concepţiune a Măriei. Diferitele lui intervenţii în materie de dogmă încununează o îndelungată carieră intelectuală: în tot cursul existenţei lui, a polemizat puternic, şi nu fără conformism, împotriva celor mai diverşi gândi-tori, de îndată ce i se părea că se îndepărtează de la ortodoxia romană. împotriva lui Cioac-cinno da Fiore, împotriva Maestrului Eekart, împotriva lui Occam. Fiindcă-i plăcea să construiască, Jacques Fournier inaugurează, în capitala comitatului Venaissin, construirea palatului papilor *; pentru realizarea frescelor, îl invită pe pictorul Simone Martini.

Dar să ne întoarcem la nişte vremuri mai vechi. Din viaţa viitorului Benedict XII, pe noi ne interesează perioada appameană. Mai precis, activitatea lui Jacques Fournier ca animator diecezan al unui formidabil tribunal de Inchiziţie, însăşi existenţa acestui tribunal, în acel loc, între 1318 şi 1326, nu este nicidecum un fapt obişnuit. Comitatul Foix, în a cărui parte meridională se desfăşoară „acţiunea” acestei cărţi, fusese, desigur, „pământul făgăduinţei pentru cei ce păcătuiesc”. Ereticii aibigenzi mişunau prin aceste locuri încă din secolul al XlII-lea. Inchiziţia făcuse ravagii, încă de pe la 1240-1250, după răsunătoarea cădere a for-tăreţei Montsegur, ultimul bastion al „catarilor” (1244). Inchizitorii se manifestaseră din nou în ţinutul „fuxean” (= de la Foix) către 1265, apoi în 1272-1273. „în câmpia Pamiers, asupritorii scotociseră prin toate ungherele, verificaseră toate credinţele şi pedepsiseră toate greşelile” G.

Mai târziu, erezia se înmulţeşte întruna, ici şi colo: în 1295, papa Bonifaciu VIII creează dieceza Pamiers, care include partea de sus şi cea de jos a comitatului Foix (sud şi nord); această creaţie administrativă urmăreşte înlesnirea controlului abaterii de la dogmă. După o destindere relativă (care dura de un sfert de veac), se produc două noi ofensive inchizitoriale: în 1298-1300, şi în 1308-1309. în 1308, * Este vorba de vestitul palat al papilor de la Avignon (N. L).

i;<: oiTr<>y d'Ablis, inchizitor In Carcassonne, pune sub şi are de arest, în satul Montaillou, întreaga populaţie, cu excepţia copiiilor.

Aceste răbufniri antieretice se datorează tribunalului dominican din Carcassonne, care, ca atare, este străin atât noii dieceze Pamiers, cât şi tradiţionalului comitat Foix. Episcopii appa-mecni, în ciuda misiunii ce le revine în principiu, multă vreme stau liniştiţi; nu suflau o vorbă despre erezia oilor pe care le păstoresc: prelatul Pelfort de Rabastens (1312-1317) este prea ocupat să se certe cu canonicii lui; nu are timp să vegheze asupra ortodoxiei gândirii în circumscripţia sa. Odată cu Jacques Fournier, succesorul lui începând cu 1317, lucrurile se vor schimba: noul episcop trage foloase de pe urma unei hotărâri a conciliului, de la Vâena (1312). Ea prevede că, pe viitor, la tribunalul Inchiziţiei, puterea episcopului locului se va alătura, în vederea unei colaborări rodnice, celei a căpeteniei dominicane, care, până atunci, condusese singur jocul represiv. Jacques Fournier poate aşadar, în 1318, să-şi constituie propriul său „oficiu” de inchiziţie; îl va conduce în strânsă asociaţie cu fratele Gaillard de Pomies, el însuşi delegat de către Jean de Beaune, responsabilul Inchiziţiei din Carcassonne. Pomies şi Beaune sunt amândoi dominicani.

