Emanuel Le Roy Ladurie

Prin urmare, în familia Belot, este angajată o slujnică Raymonde Arsen pentru a compensa plecarea unei surori (Raymonde Belot): funcţiile acestei surori, în domus fraternă, înainte de a o părăsi, se asemănau pesemne foarte bine cu cele ale unei servitoare. Să spunem că angajarea slujnicei Raymonde Arsen se situează într-un punct deosebit al ciclului familial (plecarea unei surori), în vreme ce angajarea unui rândaş plugar şi a unui cioban (Jean Pellissier), în casa familiei Maurs, făcea parte dintr-un alt punct caracteristic al ciclului familial (momentul când copiii unui cuplu de tineri agricultori, care stau la un loc cu mama soţului, sunt încă prea mici ca să poată fi folosiţi ca mână de lucru în gospodărie).

Propunerea de angajare, formulată de Raymond Belot pentru Raymonde Arsen, la domiciliul appamean al lui Bonet de la Coste, se află deci la intersecţia mai multor strategii: strategii de familie, de căsătorie, de muncă. La această propunere, Raymonde Arsen, slujnica cea neînsemnată, răspunde evaziv: Deocamdată nu pot primi această ofertă, îi spune ea lui Raymond, deoarece m-am înţeles şi m-am legat cu stăpânul meu Bonet să stau pină la Sfântul Ion (24 iunie) şi suntem abia la Paşti.; mă. voi gândi până la Sfântul Ion, ca să văd dacă vin sau nu vin la dumneavoastră (I, 370).

Acest mic dialog, la vreme de Paşti, ilustrează modernitatea legăturii contractuale în valea superioară a râului Ariege: în acest ţinut, iobăgia nu există sau, în orice caz, este neînsemnată; iar dependenţa seniorială prea puţin apăsătoare. La sfârşitul lui iunie, Ray-monde Arsen se hotărăşte: îl părăseşte pe stăpânul său Bonet-; se duce să-şi ia fata (naturală), Alazai's, pe care o dăduse la doică, la Saint-Victor. Apoi, cu bocceaua pe umăr sau pe creştet, şi pruncul în braţe, urcă înspre munţii care străjuiesc oraşul Pamiers către sud. Sosind la Prades (aproape de Montailou), îşi încredinţează fata unei alte doici, numită şi ea tot Alazai's: aceasta va duce copilul, ca să-1 îngrijească, în satul Aston (actualul Ariege). Raymonde Arsen coboară apoi din nou către actualul departament Aude, ca să strângă recolta în valea Arques 'lS. După aceea, sg întoarce la Prades d'Aillon, aflat pe înălţimi, unde recolta grânelor, din motive climaterice, este mai târzie. Raymonde Arsen a dus, deci, vreme de o scurtă vară, în afara casei, o viaţă de matră-celibatară itinerantă, ajutând la strânsul recoltei, ca o marginală; nu părăseşte această existenţă girovagă decât pentru a se fixa din nou ca slujnică în casa „lui Raymond Belot şi a fraţilor acestuia” VJ; casă din care Raymonde Belot a plecat de curând, cum fusese hotărât, înainte de strângerea recoltei, ca să se mărite cu Bernard Clergue.

La familia Belot, unde rămâne un an (durată canonică a unui contract de angajare), Raymonde Arsen este scoasă afară din „casă”, în sensul strict al termenului: „patul”, pe care şi-1 pregăteşte seara, se află în paiele din micul hambar din fundul curţii, hămbăraşul (borda) acesta slujindu-i de cămăruţă de dormit, dintre cele mai rustice. Munca pe care o face Raymonde în timpul zilei constă, în primul rând, în coacerea plinii, în cuptorul casei, şi în spălatul hainelor. Este adevărat că Guillemette „Relote”, mama cea bătrână, face o parte din treburile acestea gospodăreşti: coace ea însăşi pâinea cea mai bună pentru eventualii parfaiis ce trec pe acolo; face aceasta în cinstea lui Guillaume Authie (un obişnuit al casei Belot), 117 care vino şi stă vreme îndelungată în odaia de-la etajul acestei domus, cu veşminte albastru închis şi verde întunecat (I, 458).

