Emanuel Le Roy Ladurie

Jeanne Befayt, o bună catolică. Emersende se alătură chiar unei conspiraţii ce ar duce la uciderea fiicei ei, Jeanne, de către nişte prieteni devotaţi, aruncând-o în prăpastie de pe podul acela înalt de la Mala Molher (II, 64-65). Aceste două cazuri de dezbinare a unei domus rezultă din dezintegrarea familială pe care a determinat-o exodul ereticilor în Catalonia. în valea superioară a râului Ariege, dimpotrivă, înainte de marea migraţie către sud, Jeanne Befayt se purta cum se cuvine; era de partea catarilor, în înţelegere cu tatăl şi mama ei, ca o fiică supusă ce mai era încă. La Montaillou, Inchiziţia poate izbuti, de bine de rău, să ridice o domus împotriva altei domus, chiar dacă sunt legate printr-o serie de căsătorii: Jacques Fournier ajunge să-i încaiere pe cei din familia Clergue cu cei din familia Benet. Consan-cvinâtatea rezistă însă mai bine decât alianţa prin căsătorie: puterile de la Careassonne şi de la Pamiers nu reuşesc să provoace ruptura supremă prin care membrii unei aceleiaşi domus s-ar ridica unii împotriva altora, într-o luotă fratricidă. Mediile săteşti din ţinutul Aillon sunt, din punct de vedere familial, prea integrate pentru ca un lucru ca acesta să poată reuşi. Dezbinarea unei domus montalionez nu este decât o ipoteză de lucru, neverosimilă; Pierre Clergue se amuză pur şi simplu s-o dezvolte din plăcere şi ca s-o lămurească pe frumoasa lui ibovnică: la începutul lumii, spune preotul într-una din conversaţiile lui cu Bea-trice de Planissoles, la gura sobei, fraţii îşi cunoşteau surorile trupeşte, dar cină mai mulţi fraţi aveau una sau două surori frumoase, fiecare din fraţi voia s-o aibă sau să le aibă. De aici se trăgeau multe omoruri. Iată de ce, încheie sentenţios acest Jean-Jacques Rousseau din Montaillou, dând propria sa versiune a contractului primitiv, a fost nevoie să se interzică actul sexual între frate şi soră59. Pierre Clergue poate într-adevăr dormi liniştit: domus di Montaillou sunt eventual ameninţate cu distragerea de demersurile lui Fournier. însă ele nu riscă să se dezbine nici să se dizloce din interior, în ciuda încercărilor grele la care le supune Inchiziţia; precum şi în ciuda ipotezei absurde, despre incestul primitiv, formulată de preot.

În cele din urmă, domus din ţinutul Ariege sau montalionez, la nivelul realităţilor materiale şi al reprezentărilor colective, este oare compatibilă cu o analiză de felul acelora date de către medievişti despre odal scandinav; sau pe care le-au propus Vernant şi Bourdieu pentru casele greceşti, kabyle, bearneze? Aş fi înclinat s-o cred. Desigur, odal scandinav este prea îndepărtat de aria noastră ibero-pirene-ană. Iar noţiunea de odal, care contopeşte pur şi simplu familie şi pământ familial, nu tino seama de conceptul de casă, care, pentru mine, rămâne central la Montaillou. Nu voi stărui deci nici asupra strălucitelor teorii dezvoltate de medievistul sovietic Gurevic despre odal. în schimb, analizele publicate de Bourdieu Go despre casa kabylă mi se par pertinente, cu titlul de comparaţie, pentru o confruntare între datele din Maghreb şi datele din Pirinei. Este logic să postulăm o anumită unitate arhaică a civilizaţiilor agrare şi munteneşti din Medite-rana occidentală. Casa kabylă, asemenea casei de odinioară din ţinutul Ariege, transcende destinele particulare ale indivizilor care o compun. Ea îşi are barăka sa, pe care cadavrul capului de familie riscă s-o ia cu el. Se situează în mod hotărât la intersecţia rolurilor masculine şi feminine, în familie şi în sil. Toate acestea sunt motive care militează pentru un studiu comparat al reprezentărilor casei (domus) în culturile ţărăneşti, cu rădăcini arhaice, care înfloresc pe cele două versante ale Medite-ranei occidentale. Cercetările de acest fel, comparative, nu constituie scopul acestei cărţi, care vrea să fie monografie sătească. însă ele nu sunt mai puţin legitime.