Noul tribunal appamean. se dovedeşte foarte activ pe toată durata puterii locale a fondatorului său. Totuşi, când Jacques Fournier va fi numit, în 1326, în scaunul episcopal de la Mi-repoix, „oficiul” de la Pamiers nu va dispărea, însă, în virtutea maximei Fără zel, preconizată implicit de leneşii continuatori ai episcopului nostru, instituţia represivă, pe plan local, va încăpea pe mâinile femeilor. De acum încolo, ea va lăsa în pace populaţiile din comitatul Foix. Cu atât mai bine pentru ele!

Pentru ceea ce ne interesează pe noi, tribunalul dă documentele cele mai sigure numai în timpul episcopatului lui Fournier. în ce condiţii şi sub direcţia cui au loc aceste manevre maniacale?

În fruntea „oficiului” se află, bineînţeles, însuşi Jacques Fournier. Nu poate fi înduplecat nici cu rugăminţi, nici cu plocoane. Foarte iscusit când este vorba să dea la iveală adevărul, să scoată mieluşelele deasupra, cum spun victimele lui. Era în stare să deosebească doar în câteva minute un eretic de un catolic „corect”. Adevărat demon inchizitorial, afirmă învinuiţii cărora le sondează sufletele. Un soi de Maigret obsesiv şi compulsiv. Acţionează, şi reuşeşte, bizuindu-se mai ales pe iscusinţa tenace şi diavolească dovedită în interogatoriile sale; n-a recurs decât prea rar la tortură. Având mania detaliului, este de faţă Ia toate şedinţele tribunalului său; sau la aproape toate. Vrea să facă totul el însuşi, sau măcar să conducă totul. Refuză să încredinţeze răspunderea subordonaţilor săi, scribilor sau notarilor, aşa cum fac, de numeroase ori, ceilalţi inchizitori, dovedindu-se prea nepăsători. Registrul de inchiziţie de la Pamiers va purta deci, în întregime, marca sau eticheta intervenţiei lui permanente. De unde, printre altele, calitatea extraordinară a documentului.

Pe lângă el, fratele Gaillard de Pomies, O. P.7, are rolul de asistent, de vicar, sau de locotenent. Este împins pe locul doi, din pricina prerogativei rangului şi a puternicei personalităţi a episcopului. Din afara diecezei, câţiva inchizitori din cei mai de seamă, ca Bernard de Gui, Jean de Beaune şi normandul Jean Duprat, vin şi ei, din când în când, să onoreze cu prezenţa lor şedinţele cele mai apăsătoare ale oficiului appamean. Printre asesori, când decorativi, când activi, se mai găseşte şi un întreg asortiment local şi regional: canonici, călugări din toate ordinele, judecători şi jurişti înfipţi în centrul administrativ al diecezei. La un nivel inferior, cu sarcini de redactare (dar niciodată cu cele . în fruntea lor, se remarcă nota-rul-preot Guillaume-Barthe; apoi Jean Stra-baud şi seniorul Bataille de la Penne; şi câţiva conţopişti şi scribălăi din comitatul Foix. In sfârşit, pe treapta cea mai joasă, slujbaşii mărunţi care depun jurământ. Aceştia sunt: executorii numiţi „servitori” *; curierii, temnicerii, alături de care se află inevitabilele lor soţii cu rolul de temnicere; în viermuiala aceasta subalternă, se mai întâlnesc şi delatorii, care, uneori, provin din lumea sus-pusă, de pildă Arnaud Sicre.