Prezenţei lui Guillaume Authie în casa familiei Bclot, cu prilejul unei căsătorii, îi datorăm chiar o adevărată „fotografie de familie”: Raymonde Arsen, ca membră a grupului domestic, îşi are şi ea locul ei. Această adunare are loc cu prilejul căsătoriei lui Bernard Belot cu Guiliemette Benet (I, 371): căsătorie ce va supradetermina, după cum. am văzut, o întreagă reţea de relaţii anterioare: de vreme ce Guillaume Benet, tatăl logodnicei şi vecin al familiei Belot, era, printre altele, şi de foarte multă vreme, naşul lui Guillaume Belot, fratele mirelui (I, 389). în momentul când a fost făcut „instantaneul” de la sărbătoarea de familie, organizată cu prilejul căsătoriei, Guillaume Authie a coborât din acel solier, cocoţat la primul cat, până în bucătăria unde erau adunaţi cu toţii. Fraţii Belot s-au aşezat pe o bancă. Femeile din domus, desprinse de grup, s-au aşezat pe o altă bancă, mai mică, ceva mai jos. Raymonde Arsen a noastră se află cam în spatele grupului, lângă foc, ţinând în braţe pruncul tinerei Alazafs (Alazais este o altă soră a lui Eaymond Belot, căsătorită în altă parte, însă, în ziua aceea, este de faţă la ceremonie (I, 370 -371]). „

După ai^eea, Raymonde Arsen va părăsi casa familiei Belot şi se va căsători cu Prades din Arsen (de la care va lua numele de familie sub care o cunoaştem noi): încheind cercul şi, pe viitor, întoreându-se în satul ei natal, datorită acestei căsătorii, Raymonde Arsen se va instala la Prades d'Aillon, în casa soţului ei (I, 370 -377). Vom reţine că faptul de a fi dat naştere, într-o fază anterioară a vieţii sale, unui copil din flori nu o va stingheri nicidecum în găsirea unui soţ.

După ce a plecat Raymonde Arsen, încă nu am isprăvit cu „servitorimea feminină” din casa familiei Belot: găsim la ei urmele unei alte slujnice, care are şi funcţia de concubină. Raymonde Testaniere, zisă Vuissane, din Mont-aillou, a stat trei ani, prin 1304-1307, în casa Belot (I, 455-470). Amantă a patronului său, Bernard Belot, a avut de la el cel puţin doi copii, dintre care unul cu prenumele Bernard; nu s-ar părea că această legătură ancillară de dragoste, oficializată de coabitare, ar fi şocat pe cineva – mamă, frate, soră sau vecină – în domus sau în sat. (Deşi era amantul acestei Vuissane, Bernard Belot mai umbla şi prin alte părţi: încercase s-o siluiască pe soţia consăteanului său, Guillaume Authie, din Montai-llou; de aici, întemniţarea necioplitului personaj [I, 411], care nu a ieşit din puşcărie decât plătind o amendă de 20 de livre 50, vărsaţi oamenilor din comitatul Foix; şi, mai ales, de aici se trage răceala, uşor de înţeles, dacă nu durabilă, dintre Bernard Belot şi Guillaume Authie).

Raymonde Testaniere, zisă Vuissane, n-a avut prea mult noroc, de bună seamă, cu amantul ei, gazdă şi patron, Bernard Belot. I-a dăruit acestuia copii, s-a spetit, în adevăratul sens al cuvântului, muncind pentru cei din casă, trăgând nădejdea că va fi luată de nevastă de către capul familiei. însă Bernard nu vrea să se însoare decât cu o eretică din sat, de pildă tânăra Benet, în care va putea avea încredere. Iar Vuissane, din nefericire pentru ea, pe vremea aceea, nu are de a face cu catarismul. Este nevoie să mai adăugăm că familia Testaniere este mai puţin înstărită decât familia Benet?

