Era libertatii statul national-legionar

5. Colonelul Zavoianu la Prefectura de Politie

În locul de Prefect al Politiei Capitalei, Conducatorul Statului îl numise la început pe Generalul Constantin Dona, o aleasa figura de ofiter român, stimat în cercurile legionare pentru atitudinea lui dreapta în marele proces al miscarii din Martie 1934. A facut parte din faimosul complet de judecata al Consiliului de Razboi din Bucuresti, care, refuzând sa se supuna atât injonctiunilor guvernului cât si ordinelor Palatului, a pronuntat o sentinta de achitare a Capitanului si a fruntasilor legionari dati în judecata împreuna cu el.

Generalul Dona era un om bine intentionat, dar nu corespundea grelei misiuni ce incumba Politiei în aceste vremuri de tranzitie de la un regim la altul. Nu avea dispozitia sufleteasca sa procedeze cu toata energia la arestarea asasinilor din timpul dictaturii carliste. Cum problema sanctiunilor era acuta pe atunci si nu mai suferea nici o întârziere, am cerut Generalului Antonescu sa-l înlocuiasca pe Generalul Dona cu Colonelul Zavoianu, care avea o alta structura sufleteasca, fiind înzestrat cu spirit de decizie si curaj.

E de semnalat faptul ca schimbarea de la Prefectura de Politie s-a petrecut la scurta vreme dupa intrarea în functie a Comisiei de Ancheta Criminala. Aceasta Comisie s-a constituit si a început sa lucreze în 4 Octombrie, iar în 5 Octombrie Colonelul Zavoianu si-a luat în primire postul de Prefect al Politiei Capitalei. Coincidenta celor doua date se datoreaza unui brusc reviriment de atitudine al Generalului Antonescu în problema sanctiunilor. Pâna atunci Generalul n-a apasat pe acceleratorul puterilor de care dispunea, iar ancheta lâncezea, sub directia binevoitoare a lui Mihai Antonescu, Ministrul Justitiei. Trebuie sa recunoastem ca numai datorita interventiei Generalului s-a trecut la faza de urmarire penala a celor vinovati de asasinarea legionarilor.

Cu numirea Colonelului Zavoianu s-a facut un pas urias înainte pentru tragerea la raspundere a complicilor Regelui Carol în uciderea Capitanului si a sutelor de legionari: Colonelul Zavoianu a primit de la Generalul Antonescu puteri depline în trei chestiuni esentiale:

1. A fost autorizat ca sa procedeze fara întârziere la arestarea preventiva a principalilor vinovati din timpul dictaturii carliste, fara sa mai astepte rezultatele Comisiei de Ancheta si emiterea mandatelor de arestare. Era de presupus ca multi din cei vinovati vor profita de libertatea lor provizorie pentru a disparea cum s-a întâmplat în unele cazuri.

2. A obtinut ca atât cei aflati cu domiciliul fortat cât si inculpatii detinuti în celulele Prefecturii de Politie sa fie încarcerati în închisoarea militara Jilava.

3. Ca o masura suplimentara de siguranta, însusi Generalul Antonescu i-a cerut Colonelului ca sa dubleze paza militara de la Jilava cu o paza legionara, pentru ca nimeni sa nu poata fugi, amagind vreo santinela.

Detinutii au fost ridicati din locurile unde se aflau pâna atunci si transportati la Jilava, unde au fost închisi în Fortul Nr. 13, acelasi fort care îi avusese de atâtea ori ca oaspeti pe legionari, în mult chinuita lor viata. Fostii calai au facut si ei cunostinta acum cu tristetea si umezeala acestei închisori, care a servit ca anticamera a mortii pentru multi legionari, în timp ce prigonitorii credeau ca au triumfat pe mormintele lor.

Prefectura de Politie organiza garda legionara de paza, care se schimba în fiecare zi, la orele noua seara. Garda se forma din efective legionare externe, procurate de Corpurile Legionare din Capitala, Razleti, Muncitori si Studenti. Paza generala a închisorii Jilava a ramas tot pe seama militarilor si numai Fortul Nr. 13, unde erau închisi în 19 celule cei arestati, se afla sub supravegherea garzii legionare.