„Statisticile” relative la activitatea oficiului au fost adunate, apoi publicate, în 1910, într-o remarcabilă lucrare a lui J. M. Vidai3. lată câteva din elementele ei, sugestive pentru condiţiile în care a fost elaborat dosarul nostru: tribunalul inchizitorial appamean funcţionează timp de 370 de zile, din 1318 până în 1325. In aceste 370 de zile, au avut loc 578 de interogatorii. Acestea se împart în 418 înfăţişări ale inculpaţilor, şi 160 ale martorilor. Aceste sute de şedinţe privesc, în total, 98 de cauze sau dosare. Recordul de lucru a fost înregistrat în 1320 (106 zile); faţă de acesta, se menţionează 93 de zile de lucru în 1321, 55 în 1323, 43 în 1322, 42 în 1324, 22 în 1325. Oficiul a avut sediul, în cea mai mare parte a timpului, la Pa-miers; dar, din când în când, şi în vreo altă localitate din comitatul Foix, după cum se deplasa episcopul.

Cele 98 de dosare au neliniştit sau pus sub acuzare 114 persoane, printre care predomină ereticii de tendinţă albigenză. Dintre cele 114

* Fr. sergent, ofiţer de justiţie însărcinat cu urmărirea aplicării sentinţelor; sergent şi servilor (fr. ser-viteur) au aceeaşi etimologie, identitatea semantică nu este deci surprinzătoare (N. t.).

persoane, 94 au ajuns într-adevăr în faţa tribunalului, în grupul „neliin-tiî”, se numără L-iţi va nobili, eâţiva preoţi, notari; şi iruri ales o masă zdrobitoare de oameni mărunţi, ţărani, meseriaşi, negustori foarte neînsemnaţi. Din 114 indivizi învinuiţi sau neliniştiţi, 48 sunt femei. Marea majoritate, bărbaţi şi femei, este originară din partea de nord a comitatului Foix, Sabarthes, aflată sub înrâurirea propagandei fraţilor Authie (au fost misionari catari şi cetăţeni ai orăşelului Ax-Ies-Thermes); această majoritate subartheziană este alcătuită din 92 de persoane, bărbaţi şi femei. Dintre ele, 25 elf acuzaţi sunt daţi numai de satul nostru, Mon-taillou, din Sabarthes; pe deasupra, mai trimite şi câţiva martori la bara tribunalului! Po lingă aceasta, trei învinuiţi provin din satul Prades, limitrof cu cel precedent. în total, 28 de persoane, care, toate, au depus mărturii substanţiale şi uneori foarte amănunţite, sunt originare din minuscului ţinut Aillon (Prades + Mon-taillou), în care îşi înfige rădăcinile monografia noastră.