Pe lângă servitorii de ambele sexe,. într-o casă (dacă este posibil bogată) din Montaillou se mai întâlneşte şi un chiriaş, în general necăsătorit: astfel, în casa familiei Belot, în mod hotărât mare şi plină de lume, stă la un moment dat Arnaud Vital: este cizmar în Montaillou şi frate cu slujnica Raymonde Ar-sen (menţionată mai sus). Eretic şi, din acest motiv, îmbrăcat cu o „supratunică” de culoare albastră, Arnaud are obiceiul să-i călăuzească pe parfaits prin munţi51. La familia Belot ocupă, contra unor chirii sau a unor servicii, o odaie sau doar un pat pe care-1 împarte cu nu ştiu cine. Atelierul lui de cizmărie se află într-o altă casă a parohiei. Arnaud, ca mulţi cizmari, este un don Juan de ţară. A fost iubitul tinerei Alazais Faure, care-i iubea şi pe care el a iniţiat-o în credinţa ereticilor: Alazais s-a apucat apoi să-i convertească ia această credinţă pe tatăl şi pe fratele ei. în casa familiei Belot, în care era, după cum s-a văzut, chiriaş, Arnaud Vital a supus-o într-o zi pe Vuissane Testaniere, altă corezidentă şi slujnică în acea casă, la „încercarea cu găina”: i-a dat o găină s-o omoare (act care, din punct de vedere cataro-metempsihotic, constituia o crimă). Vuissane a încercat deci să sucească gî-tul păsării, dar s-a dovedit incapabilă s-o ucidă. După ce-şi stabileşte în acest fel autoritatea, Arnaud, chiar în casa familiei Belot, vrea s-o violeze pe Vuissane. Aceasta 1-a făcut foarte lesne să se lase păgubaş, arătându-i ca-caracterul incestuos pe care avea să-1 capete relaţia lor: Nu-ţi este ruşine? ii zice ea lui Vital, luându-1 de sus. Uiţi că sunt ţiitoarea vărului tău primar (care le şi găzduieşte) Bernard Belot, cu care am copii (I, 457-458). învins de dialectica aceasta, Arnaud a renunţat deci la tentativa lui de viol. Trăieşte mai departe sub acoperişul familiei Belot; aici chiar se va însura cu o altă slujnică din clomus, numită Ilaymonde. Căsătorie nefericită. Arnaud, după buna tradiţie a unor soţi din Pirinei, va fi ciudat de tăcut cu tânăra lui soţie; neobosit, el va lipsi nopţi întregi de acasă, ducându-se după alte iubite, de pildă, Raymonde Rives şi Alazais Gavela. -: I. Căsătoria aceasta va marca totuşi, cel puţin, sfârşitul coabitării lui Arnaud, chiriaş, cu familia Belot. La două luni după nuntă, noul cuplu Vital va părăsi casa familiei Belot ffl şi se va duce să locuiască în propria sa domus, care, de altfel, va prospera. Una din regulile nescrise ale unui astal din Montaillou este aceea că poate conţine tot soiul de adulţi. însă acolo nu trăieşte, în general, pe timp îndelungat, decât un singur cuplu căsătorit 5; i.

În ciuda acestei unice restricţii, casa ostal familiei Belot, este de-a dreptul casa Bunului-Dumnezeu: slujnice, chiriaşi, şi parjaits stau împreună cu familia; unii preacurvesc, ba chiar violează; ceilalţi se ţin de erezie, care ^mai de care, din şură până la bucătărie, şi din Ipivniţă până în pod. Această domus este bogata jşi complexă. Ca şi celelalte domus importante Idin Montaillou, printre care aceea a familiei IMaury, ea se distinge printr-un simţ deosebit lai ospitalităţii; aceasta implicând îndatoriri în ambele sensuri. Dacă rosteşti ameninţări sub acoperişul aceluia care te-a primit în casa lui, te porţi ca un mitocan: îndrăzneşti să mă ameninţi în propria mea domus, strigă Guillemette Maury către verişorul ei (din Montaillou) Jean Maury: deşi fusese găzduit de ea, o ameninţase, în urma unor certuri, că o va zvârli în puşcărie (II, 484-485). Guillemette va încerca, de altfel, să se răzbune pentru această nepoli-teţe otrăvindu-şi verişorul cu săruri de mercur: tentativă zadarnică.