Evident, pentru a duce la bun sfârsit actiunea de arestare a celor vinovati, Colonelul Zavoianu nu se putea baza pe vechile cadre politienesti, fiind ele însele implicate, în mare parte, în crimele carliste, dintre care unii comisari se aflau chiar sub stare de arest în subsolul Prefecturii. Nu e de mirare, deci, ca a fost nevoie sa munceasca la Prefectura un mare numar de legionari. Abia dupa ce a dispus de noul personal, a putut sa faca fata raspunderilor ce i le încredintase Generalul Antonescu si propria lui constiinta. La schimbarea vechiului personal, Generalul Antonescu nu numai ca n-a ridicat nici o obiectie, dar chiar l-a încurajat si a aprobat si fondurile suplimentare necesare pentru plata noilor functionari.

Numirea Colonelului Zavoianu la Prefectura de Politie avea si o alta semnificatie. Schimbarea se facuse tocmai în ajunul marii manifestatii legionare din 6 Octombrie. Era un gest de prietenie cu care Generalul Antonescu saluta aceasta manifestatie, pentru ca sa nu mai existe nici o umbra de neîntelegere între cele doua forte constitutive ale Statului.

Colonelul Zavoianu a fost cel mai aprig si mai lucid „razbunator” al Capitanului din perioada guvernarii noastre. Traise mult timp lânga Capitan, îl cunostea ca putini legionari si avea un cult pentru el. Îl scapase pe Capitan de la moarte în 1934, când era cautat de politie, cu ordinul de a fi suprimat. L-a tinut ascuns în casa lui si când venise ceasul sa se predea, l-a însotit, împreuna cu preotul profesor Grigore Cristescu, pâna la Consiliul de Razboi. Asasinarea Capitanului l-a zguduit adânc si a ramas cu durere în suflet care nu se mai putea alina decât prin pedepsirea calailor care l-au strangulat în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938.

Ajuns în fruntea Prefecturii de Politie, a avut o atitudine implacabila si si-a pus toate fortele sufletului sau pentru a-i descoperi si a-i aduce în fata justitiei pe cei vinovati de înspaimântatoarea crima. Aceasta îndatorire i s-a parut a fi misiunea principala a vietii lui si cu împlinirea acestei misiuni si-a încheiat si propria lui viata.

6. Doua sinucideri

În cursul cercetarilor contra demnitarilor carlisti, s-au petrecut si doua cazuri de sinucidere, care nu au decât o legatura marginala cu ancheta propriu-zisa. Cei ce si-au pus singuri capat vietii au fost Maiorul Teofil Sidorovici si Profesorul Petre Andrei.

Maiorul Teofil Sidorovici a fost Comandantul organizatiei oficiale a tineretului român Straja Tarii. Om de încredere al Palatului, misiunea ce i s-a încredintat a fost sa scoata tineretul din scolile secundare de sub influenta Capitanului si sa-l atraga sub sceptrul Regelui, care luase titlul pompos de „Marele Strajer”. Desi activitatea educativa a Maiorului Teofil Sidorovici era îndreptata împotriva Legiunii, nimeni nu s-a gândit sa-l traga la raspundere, deoarece, conform criteriului stabilit, nu apartinea grupului central de asasini, aceia care au executat ordinele sângeroase ordonate de Palat.

Maiorul Sidorovici cazuse sub cercetarile altei Comisii. Generalul Antonescu înfiintase si o Comisie de Ancheta a bunurilor fostilor demnitari ai tarii, înalti functionari, fie sub guvernarea partidelor, fie sub aceea a guvernarii carliste. Presedintele acestei Comisii era Consilierul de Curte de Casatie, Petit, un om extraordinar de corect si scrupulos. Examinând gestiunea de la Straja Tarii, Consilierul Petit a gasit o suma de sase milioane de lei care nu putea fi justificata pe baza actelor, frauda ce i-a trecut-o în sarcina lui Teofil Sidorovici, pentru nereguli în mânuirea banului public, Consilierul Petit a dat dispozitii Prefectului de Politie sa-i aplice fostului Comandant al Strajii Tarii domiciliul fortat pâna ce va aparea în fata justitiei. Asa se face ca, în acel moment, Teofil Sidorovici a fost pazit în propria lui casa de agenti ai Prefecturii de Politie, între care se aflau si legionari. N-a fost bruscat sau amenintat, ci tratat cu toata deferenta, în asteptarea deciziei ce-o va lua Comisia de Ancheta a Bunurilor.