NOTE

Distincţia plugari/2ilieri corespunde (cu unele di ferenţe foarte mari datorate epocii!) cu ceea ce, în vremurile noastre, în agricultură, este contrastul pa tron/salariat.

Această entitate nu este aita decât unitatea de habitat de bază, sau unitatea ecologica de baza; se ştie că termenul ecologie vine (mai ales) din grecescul uikos, care înseamnă casă, locuinţa.

Despre echivalenţa intre aomus, cuvânt iaun ca nonic, şi tiosyicium, care traduce întocmai, în launa, cuvântul Oiţa/din dialectul vorbit în Langueauc, & se veuea, în 1, 22b, cele spuse de Pierre ciergue. ouvintui propriu-zis „maison” (- casa; mansio, t. e inuineşte aoar excepţional în documentul nostru, şi nu mai în gura unui bărbat originar din regiunea n

(I, 121). Termenul familia, este ranssim (i, 27(3: Ua ereticilor; Se spune, iară deosebire, uozy sau domus (casă; ţi grup domestic ce locuieşte aici îuipreuna); se spune, pe de altă parte, parmueia (şi uneori, în mod excepţional, ctomus, insă niciodată liospicium) clnd cineva vrea să evoce legăturile ra-miiiaie ale cuiva cu rudele sale consancvine, care trăiesc sub alte acoperişuri, nu în coreşedmţa. Despre rolul fundamentai ai casei, mai ales m Pirmeii de Est, ca cemru aiectiv şi, totodată, trupesc, rezidenţial şi pământean, a se vedea Boutrucne, Seigneurie el jeoaaitte, voi. I, p. 81; şi, cu ueosebire, Bonnassie, t. 11, p. 294; autorul acesta (ibid., X. 11, p. 304) inşi. sta asupra caracterului peren al acelui roanse ceraan, „feuda familială cu un caracter aproape imuabil”.

Iii, 368, 367. Acest Bernard Clergue, fiul lui Arnăuci Ciergue, nu trebuie confundat cu Bernard uiergue, fiul iui Pons Cier&ue, şi bayle la Momaillou.

1, 233; v. III, 161. Erezia a fost introdusă la Montailiou (sau, mai curând, reintrodusă, căci exista ţie mai înainte, în doze modeste, încă din anii 1290, potrivit mărturiilor Beatricei de Pianissoles despre Kaymond Roussel, în 1, 219) de către fraţii Auinie, în 1300, în casa lui Guillaume Benet. Faptul că acest Guillaume Benet era fratele lui Arnaud Benet, din Ax, socrul lui Guillaume Authie, a înlesnit, bineînţe les, contactele dintre oraş şi sat, şi dintre o domus şi altă domus înrudită.

Raymond Belot este, de altfel, viitorul soţ al Raymondei Lizier.

De exemplu, I, 416: Mengarde (soţia lui Raymond Aymeric, din Prades) frecventa mult pe vremea aceea casa lui Raymond Belot,. şi făcea pâine pentru ere tici,. şt ducea făină în casa de care am pomenit.

8. In schimb, în statele lioneze, la epoca avută în vedere de noi, cf. M. T. Lorcin, confreriile sunt nu meroase.

9. III, 161. Lista aceasta este incompletă: Maury şi Belot nu menţionează casa cea mare a familiei Clergue.

Vom da mai jos (cap. XIII) o listă mai completă a copiilor.

III, 75. Familia nucleară este formată numai din cuplu şi din copiii încă mici. Dacă alţi adulţi, sau alte persoane consancvine sau aliate prin casa torie trăiesc împreună cu acest menaj, atunci familia este lărgită sau ne-nucleară.

I, 279.