Procedura canonică, împotriva vreunui învinuit oarecare, din Montaillou sau din altă parte, este provocată în general de una sau mai multe delaţiuni. Urmează o citaţie pentru a se prezenta în faţa tribunalului appamean. Citaţia este adusă la cunoştinţa suspectului (la domiciliu şi la biserică, în timpul predicii) de către preotul locului de reşedinţă. în caz că individul convocat astfel nu se duce singur la Pamiers ca să se înfăţişeze la tribunal, aşa-numitul bayle (slujbaş al contelui sau al seniorului) al locului acţionează ca reprezentant al puterii temporale. Încearcă să-1 convingă pe cel învinuit; dacă este nevoie, îl escortează până în centrul administrativ al diecezei. înfăţişarea la tribunal începe prin jurământul pe care acuzatul îl prestează pe Evanghelie. Apoi continuă sub forma unui dialog inegal. Jacques Fournier pune un şir de întrebări cerând să fie precizat cutare punct sau „amănunt”. Acuzatul râs-pun. de improvizând. O depoziţie poate lesne ocupa i^ece până la douăzeci de folio din Registrul nostru; sau mai mult. Afacerea îşi urmează cursul fără ca starea de arest să dureze neapărat. Acuzatul poate fi închis, între interogatorii, într-una din închisorile appameene ale episcopului. Insă, în acelaşi interval, el se poate bucura de perioade mai mult sau mai puţin lungi de libertate provizorie, în timpul cărora nu are voie să iasă din parohia sau dieceza sa, dar nimic mai mult. Dacă nu se supune, detenţia preventivă, dacă există, este agravaită prin tot felul de mijloace de presiune: scopul lor este să-1 împingă pe acuzat să facă mărturisiri. Se pare că nu de tortură este vorba în primul rând; ci de excomunicarea pârâtului; prin închiderea lui în temniţa strictă sau foarte strictă (celule foarte iniei, lanţuri la picioare, hrănirea numai cu pâine neagră şi apă). într-un singur caz, referitor la procesul trucat pe care agenţii francezi îl vor obliga să-1 intenteze leproşilor, Jacques Fournier va porunci torturarea victimelor sale, ca să obţină de la ele mărturisiri delirante, absurde: otrăvirea fântânilor cu praf de broască etc. In toate celelalte cazuri care au asigurat substanţa cărţii noastre, episcopul se mărgineşte să hăr-ţuiască devianţa reală (care adesea, din punctul nostru de vedere, se dovedeşte infimă). Mărturisirile sunt întărite, sprijinite, cu descrierile pe care le fac pârâţii despre „feliile din viaţa” lor, cotidiene şi substanţiale. Ele se coroborează reciproc: dacă se contrazic, Jacques Fournier se străduie să reducă distanţele; cere precizări de la acuzaţi. Prelatul nostru este însufleţit de idealul căutării (odioasă, în cazul de faţă) adevărului faptelor. El trebuie să detecteze comportările greşite; după aceea, trebuie, potrivit opticii sale, să mântuie sufletele. Ca să-şi atingă aceste diverse scopuri, episcopul se arată „migălos ca un scolastic”; nu şo43 văie să se angajeze în discuţii interminabile. Sacrifică cincisprezece zile din preţiosul iui fimp ea să-l convingă pe evreul Baruch, deferit tribunalului său, de misterul Sfintei Treimi; opt zile ca să-l facă să admită dubla natură a lui Christos; iar venirea lui Mesia cere trei săptămâni de comentarii, administrate lui Baruch, care nu avea nevoie de atât de mult.

La capătul acestor proceduri, cei judecaţi primesc diferite pedepse (temniţe mai mult sau mai puţin stricte, obligaţia de a purta crucile galbene, pelerinaje, confiscarea bunurilor). „Doar” cinci dintre ei îşi sfârşesc viaţa pe rug: printre ei, patru valdenzi din Pamiers; şi Guillaume Fort, relaps aâbigenz, din Montail-lou 9.

Procedurile şi interogatoriile 3ui Jacques Fournier, realizate în felul acesta, au fost transcrise într-un număr oarecare de volume. Dintre acestea, două s-au pierdut; unul dintre ele conţinea sentinţele finale; din fericire, ne sunt cunoscute datorită culegerii lui Limborch. în schimb, s-a păstrat un gros registru in-folio, din pergament. Când a fost alcătuit, acest document a trecut prin trei stadii: mai întâi, chiar când se asculta interogatoriul şi depoziţia, un scrib redacta repede protocolul, sau ciorna. Scribul acesta nu era altul decât Guiâlaume Barthe, notar episcopal, înlocuit ocazional, în caz de absenţă, de unul din colegii săi. Tot Guillaume Barthe se apuca apoi să redacteze, pe baza acestor note făcute la repezeală, mi-nula, pe un registru de birtie„. „îi era arătată acuzatului, care putea cere modificarea unor termeni”10. în sfârşit, mai mulţi scribi copiau, în linişte, pe pergament, textele minu-tate astfel1'.

Volumul pe care-1 avem noi nu a fost realizat, în întregime, pe curat, decât după numirea lui Jacques Fournier în scaunul episcopal de la Mirepoix, în 1326. Aceasta arată cât de mult ţinea prelatul să păstreze dovada operei sa de inchizitor la Pamiers. Registrul 1-a urmat apoi pe Jacques Fournier, devenit Be-nedict XII, plnă la. reşedinţa Iui de la Avignon, De acolo, a trecut în Biblioteca vatieană, unde se află şi acum, printre manuscrisele latineşti; are cota'4030.