În aceste împrejurari, când se afla în stare de arest domiciliar, Maiorul Sidorovici s-a sinucis în 23 Noiembrie 1940. Comisia Speciala de Ancheta a dat un comunicat în care a explicat cazul. Probabil l-a împins la acest act disperat un ultim sentiment de onoare. Era înjositor pentru el, fostul educator al tineretului român, sa apara într-un proces acuzat de a-si fi însusit bani publici.

Trecând la al doilea caz de sinucidere, al Profesorului Petre Andrei, din toate cercetarile facute chiar în timpul guvernarii noastre, rezulta ca se datoreaza bolii de care suferea. Era neurastenic. Petre Andrei fusese profesor universitar la Iasi si unul dintre fruntasii partidului national-taranesc. Apartinea aripii stângi a acestui partid, de orientare socialisto-marxista. Când Regele Carol a suprimat Constitutia în vigoare si a trecut sub dictatura, Petre Andrei n-a avut nici un scrupul ca sa-si paraseasca convingerile lui democratice si sa se ataseze Palatului. Odata cu el, toti liderii national-taranisti de tendinta marxista au facut acelasi viraj si au servit ca ministri în succesivele guverne carliste. Figurile proeminente ale stângii taraniste care l-au abandonat pe Maniu si s-au pus la dispozitia camarilei au fost Armand Calinescu, Mihail Ralea, Mihail Ghelmegeanu... si Petre Andrei.

În guvernul Tatarascu, din care am facut parte si eu câteva zile la sfârsitul lui Iunie 1940, Petre Andrei era Ministrul Educatiei Nationale, iar eu eram Subsecretar de Stat la acelasi Departament. S-a purtat prietenos cu mine si m-am despartit de el cu o buna impresie.

Petre Andrei n-a fost inclus în lista celor destinati a fi trimisi în fata Comisiei de Ancheta Criminala, nici Ralea si nici Ghelmegeanu. Fosta stânga national-taranista a fost crutata, caci, conform criteriului adoptat, nu facea parte din lotul marilor vinovati.

Ce s-a petrecut între timp la Iasi, tocmai când aceste liste se întocmeau la Bucuresti? Politia legionara locala a facut o descindere la domiciliul Profesorului Petre Andrei. Profesorul era cunoscut în cercurile legionare de la Iasi ca un dusman implacabil al miscarii înca din perioada luptelor studentesti, încât tinerii care i-au calcat casa traiau înca sub proaspata amintire a camarazilor ucisi în timpul guvernelor carliste, din care facuse parte si Petre Andrei. Ei nu venisera însa în intentia sa-l aresteze sau sa-i faca vreun rau, ci doar vroiau sa-i examineze hârtiile cu gândul ca vor descoperi ceva compromitator în sarcina fostului regim. În timp ce legionarii erau ocupati cu perchezitia, Profesorul a trecut în alta camera si si-a pus capat vietii.

Ne putem imagina ce s-a petrecut în sufletul lui. Crezând ca va fi ridicat de acasa, închis si anchetat pentru participarea lui în guvernele responsabile de asasinarea Capitanului si a celorlalti legionari, sub povara acestei temeri, si-a pierdut cumpatul si a recurs la acest act disperat. Daca n-ar fi avut sistemul nervos zdruncinat si si-ar fi pastrat firea, Petre Andrei ar fi trait înca multi ani, iar sub comunisti, spre care înclina prin formatia lui doctrinara, si-ar fi reluat cariera politica, acceptând sa serveasca sub o dictatura noua, ca si colegul sau Ralea.