I, 279. Este vorba de Pierre Azema; şi de un altul, căruia nu i se dă numele.

G. Platon, 1902-1903, p. 16, 49 şi passim.

Ibid., p. 16, G. Platon nu ţine seama, şi greşeşte, de precaritatea acestor domus.

Ţăranii din Montaillou, în ciuda unor drepturi senioriale pe care le plătesc, sunt de jacto proprietarii ogoarelor şi păşunilor lor (a se vedea şi Bonnassie, t. II, pp. 248-264). Faptul că piaţa pământului este prea puţin activă, chiar inexistentă în acel loc, nu invalidează, ci, la urma urmei, întăreşte această con statare. Trebuie, evident, să punem de o parte de aceste „proprietăţi” rezervaţia seniorială (vreo treizeci de hectare '!), precum şi pădurile şi suprafeţele ne cultivate, controlate, după modalităţi pe care nu le-am aflat, de către senior-oaj/Ze-castelan şi de ceea ce ţine locul de comunitate (v. supra, cap. I).

P. Bourdieu, Essquisse d'une theorie de la pratique, Geneva, Droz, 1972.

L. Colas, La Tombe basque, Bayonne, 1923, voi.

I, p. 46, citându-1 pe Di Bildos, Gure Herria, dec. 1921, „Psychologie des Basques”.

Acest obicei este citat de Henri de Saint-Blanquat, Lu vie des hommes, Hachette, 1972, p. 42.

Imbart de la Tour, Les Paroisses rurales du IV-e au XI? siecle, p. 47.

Kantorowicz, The King's two bodies.

Comus este o localitate în apropiere de Mon taillou.

II, 92; Lafage este o localitate din actualul Aude.

Injra.

I, 308. Pentru supunerea femeii, care subliniază responsabilitatea esenţială şi masculină a capului de familie, v. dialogul dintre Sybille Pierre şi cumnatul ei (II, 421). Despre o instituţie analogă sau „chefferie” a unei case, în Catalonia, în secolul al Xl-lea, v. Bon nassie, IV, p. 626. R. Boutruche menţionează, la rândul său, acel cap d'Ostau din ţinutul Bordelais.

În III, 134, se va întâlni o altă menţiune despre capul casei ţărăneşti, în afară do Montaillou.

Yver, 19C6.

I, 225. Se va reţine termenul averium, avere, care subliniază caracterul mobiliar al dotei.

G. Platon, op. cit.

J. Yver, 1966.

Alice Wemyss, 1961.

II, 430. Cf. J. M. Vidai, 1909, t. II, p. 22, preţul unei biblii, pe valea superioară a râului Ariege, era de 20 de livre tournois în 1300 (J. H. Vidai citează Ms. lat., B. N., 4269, f° 64).

Este cazul casei Sybillei Baille, mama lui A.

Sicre (II, 21).

I, 253. Se pare că focul nu este pus într-o sobă, ci pe o vatră în mijlocul încăperii, lare. Exista oare o gaură în acoperiş?

III, 156; J. Duvernoy, La Nourriture., paragra ful VII; I, 317.

J. M. Pesez etc, Archeologie du village deşerteII, 401. Casele mai bogate, ca cea a familiei Clergue de pildă, şi poate şi cea a familiei Belot, au una sau mai multe camere la primul etaj, solier.

Despre tot ce am spus până acum, de la pivniţă la solier, v.: I, 239 (pivniţă); I, 403, III, 127, 128, 142, 157 (camere, chei, butoaie); III, 173 (paturi); I, 375, I, 327, II, 471, (camere separate); iţiidem., şi II, 209 (fereastră, oblon, birou); II, 222; III, 178 (solier).

V., chiar şi astăzi, casele foarte vechi din Alet (secolul al XV-lea?), cu acel solier din lemn şi chir pici; I, 311 (Azema-Belot); I, 340 (Rives); I, 478 (boi); III, 199 şi III, 86) (oi); I, 401 (boala ucigătoare a lui G. Benet, în 1305-1306); I, 337 (uşă comună, pe care ies oamenii şi pe care este scos şi bălegarul).