De un secol încoace, diferiţi erudiţi şi istorici au aflat despre marele document appamean. Printre ei figurează germanul Dollinger, ajuns celebru datorită conflictelor sale cu papalitatea romană şi, totodată, frumoaselor studii pe care le-a scris despre erezia medievală. Mai figurează şi câţiva erudiţi francezi, de origine adesea meridională: Charles Molinier, Mgr Douais, J. M. Vidai, chiar de la începutul secolului XX.; şi mulţi alţii, dirpă aceea. Lucrările cele mai erudite şi cele mai întinse, pornind chiar de la manuscris, sunt cele ale lui J. M. Vidaî. Publicarea integrală a registrului este datorată lui J. Duvernoy (1965). Nu este desăvârşită, iar Părintele Dondaine a arătat foarte deschis ce cusururi are. Ea are totuşi imensul merit de a exista. Nu scuteşte însă de consultarea originalului 12.

Întâmplarea şi repartiţia foarte inegală a ereziei au făcut ca 28 de acuzaţi, cunoscuţi datorită Registrului, să fie originari din Montaillou şi din Prades; dintre ei, 25 sunt chiar din Montaillou. împrejurarea aceasta a fost o catostrofă pentru ţăranii din acest ţinut. In schimb, pentru istoric, este o mare şansă. Se ştie foarte bine, de când au apărut lucrările lui Redfield, Wylie şi ale altor câţiva, că viziunea plată, la nivelul solului, despre societatea ţărănească se potriveşte de minune cu monografia satului. Cercetarea noastră nu va face excepţie de la această regulă de aur: satul în cauză, ales pentru noi de întâmplarea de a dispune de anumite documente, este Montaillou, la 1300 m altitudine, „m apropiere de izvoarele râului lâers; la est de valea superioară a râului Ariege şi nu departe de ea. înfipt în podişul său, Montaillou, în perioada avută în vedere de interogatoriile lui Jacques Foumier, şi-a luat diferite roluri: comunitatea slujeşte de refugiu ereziei giro-vage care, fiind nimicită în regiunea de jos, dă, o ultimă luptă, pentru salvarea onoarei”, în valea superioară a râului Ariege. Creşterea oilor oferă un suport pentru transhumantă: înspre Catalonia, înspre ţinutul Aude sau în direcţia înălţimilor munţilor Pirinei. In sfârşit, aici are loc, pentru cucernicele cultului marial – care sunt numeroase – un pelerinaj la Sfânta Fecioară.

Să ne oprim, mai întâi, la erezie, problemă crucială: târgurile şi orăşelele din ţinutul de jos, în frunte cu Pamiers, erau, în perioada de * care este vorba în cartea aceasta, aproape în întregime rccâştigate la ortodoxie: propaganda făcută de călugării cerşetori, hărţuielile poliţieneşti pregătiseră, sau aproape pregătiseră, buboiul catar, şi chiar şi pe cel valdenz. Jacques Fournier, în centrul administrativ al diecezei sale, îşi putea îngădui de acum înainte să „se ocupe de amănunte”: reprima un quar-tet de homosexuali; hărţuia, în umbra catedralei sale, chiar şi folclorul despre strigoi. Cu totul alta era situaţia satului Montaillou, căruia trebuie să i se adauge în cazul de faţă zona înconjurătoare, ţinutul Aillon, şi regiunea de sus, adiacentă, Sabarthes l; Aflat departe de orice soi de poliţie, satul nostru oferise un teren fertil şi, mai întâi, fără mare primejdie, începând cu 1300, acţiunii militante a fraţilor Authie, misionari ai recuceririi cutare. însă, curând, lucrurile s-au stricat. După câteva incursiuni, devastatoare, ale inchizitorilor din Carcassonne, făcute ca ripostă Vi, Jacques Fournier reacţionează, la rândul său, cu asprime în faţa situaţiei, intolerabilă pentru el, pe care o creaseră fraţii Authie, şi care durează şi după moartea lor: din 1319 până în 1324, sporeşte numărul convocărilor şi interogatoriilor care-i privesc pe locuitorii satului vinovat. Dă la iveală o întreagă seric, locală, de activităţi he-terodoxe care s-au produs începând cu deceniul 1290. Având mania amănuntelor, el scoate la lumină, dincolo de credinţe şi de abaterile de la ele, însăşi viaţa comunităţii. Iată, aşadar, Montaillou, în sine şi pentru sine, de-a lungul anchetelor lui Jacques Fournier; eu nu am făcut decât să le grupez, să le reorganizez, în spiritul monografiei satului.