Însasi data timpurie a mortii lui Petre Andrei, 4 Octombrie, indica cu claritate ca este vorba de o întâmplare locala, care n-a fost provocata de la Bucuresti. Într-adevar, abia la 4 Octombrie s-a constituit Comisia de Ancheta Criminala si au fost întocmite listele cu marii vinovati; actul lui Petre Andrei se datora dezechilibrului sau nervos, neurastenie în grad înalt, care i-a potentat complexul de culpabilitate, pana a-l determina sa se sinucida, socotind ca nu mai are nici o sansa de salvare. Nici în cazul lui Teofil Sidorovici si nici în acel al lui Petre Andrei, Legiunea n-a avut nici un amestec. O fatalitate i-a împins pe amândoi sa se sinucida când puteau sa traiasca. Generalul Antonescu nici atunci si nici dupa expulzarea noastra de la putere, prin lovitura lui de Stat din Ianuarie 1941, n-a încercat sa puna în sarcina noastra aceste sinucideri. Faptele erau prea evidente si prea bine cunoscute ca sa le poata capitaliza contra Legiunii.

7. „Nu vreau sa vars sânge”

Era pe la începutul lunii Noiembrie, înainte de marea manifestatie de la Iasi, când întrând odata în cabinetul Generalului, din primul moment aduce vorba despre cei închisi la Jilava. Când vorbea, nu ma privea în ochi, asa cum îi era obiceiul, ci piezis, ca si cum ar avea ceva pe constiinta.

– Domnule Sima, îi voi pedepsi pe ticalosii care i-au asasinat pe legionari cu toata strasnicia, dar nu vreau sa vars sânge.

– Ce întelegeti prin asta, Domnule General?

– Vor fi condamnati la pedepse grele, dar nu la pedeapsa capitala. Îmi repugna sa vars sânge.

– Nici eu nu spun, Domnule General, ca toti cei arestati sa fie condamnati la moarte; poate printre ei se mai gasesc si oameni mai putin vinovati, dar nu putem transforma o exceptie într-un principiu de judecata. Nu trebuie sa uitam faptele odioase savârsite de acesti nemernici: asasinarea lui Corneliu Codreanu si a sute de elemente de valoare.

Cum îmi parea ca nu l-am putut convinge, am adaugat:

– Domnule General, ati vazut moderatia de care am dat dovada în problema sanctiunilor. N-am cerut tragerea la raspundere a tuturor celor culpabili de crime contra legionarilor. Ci numai a principalilor vinovati. De la 500 de persoane implicate în aceste crime, au ramas sa fie trimise în judecata aproximativ 60. Nu urmarim o razbunare în sens revolutionar, cu acele varsari de sânge caracteristice altor tari, când a fost doborât un regim tiranic, ci m-am limitat la minimum de sanctiuni, impuse de adevar si dreptate. Ce vor zice masele legionare când vor afla ca principalilor vinovati li s-a crutat viata? Oare acestia au crutat viata atâtor tineri care astazi ar fi de folos patriei? Nu uitati ca si D-voastra erati pe punctul sa cadeti victima acestor asasini. Aduceti-va aminte de situatia din vara!

A mârâit ceva, vadit nemultumit de atitudinea mea, si a trecut la alt subiect.

Ce se întâmplase? Cum de Generalul Antonescu, furios pâna la isterie la început contra fostelor cadre carliste si dispus fara a clipi din ochi sa le aplice pedeapsa capitala, acum batea în retragere, adoptând criteriul de „a nu varsa sânge”? Din Octombrie pâna în Noiembrie, se exercitasera asupra lui puternice influente si presiuni, pentru a-l determina sa salveze viata celor închisi la Jilava. Cei aflati sub ancheta dispuneau de numeroase legaturi în lumea politica a Capitalei si, prin familiile lor, au întrat în contact cu anturajul lui Antonescu. Nu trebuie uitat apoi ca cei arestati dispuneau de mari mijloace materiale, rod al favorurilor de care s-au bucurat din partea regelui Carol, ca rasplata pentru crimele savârsite, si cu banii ce-i aveau n-au avut nici o greutate ca sa corupa persoanele din cercul intim al Generalului, pentru ca acestia, la rândul lor, sa-l determine sa se poarte mai indulgent cu cei închisi la Jilava.

A mai intervenit si o alta cauza: solidaritatea de corp între militari. Multi din cei închisi erau ofiteri superiori, îl cunosteau pe Antonescu din timpul când au servit în armata împreuna, pâna ce-au ajuns la cele mai înalte grade. Acest trecut ostasesc comun lasase urme în sufletul Conducatorului si acum îi venea greu sa verse sângele fostilor colegi de cariera, desi recunostea ca s-au facut vinovati de cele mai abominabile crime.