Problemele dimensiunilor casei (domus) nu se pun numai în legătură cu prezenţa, înăuntrul acesteia, a servitorilor, a slujnicelor, a musafirilor sau a chiriaşilor. Se poate pune şi întrebarea, conexă, despre formaţia care predomină. Familie lărgită sau familie nucleară („nucleul” nefiind altul decât însuşi cuplul, cu copii)? Indicaţiile date mai sus orientează răspunsul: la Montaillou, există nuclee ştirbite (văduve care trăiesc singure, sau cu un copil); cupluri „nucleare” cu copii; cupluri împovărate de mai mulţi copii şi de un înaintaş (bunic văduv, sau, mai adesea, bunică văduvă; fratrii alături de care, foarte adesea, se află o mamă bătrână, şi uneori, ambii înaintaşi, unde doar unul din fraţii corezidenţi este căsătorit (ceilalţi fraţi şi surorile, chiar dacă sunt adulţi, rămân celibatari tot timpul – limitat prin însuşi acest fapt – cât trăiesc în corezidenţă5i). în toate acestea, modelul pur nuclear rămâne aproape majoritar; dar nu are, totuşi, departe de aşa ceva, monopolul local al „structurilor corezidenţiale”.

De fapt, formaţia despre care este vorba este cronologică55. Aceeaşi familie este succesiv lărgită, apoi nucleară, apoi lărgită, şi aşa mai departe: să ne închipuim cazul unei familii pe care o vom numi Vidai; cazul acesta este cel mai apropiat cu putinţă de cel al familiilor Clergue, Belot, Benet, Rives, şi al altor case montalioneze pe care le cunoaştem noi. La început, vedem sistemul nuclear: părinţii Vidai şi copiii lor stau împreună, în modul cel mai firesc; apoi, o dată cu decesul tatălui familiei, avem de a face cu un „nucleu ştirbit”; acesta devine repede jratrie, prin relativa retragere a ascendentei rămase în viaţă: cu alte cuvinte, tatăl Vidai moare; soţia sa, Guillemette, capătă iute statutul de văduvă-matriarM, respectată; este ca şi retrasă (în odaia ce i se rezervă tocmai în acest scop); însă ea nu pierde cu totul din devere ceea ce este în casă; unul din fiii ei mai mari ajunge în postul de cap de „ostal”.

După aceea, familia se'face din nou „lărgită” (moderat): unul din fraţii Vidai, Bernard, se căsătoreşte; noul cuplu coabitează câtva timp cu ceilalţi fraţi şi cu mama cea bătrână, prezentă întotdeauna. In sfârşit, clomus redevine nucleară: bătrână Guillemette moare; fraţii Vidai, în afară de Bernard, părăsesc cu adevărat casa familială; caută să-şi construiască în altă parte un ostal; sau intră (mai ales prin căsătorie) într-o altă locuinţă; vor avea astfel o domus a lor; sau ajung păstori. sau prizonieri ai Inchiziţiei. Bernard Vidai, soţia şi copiii iui, care, împreună, formează un nucleu, simplu şi complet, sunt aşadar singuri la bord.

Se înţelege de la sine că unele fenomene de angajare pentru lucru, apoi de plecare din slujbă. – în legătură cu servitorii şi slujnicile, coincid cu punctele nodale şi cu fazele caracteristice ale acestui ci cui familial. „Punctele” şi „fazele” acestea corespund, de pildă, cu perioada copilăriei băieţilor; trecerii lor, după aceea, la condiţia de muncitori ce fac treburile grele; plecării unei fiice pentru o stabilire conjugală în afara casei părinteşti etc.