I, 198-199, 383, 402, 403, 458; II, 405; III, 277 şi 260-280, passim; „cortal” pentru oi, departe de domus: v. injra, cap. V până la VIII (P. Maury); a se compara cu Bonnassie, II, 289, despre casă, curte şi hambar, în Pirineii catalani; a se vedea de ase menea III, 287: masa afară din casă.

I, 317; Deffontaines, L'homme el sa maison., p. 81.

I, 463; I, 311; să adăugăm, în încheierea asupra acestor aspecte materiale, că aceste case nu au „toa lete”: lumea urinează în stradă, defechează printre stânci.

III, 76. A se vedea şi cazul lui Pierre Aces, boar-servitor, care locuieşte la patronul său, Pierre Bernard, la Ganac (III, 462).

Despre Brune Pourcel, v. I, 382 sq.

45. In legătură cu structurile „ancillare” din alte sate, v. şi I, 153: o fetiţă sărmană, probabil o sluj nică, locuieşte în casa unui preot.

Documentele noastre despre structura familiilor „mai mari decât nucleare” ne vorbesc mai ales des pre mame bătrâne văduve, care coabitează cu fiul lor; însă în cazurile (minoritare) de filiaţie „matrilocala”, o soacră poate coabita şi cu ginerele ei (I, 260 şi passim).

Reamintesc că erezia a fost reintrodusă la Montaillou, pe la 1300, de către fraţii Authie, întorşi din Lombardia, datorită tocmai casei (domusj lui Guillaume Benet (I, 471); familiile Authie şi Benet sunt strâns legate printr-o căsătorie (I, 233).

I, 370-371: Arques şi Montaillou-Prades sunt complementare pentru munca sezonieră de la strânsul recoltei, pentru transhumanta oilor,. şi pentru schim bul de idei catare.

O altă expresie: „în casa lui Bernard Belot şi a fraţilor săi” (I, 458). „Şefia” (chefferie) este deci difuză sau împărţită între cei doi fraţi, Raymond şi Bernard.

Sumă echivalentă cu valoarea a 40 de oi, sau a unei jumătăţi de casă.

Despre Arnaud Vital, v. III, 84 până la 87; I, 392, 456 şi 458.

II, 221, 222, 223, 225; III, 506. Rămasă văduvă după Arnaud Vital, Raymonde se va mărita mai târziu cu Bernard Guilhou (II, 221; III, 506); va ajunge s-o despăducheze pe Mengarde Clergue şi pe fiul acesteia, Pierre, şi chiar, pentru un moment, va fi amanta acestuia (II, 223-225).

Această regulă generală, dar nu absolută, de curge din structura cronologică a ciclului familial.

Este cazul familiei Belot. V. de asemenea, la Ax-les-Thermes, o familie de acelaşi tip.

L. Berkner, 1972.

f, Genus de preoţi„, de „leproşi” etc, pe patru generaţii, etc.: v. II, 110; III, 59, 357 etc. Despre transmiterea numelui pe linie maternă: II, 129.

II'! 149-151; III, 164; şi III, 58: noţiunea de rude apropiate.

1, 318; II, 64: faptul că cei din familia Maury sunt veri cu cei din familia Maurs este (în principiu) garanţia păstrării secretului comun.

i, 225. Se va nota că preotul se contrazice: mai înainte, afirmase că incestul ar fi putut întări casa (domus).