8. Cum a lucrat Comisia de Ancheta

În lucrarile Comisiei de Ancheta trebuie sa distingem doua faze. Câta vreme Conducatorul Statului parea ferm decis sa-i pedepseasca pe cei vinovati, Comisia a aratat aceeasi energie în cercetarile facute. Au fost si cazuri când persoane culpabile de crime, neidentificate de legionari, au fost descoperite si arestate din ordinul Comisiei de Ancheta. Când însa Generalul a dat semne de sovaire, nevrând „sa verse sânge”, cum mi-a spus, atunci si Comisia de Ancheta si-a schimbat atitudinea. Simtind membrii ei ca Generalul vrea sa-i ocroteasca pe cei acuzati, au început si ei sa se poarte circumspect. Tendinta generala a Comisiei nu mai era din acel moment sa faca lumina în chestiunea ce li s-a încredintat, ci mai degraba sa usureze soarta celor închisi. În cursul lunii Noiembrie, s-au petrecut o serie de fapte nelinistitoare cu cei închisi la Jilava, care au provocat, revolta legionarilor.

În special doua cazuri scandaloase, când criminalii notorii au fost absolviti de Comisie de orice acuzatie, „din lipsa de probe”, au contribuit la tulburarea spiritelor. Sublocotenentul de jandarmi Cinghita, care a comandat plutonul de executie, de la Vaslui, unde au fost ucisi 31 de legionari, a fost declarat nevinovat de Comisia de Ancheta si s-a ordonat punerea lui în libertate. Comisarul Davidescu, de la Prefectura de Politie, responsabil de numeroase crime savârsite în beciurile ei, s-a bucurat si el de un „non lieu”. În ambele cazuri, Colonelul Zavoianu, Prefectul Politiei Capitalei, a refuzat sa dea curs, si pe buna dreptate, deciziei Comisiei de Ancheta.

Aceste decizii absurde, care ignorau realitati elementare, au scos în evidenta viciul de constituire al Comisiei de Ancheta. În completul ei nu figura nici un legionar, desi a fost creata tocmai pentru a instrui crimele savârsite contra lor. Era formata din oameni care nu cunosteau de-aproape întâmplarile sângeroase din timpul dictaturii carliste. Stiau ca s-au savârsit anumite crime, dar atât.

Tesatura intima a prigoanei contra legionarilor le era straina. Si atunci oricâta bunavointa ar fi avut si oricât zel ar fi desfasurat, puteau savârsi greseli grave. Legionarii îi cunosteau pe asasini din propriile lor patanii. Traisera sub teroarea lor, îi vazusera ucigându-i pe prietenii si camarazii lor. Unii legionari scapasera cu viata si puteau indica cu precizie cine a ucis legionarii de la Vaslui, de la Miercurea Ciuc, de la Râmnicu-Sarat. În mod normal, Comisia de Ancheta ar fi trebuit sa colaboreze cu serviciile miscarii la identificarea asasinilor. Nu stiu daca aceasta a fost o omisiune voita, sau numai o scapare din vedere a Generalului. Cert e ca daca Comisia ar fi colaborat strâns cu miscarea în cursul anchetei, nu ar fi semnat acte de urmarire a unor indivizi prea bine cunoscuti pentru ferocitatea cu care au executat ordinele camarilei.

Dar amabilitatile Comisiei de Ancheta cu detinutii de la Jilava nu se opresc aici. Pe la mijlocul lunii Noiembrie, Prefectura de Politie primeste o adresa din partea Comisiei, prin care se cerea transferarea într-un sanatoriu a Generalilor Bengliu si Marinescu, pentru motive de boala. Nici acestei dispozitii nu i s-a dat curs de catre Colonelul Zavoianu. Se urmarea crearea unui sistem fraudulos în relatiile cu detinutii, care sa duca la dezlânarea anchetei si la subtilizarea progresiva a vinovatilor.