NOTE

Vezi infra, bibliografie.

E. Le Iloy Ladurie, 1972, şi Histoire de la France rurale, sub conducerea lui G. Duby, în curs de apa riţie, voi. II (Seuil).

J. Duvernoy, 1965, şi 1966. Nu am folosit tradu cerea, de altfel excelentă, a unor texte din registru făcută de J. Duvernoy, în lucrarea sa din 19G6. Toate textele reproduse în cartea mea sunt traduse de mine după originalul latin.

„Appamean”: de la Pamiers.

Y. Renouard, Les Papes d'Avignon, Paris, 1951, ed. 1969, pp. 30-34; G. Mollat, Les Papes d'Avignon, (1305-1373), Paris, ed. 1949, pp. 68- 83; B. Guillemain. La cour pontificale d'Avignon, Paris, 1962, pp.

G. J. M. Vidai, Le Tribunal.

„O. P.”: Ordinul Fraţilor Predicatori (=- domini can).

J. M. Vidai, Le Tribunal.

Nu-1 pun la socoteală pe Guillaume Belibaste, capturat în urma unui denunţ. Va fi condamnat şi ars în afara diecezei noastre.

Redau totul după J. M. Vidai, Le Tribunal.

Punerea la punct a textului final din Registrul Fournier, în latină (aşa cum se găseşte în manuscrisul latin nr. 4030 de la Biblioteca vaticană), a cunoscut etapele pe care le-am descris mai înainte: ea pune diferite probleme de traducere. Acuzaţii se exprimau, în general, în occitană (sau, în câteva cazuri, probabil puţine, în gasconă). Scribii traduceau aşadar cuvin tele pârâţilor, la un moment dat, în latină. Operaţia avea loc fie chiar în timp ce se luau note (primul stadiu), ca o „traducere simultană”; fie (rel mai târ-? hi), în timp ce se redacta minţita (al doilea stadiu), Aceasta este, gros^o modo, întocmai ca toxtul final (stadiul al treilea), care este într-adevăr în latină. O traducere în sens invers, numai orală, intervenea când se aducea la cunoştinţa acuzaţilor, în limba vulgară (= occitană), textul miniitei, pentru ca aceştia să poată eventual cere introducerea unor modificări.

Despre Jacques Fournier şi Registrul său, a se vedea K. Jacob, 1910, Dollinger, 1890, Douais, 1900, V. Molinier, Etudes., 1887; J. M. Vidai, 1909, 1913 (culegere de bulle papale), 1913 (Scrisori.), 1929, 1932.

A se vedea şi New Catholic Encyclopedy, 1967, pre cum şi Dictionnaire d'histoire et de geographie ecclesiastiques, apărut sub conducerea lui A. Baudrillart, 1935, articolul „Benoât XII”; expunerea liminară pe care aţi citit-o datorează enorm marilor şi frumoase lor lucrări ale lui J. M. Vidai şi J. Duvernoy.

Sabarthes, adică valea superioară a râului Ariege, la sud de trecătoarea Barre.

III, 97 [cf. p. 26, notă în josul paginii]: se pare că arestarea masivă a oamenilor din Montaillou de către Inchiziţia din Carcassonne ar fi avut loc de Sfânta Măria (15 august).