V. Bourdieu, Esquisse., 1972, prima parte. şi Gurevic, 1972.

Capitolul III

O CASĂ DOMINANTĂ': FAMILIA CLERCUE

La Montaillou, există o stratificare socio-eco-nomică a caselor (domus). Se găsesc unele case relativ înstărite, chiar bogate (Benet, Belot, Clergue), şLcase sărace sau despre care se spune că sunt astfel (Maury, Baille, Testaniere, Pellissier, unii Marty). Cele din urmă formează pesemne o importantă minoritate în sat. întru-cât cadastre nu erau, statistica este anevoie de făcut; diferite texte dau totuşi de înţeles că între puţinul pe care-1 are un om sărac şi cel mai opulent ostal (ne-nobil) din parohie (cel al fraţilor Clergue), deosebirea de avere poate merge de la unu până la cincizeci. Cei înstăriţi (totul este relativ!) pot avea de la opt până la zece hectare de pământ şi de păşune pentru fiecare domus; cei săraci, unu sau două hectare; sau şi mai puţin. Aceste diferenţe nu împiedică intercomunicarea sociabilă, de la un pol la celălalt; însă, din când în când, o fac acidulată. Chiar dacă nu au loc adevărate lupte, interne, de clasă.

Deosebirile locale de bogăţie se exprimă prin indici variaţi: posesiunea de bani lichizi; puţini, mulţi sau deloc. însă, mai ales, posesiunea de pământ; de oi (câteva zeci de capete de ovine dau o oarecare bunăstare; totuşi, la un nivel inferior, aproape toate familiile, cu excepţia acelora ale celor mai sărace văduve, 135 au cel puţin câteva oi: acestea conferă securitate gospodăriei şi demnitate minimală casei (domus). Alte criterii hotărâtoare: prezenţa boilor în grajd; şi a catârilor şi a măgarilor, măcar câte un exemplar, pentru arat şi pentru cărat. Prezenţa servitorilor şi a slujnicelor în gospodărie. Ne-trimiterea copiilor să se pregătească pentru a deveni păstori sau servitori. Construirea unui solier sau prim etaj pe casă. Deţinerea unei bucătării mai bine echipate. Posesiunea de rezerve: în primul rând fân, grăunţe, unelte. Absenţa sau slaba importanţă a acestor criterii, într-un ostal, este temeiul ne-bogăţiei. Copiii care nu sunt urmaşi şi bastarzii, care, atât unii cât şi ceilalţi, alunecă înspre un statut de servitor sau de cioban, au şanse să ajungă, mai târziu, la capătul unui proces de mobilitate socială descendentă, în capul unei domus sărace. Criteriile de bogăţie şi de ne-bo-găţie sunt, în orice caz, mai complexe şi mai globale decât va fi, în nordul Franţei, opoziţia între fermieri-plugari şi zilieri; aceasta fiind' marcată de posesiunea, sau lipsa de posesiune, de cai pentru arat. Diferenţa aceasta geografică privind complexitatea indiciilor ţine de două motive foarte simple: în Montaillou nu există sistemul fermelor mari; muncile câmpului nu sunt mai presus, ca importanţă, de creşterea oilor. Să amintim, de asemenea, că aratul nu este făcut 'cu cai mari, ci cu boi, catâri şi măgari, care, oricum, caracterizează exploataţiile modeste.

În vârful acestei stratificări şi în centrul sistemului alcătuit de diferitele domus stă, ca un păianjen în mijlocul pânzei sale, un ostal conducător, cel al familiei Clergue. Demografic, casele Clergue domină satul: potrivit statisticilor, desigur incomplete, ce pot fi scoase din registrele lui Jacques Fournier, la Montaillou, se găsesc cel puţin 22 de persoane care poartă numele acestea; „departe, după familia Clergue, vine famila Maurs (treisprezece), familia

Marty (unsprezece), şi familia Baille (unsprezece), familia Belot, familia Benet, familia Azema şi familia Maury (zece), familia Pelli-ssier (opt), familia Rives şi familia Argelliers şapte), familia Authie şi familia Fort (şase), familia Bar şi Vital (patru) „! Insă, cu siguranţă, demografia aceasta simplificatoare nu ar însemna nimic dacă nu s-ar ţine seamă decât de ea. Pentru a stabili puterea unei domus, importante sunt bogăţiile, influenţa, legăturile de patronaj şi de „prietenie”. Iar domus alcătuită de cei cu numele Clergue are toate aceste atuuri. 2

