Ervin Rohde

I

Cultul sufletelor, cu toate excrescenţele lui, nu venea în vreun fel în sprijinul ideii că sunetelor celor morţi le poate fi hărăzită o existentă în sine, în afara oricăror relaţii ale lor cu lumea celor vii. Cine era preocupat de această problemă şi voia să ştie mai multe despre ea, nu avea alte surse, în afară de doctrinele filosofice şi teologice, decât fanteziile şi istorisirile din vechile poeme şi legende.

Şi în această epocă târzie era încă adânc întipărită în imaginaţia populară ideea unui tărâm îndepărtat al sufletelor în care sălăşluiau umbrele fără vlagă ale celor stinşi din viaţă, oricât de puţin compatibilă era această idee cu credinţele ce stăteau la baza cultului care prevedea venerarea sufletelor celor morţi şi aducerea de ofrande la mormintele lor. Ideea aceasta trebuie să fi fost foarte răspândită; îi dăduseră naştere descrierile din poemele homerice, care rămăseseră şi în această epocă primele cărţi pe care le citeau şi le studiau tinerii şi o sursă de delectare şi de învăţăminte pentru toate vârstele. Iritarea mânioasă pe care fi-losofii şcolii stoice şi epicureice o manifestă faţă de această credinţă răsărită pe solul homeric ar fi cu totul fără obiect, dacă această credinţă nu ar fi fost împărtăşită de mulţimea celor lipsiţi de cultură filosofică. Scriitori de mai târziu confirmă într-adevăr faptul că vechile idei despre Hades, departe de a fi dispărut, rămăseseră foarte vii în rândurile poporului.

Poemele teologice şi semifilosofice se întreceau în a descrie, fiecare potrivit teoriilor şi intenţiilor sale, cum erau aceste adâncuri ale infernului şi ce se petrecea acolo. Dar toate aceste descrieri ale tărâmului sufletelor, pornind de la care Virgiliu a construit o ampla şi nuanţată imagine de ansamblu, au rămas doar jocuri ale fanteziei şi de cele mai multe pri nici nu voiau a fi altceva, O credinţă popu' bine stabilită, clar conturată, nu a putut exista în acest domeniu de care religia statului, cu dogmele ei instituite, se ţinea departe.