În anumite cazuri, cu totul rare, se poate merge pâră la familia pe deplin lărgită. Aceasta este multigeneraţională: ea presupune coabitarea tatălui şi a mamei, a cuplului format de fiul-urmaş şi de soţia lui (la Montaillou, doar familia Rives, care cuprinde două generaţii de soţi, cu patru persoane, răspunde acestei definiţii: o ceartă internă avea să pună, de altfel, capăt acestei cvadrige, nora fiind expulzată, până la urmă, pentru nepotrivire de caracter). In a doua modalitate, familia pe deplin lărgită este multifraternă: avem de a face cu o „jrereche”. Ea numără atunci doi fraţi, sau un frate şi o soră, cu soţii lor respectivi. Coabitează în patru, împreună cu copiii lor (nici un caz de acest gen nu este cunoscut la Montaillou; am întâlnit totuşi câteva adevărate frereches, în afara satului meu de referinţă, în alte localităţi din valea superioară a râului Ariege, la epoca avută în vedere).

În total, aceste forme supreme ale. lărgirii„ familiale (multigeneraţionale, sau multifra-terne), sunt, conceptual, realizabile, dar nu sunt foarte frecvente la noi. Mortalitatea îi înlătură prea devreme pe adulţii bătrâni (mai ales pahi-dermele masculi): cuplul lor nu are aşadar timp să formeze o „cvadrigă” împreună cu menajul cel tânăr, corezident, întemeiat de fiul sau de fiica lor. De altfel, nici moravurile, nici sistemul, cam îngust, al exploatării agricole nu autorizează cu uşurinţă marile frereches. Ele vor înflori, cândva, cu siguranţă. însă mai târ123 ziu. Pe domeniile meridionale din veacul al XV-lea, mărite prin depopulare. Precum şi pe întinsele terenuri luate în arendă, din Toscana şi din Bourbonnais, chiar de la începuturile Renaşterii.

În sfârşit, domus nu este concepută fără reţele genealogice: ele o leagă de alte domus, rude şi în viaţă, prin jocul consangvinităţii sau al înrudirii. Tot ele o prelungesc înspre trecut, sub auspiciile acelui genus sau ale familiei, care nu este altceva decât domus, considerată pe fundalul unui secol sau, cel mult, a patru generaţii în urmă.

S-a făcut uneori din familie una din valorile esenţiale ale societăţilor vechi. Este desigur adevărat, pentru nobilime. însă, în ceea ce priveşte Montaillou, sensul continuităţilor de familie corespunde unei valori locale şi rurale, care este de al doilea sau al treilea ordin; ea este subordonată aceleia, cea dinţii, care se încarnează chiar în domus, definitivă, în acest caz, în sens restrâns, ca grup domestic şi familial al persoanelor în viaţă, care coabitează sub acelaşi acoperiş. La urma urmei, conştiinţa de genus este destul de vie, dar nimic mai mult, în parohia noastră şi în valea superioară a râuâui Ariege: ţăranii vorbesc în mod curent de o persoană Care provine dintr-un neam de preoţi, dintr-un neam de mincinoşi, dintr-un neam de eretici, de oameni răi, sau de leproşi. (Folosesc aici cuvântul popular „neam de.” pentru a traduce comod genus; ar fi mai corect şi ştiinţific să redăm acest cuvânt latin prin expresii ca familie de preoţi etc). Lepra, care se transmite prin contagiune, de la părinţi la copii, oferă băştinaşilor din comitatul Foix exemplul, cred ei, continuităţii genetice sau, de familie” pe patru generaţii. (De fapt, în cazul leprei, este vorba, ştiinţific, de o continuitate pseudo-gene-tică, de vreme ce este infecţioasă; însă ţăranii noştri ignoră acest amănunt.). Conştiinţa con124 tinuitâţii familiale nu este inexistentă la oamenii. simpli. Păstorul Pierre Maury, din Montaillou, la. să implicit să. se înţeleagă că o familie este ori în întregime bună, ori în întregime rea – ori în întregime catară, ori în întregime denunţătoare; însă Eaymond Issaura din Larnat, notabil şi parfait, îi răspunde filosofic, fiind vorba de genus Baile-Sicre, producătorul unui spion din lumea mare: în orice familie, sunt oameni de treabă şi oameni răi.

În general, genus (sau, cum îl definesc oamenii noştri uneori, domus, socotită, „în sens lung”, în continuitatea ei familiară, este purtătorul numelui de familie, el însuşi transmis pe linie paternă sau, dacă nu sunt bărbaţi, maternă 5fJ.