Am dori, mai întâi, să vizităm această domus, ca s-o cunoaştem mai bine: aşteptând nişte săpături ipotetice la Montaillou, ne vom mulţumi cu privirea pe care şi-o aruncă asupra numitei case Fabrisse Rives, eâreiumăreasă în sat. Ne-având cu ce să măsoare vinul, se hotărăşte să împrumute o măsură de la vecinii săi Clergue. Sosind în pragul casei (ostal) acestora, întâlneşte mai întâi, lângă uşă, încălzindu-se la soare, trei femei bătrâne din partea locului, zdravăn îndoctrinate de catarism: este vorba despre Men-garde Clergue, mama preotului, şi de prietenele ei Guillemette Belot şi Na Rocjua (1,327). Fa-brisse intră, se urcă în aula sau anticamera primului etaj (solier), el însuşi situat deasupra unei mici magazii, pe jumătate subterană, numită sotulum (pivniţă). Cârciumăreasa, în aula, se întâlneşte cu Pierre Clergue; zăreşte în odaia acestuia, pe o masă, măsura de vin după care venise,. precum şi pe Guillaume Authie, le parfait, care se „ascundea” acolo – fără s-o prea facă, la drept vorbind.

Având aula, solier, portic (II, 58) şi odăi individuale, casa Clergue este una din cele mai spaţioase din sat. Are mult pământ: judecătorul seniorial (le bayle) Bernard Clergue, fratele preotului şi membru corezident al acestei domus (I, 327), îşi valorifică propriile parcele agricole şi pe cele pe care contele de

Foix le confiscă ţăranilor eretici din Montail-lou; acestea sunt date ipso facto în grija judecătorului seniorial, care le exploatează jipropriul său avantaj. Bernard ţine cu înverşue nare la această seniorie sau pământ din ţinu-1 tul Aillon, pe care-1 administrează pentru con-t te: este pământul „său”; îl va privi cu nostalgie, de la distanţă, încălzindu-se la soare pe turnul des Allemands din Pamiers, unde fusese, închis de Inchiziţie (I, 279). Preotul Clergue. – la rândul său, nu slăbea din ochi niciunul din pământurile rudelor sale: el îi slujeşte de procuror nepoatei sale, când bărbatul acesteia, Bernard Malet, din Prades, cumpără o bucată de pământ care aparţinuse mai înainte lui Ray-mond Malet, ginerele lui Raymond Pierre (III, 77). Donius Clergue are cu siguranţă turme de porcine şi de ovine: Bernard Clergue îşi apără grădinile de stricăciunile pe care le fac acolo propriii săi porci; după ce este dus la închisoare, îi dă patru piei cu lină lui Garnot, străjerul temniţei, care, apoi, face tot ce vrea Bernard în închisoare; iar Honors, nevasta stră-jerului, îi încredinţează hu Bernard cheile de la camerele prizonierilor (III, 289; 274). In sfârşit, familia Clergue are bani şi credit: judecătorul seniorial, ca să-1 ajute pe fratele său Pierre, pe care-1 iubeşte atât de mult, să scape din închisoare, nu şovăie să cheltuiască 14000 do sous'., pe tot felul de bacşişuri pentru persoane foarte sus-puse 3. 14000 de sous, adică de 28 de ori salariul unei echipe de ucigaşi cu simbrie; de 7 ori averea unui păstor ca Pierre Maury, care se socoteşte bogat atunci când câş-tigă 2000 de sous; de 36 de ori preţul unei case; sau echivalentul a 1400 de oi.

Banul nu este totul. El este însoţit, în cazul familiei Clergue, aşa ţărani cum erau ei, de o oarecare putere, precum şi de relaţii foarte bune: Bernard Clergue cunoaşte oameni care au trecere la curtea contelui de Foix, cărora le dă mită în modul cel mai grosolan (II, 282).