Am putea vorbi mai curând despre faptul că, alături de ideea că sufletele se strâng laolaltă în imperiul zeilor subpământeni, s-a dezvoltat şi s-a statornicit în popor credinţa într-o justiţie compensatorie ce va fi făcută în lumea cealaltă. Celui oprimat şi lipsit de bucuriile vieţii îi place să spere că totuşi cândva, undeva – fie şi dincolo de experienţa şi de realitatea concretă – îi va fi şi lui dăruită fericirea, de care pe pământ au avut parte doar alţii. Cel ce venerează plin de evlavie divinitatea îşi aşteaptă, măcar în lumea spiritelor, răsplata pe care adesea nu o primeşte pe pământ. Dacă această încredere într-o justiţie compensatorie, în răsplătirea celor cuvioşi şi în pedepsirea nelegiuiţilor în lumea cealaltă, s-a răspân-dit şi s-a consolidat acum într-o mai mare măsură decât înainte, este sigur că la aceasta a contribuit considerabil cultul consacrat divinităţilor supământene, aşa cum era practicat în cadrul misterelor de stat şi al anumitor comunităţi religioase; după cum, pe de altă parte, convingerea că zeii au, în lumea cealaltă, puterea de a pedepsi şi de a răsplăti a atras necontenit participanţi la aceste mistere, care-şi o-fereau ajutorul şi mijlocirea tocmai pentru ceea ce urma să se întâmple în viaţa de apoi. Despre aceste taine care se sustrag oricărei experienţe nu-şi închipuiau că ştiu lucruri mai precise decât cei care credeau în mod ferm în dogmele vreunei comunităţi închise. Este de discutat dacă grozăviile descrise de autori mai târzii despre pedepsele din infern, despre chinuri veşnice suferite într-un foc nestins şi alte asemenea fantezii erau altceva decât năsoociri menite să-i sperie pe membrii unor conventi-cule înguste. Răspândită era în continuare credinţa că oamenii, trecuţi prin atâtea încercări, ajung după moarte într-un loc mai plăcut şi mai prietenos. Homer îl întipărise în amintirea tuturor. Pentru el Câmpiile Elizee erau un loc de pe suprafaţa pământului în care, prin-tr-un act neobişnuit de graţie, zeii îi strămutau pe unii favoriţi ai lor încă din viaţă, pentru a se bucura acolo, feriţi de moarte, de o fericire veşnică. Mergând pe urmele lui, alţi poeţi ce i-au urmat au adăugat celor câţiva oameni strămutaţi în Elysion sau pe Insulele Fericiţilor, unde le era rezervată în taină o viaţă fericită şi pe unii eroi sau eroine ale vechilor legende. Cel care vedea în Elysion locul făgăduinţei, în care erau trimişi după moarte toţi oamenii care au dus o viaţă plăcută divinităţii, nu puteau concepe Elysion-ul sau chiar Insulele Fericiţilor decât ca fiind situate în interiorul pământului şi accesibile numai sufletelor eliberate de trupuri. Aşa s-a crezut îndeobşte în vremurile mai noi. Părerile erau însă oscilante. Era firesc ca imaginaţia să caute din nou, la suprafaţa pământului, acele insule ale fericiţilor, lăcaş al spiritelor privilegiate; ea a încercat chiar să descopere drumul ce duce acolo şi să-l arate oamenilor aflaţi în viaţă. Cea mai cunoscută încercare de acest fel este cea atribuită lui Sertorius. De ce trebuiau oare aceste insule ale spiritelor să rămână pentru totdeauna necunoscute şi inaccesibile pe suprafaţa pămnâtului, pe care erau încă atâtea de descoperit, când în Marea Neagră era totuşi cunoscută şi des vizitată insula pe care Ahile, exemplul cel mai fericit de răpire miraculoasă, trăia veşnic, bucurânduse în continuare de întreaga forţă a tinereţii? Secole de-a rândul Leuke a fost considerată un Elysion destinat anume lui Ahile şi câtorva eroi de elecţie şi vizitată cu veneraţie de cei care credeau a simţi aici direct şi palpabil ceva din existenţa misterioasă a spiritelor fericite, întărită de exemple atât de concrete şi de evidente, credinţa că sufletul şi trupul pot fi strămutate în chip miraculos pentru a trăi veşnic împreună nu a dispărut nici în această epocă prozaică. Celor cultivaţi însă credinţa aceasta le devenise atât de străină şi de neînţeles micit, chiar şi atunci când se referă la vechi legende despre asemenea strămutări, nu mai sunt în stare să spună cum anume şi-a închipuit lumea de demult că se petrec astfel de întâmplări miraculoase. Ca exemple de strămutări în peşteri, Amfiaraos şi Trofomios erau prezenţi în mintea tuturor; până în epoca cea mai nouă se credea că îşi duc existenţa veşnică în adâncul pământului şi erau veneraţi în cadrul cultului ce le era consacrat. Legende populare povesteau despre strămutarea unor tineri frumoşi în imperiul nimfelor şi al spiritelor. Iar miracolul acesta nu era refuzat ou totul nici timpului prezent. Din momentul în care, după modelul lui Alexandru însuşi, re- -gilor şi reginelor regatelor macedonene din Orient li s-au adus onoruri divine, a putut apărea şi legenda că divinul stăpânitor nu a murit la sfârşitul existenţei sale terestre ci, i. răpit” de zei, trăieşte în continuare. Cum o spunea lămurit încă Platou, zeilor le este dat să trăiască veşnic şi cu trupul şi cu sufletul. Teologia de curte putea să ceară supuşilor să creadă în astfel de miracole eu atât mai mult cu cât în Orientul semit şi poate şi în Egipt, se întâlnea adesea în legendele locale ideea că uniii oamend iubiţi ide zei şi mai apropiaţi de natura divină erau strămutaţi într-o viaţă veşnică. Această comlcepţie se regăsea şi în legendele italice, evident influenţate de cele greceşti. In rândurile grecilor şi ale semigrecilor credinţa populară nu respingea – şi aceasta dincolo de orice linguşire de curte – ideea ca eroi ai visurilor lor, ca Alexandru cei Mare, nu aiu murit, ci au dispărut întmun tărâm în care trăiesc ou trupul o viaţă nesiîrşitâ. Aşa se face că, ia începutul secolului al 11l-iea al erei noastre, în Moesia a reapărut un Alexandru care cutreiera ţara cu o suită de bakhoi, fiind socotit pretutindeni că este unui şi acelaşi eu. Marele rege; tot aşa se întâmplase mai înainte cu Nero, despre care se credea că nu murise, ci doar dispăruse pentru a reveni apoi pe pământ. Despre Antanoos, frumosul tinăr iubit de Hadrian, dispărut în valuri şi adorat apoi ca zeu, se credea, ae asemenea ca nu a mur.it,.ci a fost răpit în chip miraculos^ Foarte soiemn se vorbea despre miracolul răpirii lui Apolionios din Tyana; mulţi i-au dat cu siguranţă crezare, ca de altfel şi celorlalte minuni cane erau puse în seama acestei problematice figuri de profet.