Mai prezentă. sau mai apăsătoare decât genus-familie se dovedeşte înrudirea sau consangvinitatea; este alcătuită din verii şi rudele de tot soiul care locuiesc în alte domus, chiar în sat, sau în localităţi apropiate sau îndepărtate. In-tr-o zi, păstorul Pierre Maury, din Montailou, îşi răpeşte sora, cu consimţământul acesteia, deoarece fusese bătută măr de bărbatul ei, care, pe deasupra, are şi cusurul de a nu fi eretic (III, 149-153,). După ce izbuteşte să-şi răpească sora, Pierre Maury îşi pune numaidecât această întrebare neliniştitoare: dar dacă vreo rudă a bărbatului 7ie-ar urmări ca să pună din nou mina pe Guillemette, ce ne facem? ' '

De fapt, domus este în centrul unei încrucişări de legături, de importanţă variabilă: ele includ rudele, dar şi legăturile prin alianţă dintre două domus, făcute prin intermediul unei căsătorii. Mai includ şi prietenia, născută din duşmănii comune; materializată, eventual, prin atribuirea unui statut de cumătru sau de cumătră. Ele se referă în sfârşit, last but not least, la vecinătate.

Toată această situaţie aduce după sine cortegii întregi de solidaritate. Cea de vecinătate poate avea un rol mare în nimicirea unui vecin împo125 trâva căruia s-au coalizat toţi ceilalţi: patru vecini de-aimei, printre care un preot şi. o femeie, au complotat împotriva mea ca să-mi pierd tot avutul şi ca să mă denunţe Inchiziţiei ca eretic, declară Arnaud de Savignan, zidar din Tarascon (III, 432). Cu toate acestea, solidaritatea de familie rfti se pare importantă; la fel de importantă ca acela structuri „vici-nale” de care, adesea, este inseparabilă. Se simte cumva vreo ameninţare de denunţ împotriva misionarilor catari Pierre şi Guillaumc Authie, cărora Pierre Casai le reproşează furtul unei vaci? Atunci, tot clanul format de familiile Belot şi Benei, aliate între ele şi aliate cu familia Authie prin căsătorie, tună şi fulgeră; spionii şi spioanele posibile, printre care figurează Alazaâs Azerna, din Montaillou, sunt ameninţaţi cu moartea î Păzeşte-te. Dacă denunţi, eşti moartă, spune Guiâlaurne Benet către Alazaâs. Raymond Belot este şi mai categoric: In-tr-o zi, îi strigă el femeii acesteia, ii ae va găsi capul despărţit de trup: >; \par Tipică pentru aceste solidarităţi familiale este vendetta lui Guillaume Maurs; este fiul unei damus din Montaillou, pe care familia Clergue vrea s-o nimicească, Guillaume Maursf tatăl său, precum şi fratele său au fost arestaţi de Inchiziţie în august 1308 împreună cu „tot ce era mai de scamă la Montaillou”. Ares-S; tarea venea după denunţurile la care preotul*-Clergue, întoreând foaia şi renegându-şi prieteniile catare, a fost complice. După aceea, ' Guillaume este eliberat din închisoarea, unde? au rămas alţi doi membri ai familiei sale ~, aproape de Montaillou, dă nas în nas cu preotul; profită de ocazie ca să-i reproşeze cu vehemenţă purtarea (II, 171). Pierre Clergue, ' care înţelege foarte bine coeziunea domestică, îi replică pe acelaşi ton: vă voi face pe toii să putreziţi în închisoarea din Carcassonne, pe voi cei din familia Maurs, pz tine, pa. tatăl tău, pe fratele tău şi pe toţi cei din familia (domus) ta.

Pierre Clergue îşi va ţine cu prisosinţă cu-vântul: datorită fratelui său, judecătorul seniorial (le bayle), va tăia, nici mai mult nici mai puţin, limba mamei lui Guillaume, Mengarde Maurs. în tovărăşia celoiialţi membri ai familiei Clergue, transformaţi în temniceri, va încerca să-1 aresteze şi pe Guillaume Maurs, cutreierând ţinutul (II, 176; 178). Va duce împotriva casei Maurs o vendetta, care va fi mai „domiciliară” decât avea să fie, mai târziu, adevărata vendetta corsicană, ce se va dovedi mai ales „consangvină”.