puterea familiei este triplă; la curtea contelui; în., biserica regională; în sfârşit, în sat. şl în micul ţinut care-1 înconjoară. Preotul Clergue se bucură de mare vază: are multă putere la curtea contelui de Foix şi în sânul Bisericii, spune Guillaume Maurs; într-una din zilele acestea ne poate prinde şi nimici; iată de ce am părăsit regatul Franţei şi m-am dus la Puigcerda (II, 17.1-172). Dincolo de frontierele comitatului Foix, satelit al regatului Franţei, puterea aceasta a familiei Clergue îi asigură influenţa până la Carcassonne, unde Inchiziţia îi foloseşte şi, din când în când, îi interoghează: dacă îi vei mărturisi inchizitorului de la Carcassonne nelegiuirile (imaginare) pe care ţi le-am şoptit eu, îi spune Bernard Clergue lui Bernard Benet, îţi voi plăti cheltuielile de drum şi voi ohiine de la Inchizitorul acela anularea pedepsei de a purta crucile galbene la care ai fost osândit cândva (I, 404). Influenţa regională este însoţită de o putere locală: Pierre Clergue, în culmea puterii, este poreclit micul episcop al ţinutului Aillon (III, 182). Cei din familia Clergue sunt foarte bogaţi şi deţin o mare putere în ţinutul Aillon, declară Pierre Maury (III, 193). De fapt, preotul a fost mult timp un intermediar cinstit între Carcassonne şi Montaillou; şi-a folosit relaţiile din-tr-o parte, ca să-şi protejeze clienţii de dincolo *. In felul acesta şi-a putut consolida puterea în ambele direcţii: acum vreo doisprezece ani, povesteşte Guillemette Bcnet în 1321, Arnaud Clergue, bastard al lui Guillaume Clergue, fratele preotului ', a venit să mă vadă în casa mea, trimis de preot. Mi-a spus:

— Mâine va veni preotul la tine ca să-ţi arate că eşti chemată la Carcassonne, unde Inchizitorul trebuie să-ţi aducă la cunoştinţă condamnarea (ta) la închisoare. Preotul îţi trimite vorbă că trebuie să găseşti o scuză ca să

* Fr.: „ii a uşa de şes relations '] a-bas', pour pro-teger şes clients 'lâ-haut'„. (N. t.).

nu te duci la Carcassonne; aşadar, mâine să stai în pat şi să faci pe bolnava; spune că ai căzut de pe scara casei; prefă-te că ţi-ai rupt toate oasele. Altfel, ajungi în închisoare.

A doua zi, într-adevăr, când preotul a veniţi împreună cu martorii, eu mă aflam în pat şff i-arn spus:!

— Am căzut de pe, scară. Mi-am rupt ţoaţei, oasele! în felul acesta mi-a găsit o scuză!

Această bunăvoinţă a lui Pierre Clergue nu o va împiedica pe Guillemette Benet să fie condamnată, mult mai târziu, la temniţă pe viaţă, să fie pusă In lanţuri şi. să trăiască numai cu pâine şi apă (I, 534). Deocamdată, femeia aceasta, legată prin relaţii de căsătorie cu familia Belot, care e. ste legată de familia Clergue, datorită bunăvoinţei preotului, se va bucura de doisprezece ani de viaţă liberă; preotul săvlrşeşte, din când în când, spre binele cutărei sau cutărei familii dintre enoriaşii săi, câte o abatere de la legalitatea inchizitorială, al cărei reprezentant în sat este, cu toate a-cestea, chiar el. Nu este oare cea mai bună cale de a fi un protector şi de a-şi păstra puterea? Păstorul Pierre Maury, proscris de multă vreme şi urmărit de poliţia de pretutindeni, în privinţa aceasta este categoric3: dacă preotul din Montaillou ar fi vrut să pună mina pe mine, ar fi '-putut-o face demult! într-o zi, când venise să strângă dijma acasă la tata, m-a văzut acolo, a vorbit cu mine şi, cu toate acestea, n-a pus să mă aresteze.

Compromişi pe vremuri în catarism, cei din familia Clergue fac deci parte din acele domus „cu catâri mari” (II, 58) şi cu averi mari, care au ştiut, ani de-a rândul, „să-şi salveze miza”, a lor şi cea a prietenilor lor; şi totuşi, în jocul acesta periculos, până la urmă, vor fi pierduţi.