În toate timpurile, credinţa nu a atribuit decât unui mic număr de oameni, care s-au bucurat de o favoare şi de o înzestrare miraculoasă, continuarea neîntreruptă într-un loc tainic şi fericit, a vieţii fizice şi sufleteşti incepute pe pământ. Aceasta era forma cea mai veche de nemurire la care ajunsese gândirea greacă. Nemurirea sufletului ca atare, în virtutea naturii iui însăşi de forţă divină, nemuritoare, aflată în trupul tocător, nu a devenit nicicând oibiectul credinţei populare greceşti-Dacă întlnim pe ici pe, colo>, în gândirea populară, ecouri ale acestei credinţe, ele se explica prin faptul icâ frânturi ale doctrinelor teologice şi ale filosofaei larg răspândite în acea vreme au putut pătrunde până în păturile de jos ale mulţimii neştiutoare. Ideea nemuririi sufletului a fost de fapt apanajul exclusiv al teologiei şi filosofici. Când cultura greacă a intrat, în Orientali elenizait, în icotnitact cu culturi străine, ideea insolită a vieţii divine şi nepieritoare a sufletului omului a fost preluată de străini nu din tradiţiile populare greceşti, ci din sugestiile oferite de Mosofia greacă, răspândită cu mai mare uşurinţă şi în afara teritoriului naţional. Ea a prins rădăcini mai admici la poporul evreu, receptiv la asemenea idei.

În lumea de reprezentări a poporului grec, credinţa în supravieţuirea sufletului omenesc după moartea trupului a luat în cursul timpului ifoirme 'dintre cele mai diferite care, în epoca aceasta. TSrzile, se păstrau toate vii. Coexjstând cu drepturi egale. Nâ'ci o dogmă relieioasă clar formulată nu ajutase pe vreuna să triumfe asupra celorlalte.

În oe măsiuiră vreuna, din formele diverse ale credinţei, aşteptărilor şi speranţelor ce se aflau la îndemâna tuturor, a pătruns mai adâno în spiritele oameniloir. S-ar narea că putem desprinde din numeroasele inisicriipţii d, e pe pietrele funerare, în caremai ales în această epocă târzie, poporul îşi eynrirna ini 'deplină candoare credinţele. Sursa aceasta trebuie totuşi Moşită eu multă precauţie.