În acelasi timp am observat cu îngrijorare o anumita inertie si chiar indiferenta a Conducatorului referitor la proces. Nu se prevazuse înca nimic, nici ce instanta ar urma sa-i judece pe detinutii de la Jilava si nici data aproximativa a începerii procesului. Tot pe atunci, întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât timp ar mai dura lucrarile Comisiei de Ancheta, mi-a raspuns ca circa 6-7 luni. El spunea ca trebuie sa treaca prin fata Comisiei toti fostii prefecti militari, fostii comandanti de legiuni de jandarmi si toti cei implicati într-un mod oarecare în executiile legionare. Aceasta însemna convocarea si audierea a înca câteva sute de persoane. Asa cum înfatisa Mihai

Antonescu activitatea Comisiei, parea ca depune un zel extraordinar pentru a nu scapa nici un vinovat nepedepsit. Am fost pur si simplu speriat.

”L-am avertizat pe Mihai Antonescu ca cu aceasta metoda se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi. Noi urmarim o pacificare grabnica a tarii. Ce vedem însa? Ancheta se prelungeste, ia proportii, cuprinde alte si alte categorii de vinovati. Odata cu actiunea Comisiei de Ancheta, amenintarea creste, se generalizeaza, se extinde asupra tuturor culpabililor, mari si mici. Noi am convenit ca sa nu fie trasi la raspundere decât principalii vinovati, dar în afara nu se stie acest lucru. Cred ca a sosit timpul sa se specifice intentiile guvernului: care din acei anchetati vor fi chemati în fata justitiei, ce instanta este prevazuta sa-i judece si cam când ar putea sa înceapa procesul. Cu aceste precizari, ar scadea tensiunea brusc în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi aceste nedumeriri, de-a face cunoscut cât mai repede pâna unde se va aplica actiunea justitiei, în ce forma si în ce termen se va aplica. Prelungirea acestei situatii provoaca nemultumiri în armata, unde atâtia ofiteri de cariera, fosti prefecti sub Carol, se bucura de prietenii si protectii puternice” (Tot ce este între semnele citatiei, este reprodus din cartea Cazul Iorga-Madgearu).

Mihai Antonescu mi-a raspuns ca nu poate face nimic pâna ce Comisia de Ancheta nu-si încheie lucrarile si îi prezinta dosarul. Mi-a cerut sa avem încredere în General.

Argumentul Ministrului de Justitie nu era valabil. „Existau suficiente dovezi ca sa se deschida actiune publica contra principalilor vinovati, cel mai târziu în Ianuarie. Declaratiile agentilor din provincie nu erau esentiale. Ei nu puteau decât sa confirme de 70 de ori ca ordinele de executie s-au transmis de la Urdareanu, prin Argeseanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi desfasurat procesul principal, Comisia de Ancheta sa-si continue lucrarile si sa propuna sa fie audiate ca martori persoanele a caror depozitie putea contribui la lamurirea completului de judecata.

În sfârsit, nu era nici o dificultate ca alti vinovati, descoperiti ulterior, sa fie judecati într-un alt lot. Daca ar fi existat buna credinta din partea lui Antonescu, se putea gasi o „solutie care sa potoleasca nelinistea din miscare. Era suficient în acele momente sa se dea un comunicat ca procesul va începe în scurt timp.

Antonescienii, prefacându-se ca sunt extrem de interesati în descoperirea tuturor vinovatilor, utilizau tactica temporizarii, în speranta ca, prelungindu-se perioada cercetarilor, se va ivi un moment politic favorabil pentru a salva de la moarte chiar si principalii vinovati”.

Aceasta era situatia în ajunul deshumarii Capitanului. Ancheta se împotmolea în incertitudine si confuzie, sub presiunea influentelor ce se exercitau asupra Generalului din partea anturajului sau. În tara se crease o tensiune cu dublu efect si amândoua în dezavantajul nostru: tensiune în armata, în cadrele politice ale fostului regim carlist si ale partidelor, care nu stiau pâna unde se va extinde actiunea justitiei si ce soarta îi asteapta si pe ei, si neliniste în rândurile legionarilor, care aveau sentimentul ca sunt frustrati în asteptarea lor de a fi trasi la raspundere cei vinovati de asasinarea Capitanului si a camarazilor lor.