Să ne întoarcem la sfârşitul dialogului citat mai înainte, Maurs-Clergue; acest sfârşit se prezintă, simetric, ca o declaraţie de vendetta, în chip de represalii, din partea lui Guilaume Maurs. Mă voi răzbuna, îi strigă el preotului, fereşte-te de mine şi de toţi cei care ţin cu mine. Cu aceasta s-au despărţit; lui Guillaume nu-i mai rămâne decât să caute sprijin în fratria sa, printre prieteni şi printre aliaţii prietenilor săi.

În 1309, Guillaume Maurs se refugiază într-adevăr la Ax-les-Thermes. Fratele său, Ray-mond Maurs, împreună cu Jean Benet, dintr-o altă domus lovită de familia Clergue (deşi era aliată prin căsătorie cu aliaţii acestora), i se alătură: toţi trei îşi jură unul altuia, pe pâine şi pe vin, să se răzbune: îl vor ucide pe preot, vor pune laolaltă puţinul pe care-1 au ca să-şi facă rost de tot ce le trebuie pentru ceea ce tiveau de gând să facă (II, 171). Avem de a face cu un adevărat pact de frăţie (jurământ pe pâine şi pe vin; punerea laolaltă a bunurilor). Din 1309 până în 1317, conjuraţii încearcă, ei înşişi sau prin ucigaşi plătiţi, în mai multe rân-duri, să-1 asasineze pe Pierre Clergue. Guillaume Maurs, păstor proscris, se gândeşte cu atâta stăruinţă să se răzbune încât preoţii care îl spovedesc refuză să-i dea împărtăşania din pricina duşmăniei ce-o are în suflet împotriva lui Pâerre Clergue (II, 173). Are răzbunarea zugrăvită pe faţă. Dacă ar uita de ea, prietenii şi tovarăşii lui păstori ar avea grijă să i-o amintească. într-o zi, când Guillaume se ceartă cu Pierre Maury, acesta, care nu-şi caută cuvintele, îi aminteşte vocaţia lui de vendettist: luptă împotriva preotului din Montaillou, nu împotriva noastră, îi spune Pierre lui Guillaume (II, 178), căci îţi va da de furcă. Numai descurajarea unuia din parteneri (Pierre Maurs) – mai puţin tenace decât un vendettist corsican – şi lipsa unor ocazii destul de bune au dus la eşecul ultimei tentative de asasinat împotriva lui Pierre Clergue. Nu fiindcă n-ar fi încercat: cu prilejul acestei ultime încercări, Guilaume Maurs recrutase doi catalani, ucigaşi cu simbrie, aduşi anume din Gerona, pentru suma de 500 de sous şi toate cheltuielile, în caz de succes (II, 190).

Vendetta Maurs este un exemplu extrem, însă solidaritatea familială se manifestă şi în cazuri mai prozaice: o rudă prin alianţă în-tervine pe lângă autorităţile comitatului Foix, punându-şi în mişcare reţeaua de prieteni, ca să-şi ajute o rudă, învinuită de viol (I, 280): right or wrong, viy jamily. Pierre Maury, ca să cumpere o sută de oi pe care nu are de gând să le plătească pe loc, propune să-1 lase pe propriul său frate ca zălog şi garanţie (II, 185). Şi, tot aşa mai departe.

Domus, eventual asistată de rudele ei, ştie să-şi adune toate forţele ca să lupte împotriva unei persoane oarecare, împotriva unei cauze; oarecare, sau împotriva unei domus oarecare; dar poate cunoaşte, totodată, conflicte şi tensiuni interne. Acestea devin deosebit de grave, dacă bariera ereziei o desparte pe mamă de fiul sau de fiica ei. Arnaud Baille-Sicre, de exemplu, nu binecuvântează memoria mamei sale Sybille: din pricina ereziei acesteia a fost confiscat ostului matern de către Inchiziţie. Iar sora (eretică) a Guillemettei Maury, Emersende, ar trimite-o, bucuros, la dracu' pe fiica ei