Dacă ne plimbăm în gârud printre lungiile şiruri de morminte greceşti şi dadă citim inscripţiile de pe pietrele funerare, care au intrat în Maurele epigrafiei greceşti, ne izbeşte în prifaptul că marea lor majoritate nu pomeneşte nimic despre vreo speranţă în dăinuirea vieţii sufletului după moarte. Ele se mulţumesc să indiice numele celui mort, numele tatălui său şi (dacă este departe) patria defunctului. Doar în unele locuri se obişnuieşte să se adauge un „ladio”. Nu ar fii o explicaţie suficientă a acestei (tăceri obstinate invocarea spiritului de eoonomie al urmaşilor, favorizat, este drept, pe ici pe colo, de legile unor oraşe care interziceau inscripţiile prea abundente pe morminte. Tăcerea aceasta a unor oameni cărora le plăcea atât de mult să vorbească în proză sau în versuri este, în felul ei, foarte elocventă. Dacă nu simţeau nevoia să formuleze astfel de speranţe consolatoare, era pentru că la baza lor nu stătea niioi o convingere autentică. Ei nu smulg uitării decât ce le aparţinea în exclusivitate, numele care-i deosebea de toţi ceilalţi, rămăşiţa ultimă, goală de orice substanţă, a fostei lor personalităţi. Dintre dnscrip-ţiile funerare doar o mică parte dau o expresie clară speranţei în supravieţuirea pe lumea cealaltă, iar dintre acestea doar puţine sunt compuse în proză. Speranţa într-o altă lume nu este formulată ou simplitatea cu care se comunică adevăruri certe, ci în forma artistică pe care fantezia poetică şi avântul sufletului o dau gândurilor (inspirate ce depăşesc domeniul realităţii de toate zilele. Acest lucru este cu siguranţă semnificativ, dar şi printre inscripţiile funerare poetice precumpănesc cele care, privind în urmă la viaţa celui mort, la firea, la norocul şi la faptele sale şi dând glas, adesea cu o sinceritate mişcătoare, durerii şi ataşamentului celor ce i-au supravieţuit, rămân totuşi cu gândul la cele din această lume. Iar dacă şi-l îndreaptă spre o e lume o fac privind spire o scânteietoare t^3-a făgăduinţei, aflată dincolo de ornice experienţă şi irealitate demonstrabilă. Cine nutrea gânduri atât de înalte era normal să simtă nevoia, mai mult decât alţii, să le dea o expresie mai lelevată în versuri. Am risca însă să greşim dacă, din faptul că în inscripţiile funerare compuse în versuri precumpănesc asemenea gânduri, am trage concluzia că ele au predominat în genere în rândurile oamenilor acelor vremi.

În asemenea poezii funerare nu-şi găseşte decât foarte rar expresia vechea şi simpla concepţie cane, în spiritul poemelor homerice, consideră, fără lamentaţii şi speranţe deşarte, că sufletul celui mort dispare în Ereb. Mai frecvent întâlnim formula tradiţională „odih-nea&că-se în pace”, care se adresează de fapt celui ce se află în mormânt, dar face aluzie şi la „sufletul” ce s-a îndreptat în zbor spre Hades. Căci a rămas vie credinţa că morţii se dujc într-un imperiu al sufletelor: în Hades, lumea zeilor siuhpământeni, lăcaşul Persefonei şi ai nopţii primordiale. Domneşte acolo o viaţă i împuţinată, stăpânită de „uitare”, din care, du-l pă ce bea, sufletului d, se întunecă conştiinţa. I Acolo sunt adunaţi „cei mai mulţi”; cel ce moare se mângâie cu speranţa că va putea saluta acolo pe cei dintre ai lui care s-au stins mai înainte din viaţă.

Apar însă acum şi gânduri mai severe. Se [face uneori aluzie la un tribunal de sub, Pământ care desparte sufletele, după meritele lor, în două, dacă nu chiar în trei grupe. Gândul nu stăruie asupra nefericirii celor pedepsiţi, pe care poezia teologică se complăcea în

I & p descrie. O mentalitate mai blajină putea aYpa, cu conştiinţa senină, siguranţa răsplatei Kntru meritele propriii, fără a simţi nevoia 4 ^e a se bucura în chip fariseic de chinurile ^a care vor fi supuşi cei păcătoşi. Nici urmă 5n= însă de pocăinţă şi de teama pentru propria soartă! Sufletul speră să obţină ce i se cuvine, să ajungă pe insulele sau pe Insula Fericiţilor, în Elysion, lăcaşul eroilor şi al semizeilor. Astfel de speranţe sunt exprimate foarte frecvent, dar mai întotdeauna în puţine cuvinte, pline de făgăduinţe. Rareori întâlnim o descriere mai larg desfăşurată a lăcaşului celor fericiţi, pe care aceste iluzii sau descrieri îi caută de cele mai multe ori în tărâmul subpământean ai sufletelor; tot acolo este presupus a se afla şi „lăcaşul celor evlavioşi”, unde sub diferite forme este exprimată speranţa că se va desfăşura viaţa viitoare.

Apare însă şi ideea că oei cuvioşi vor fi cu totul scutiţi de întunericul de sub pământ. Unora dintre morţi li se adresează cu atâta siguranţă urarea de a-şi avea locuinţa în cer, în eterul strălucitor, printre stele, încât această credinţă că sufletul eliberat de trup se înalţă în regiuni supraterestre trebuie considerată a fi fost cea mai, răspândită în rândurile celor care, în această epocă târzie, aveau preocupări mai stăruitoare şi idei mai precise privitoare la existenţa din lumea cealaltă. Credinţa aceasta, potrivit căreia sufletul se înalţă până în vecinătatea zeilor cereşti, puţind ehiiar intra în rândurile lor, îşi are rădăcinile ajtât în sentimentele religioase cât şi în speculaţiile filosofice. Venind dintr-un trecut îndepărtat, iea ^-a răspândit şi consolidat în. Această epocă, probabil mai ales sub influenţa ideilor scriitorilor stoici despre „suflul” viu al sufletului omenesc, care aspiră să se înalţe în zone superioare, idei ee se bucurau de o largă popularitate.

Rareori însă gândul se avântă dinco'o de exprimarea acestei speranţe ce devenise î*1 multe 'Cazuri doar o formulă, a cărei semnificaţie nu mai era pe deplin înţeleasă. Abia dacă se întrevede ici şi colo vreun gând filosofic sau teologic, atunci când se spune că sufletul este „nemuritor”, că el nu este mort, ci doar doarme. Sunt puţine inscripţiile în care întâlnim ecoul doctrinei teologilor şi a filosofilor teologizanţi despre natura divină a sufletului, despre scurtul lui pelerinaj prin viaţa pământească şi despre menirea lui de a se reîntoarce la o existenţă divină, neîntrupată. Iar credinţa în tnansmigraţia sufletelor nu se face siimţită nicăieri. Cât despre influenţele doctrinei platoniciene, abia dacă întâlnim pe undeva vreo umbră a ei.

Nu spre filosofi, ci spre gândurile ce determină practica religioasă populară se îndreaptă cei ce speră să păşească după moarte într-o viaţă fericită, prin grija vreunui zeu, probabil al celui pe care l^au venerat cu devoţiune în cursul vieţii. El îi duce de mină – aşa speră – în iţara încântămii şi a purităţii. Cine „a ajuns să aibă un zeu -drept călăuză” 1 poate aştepta în linoişte viitorul. Printre zeii ce-i însoţesc pe morţi este menţionată cel mai adesea Persefona însăşi, nu singură, ci alături de Hermes, mesagerul eiAm putea fi ispitiţi să vedem aici o reminiscenţă a speranţelor trezite şi întreţinute de misterele eleusine sau de alte mistere înrudite cu acestea, care sunt surprinzător de rar amintite în inscripţiile funerare, în epitaful său – e adevărat de dată foarte recentă – un hierofant din Eleusis laudă ca fiind un mister revelat de zei vechea înţelepciune, devenită exemplară în legende ca aceea a lui Kleobis şi Biton, potrivit căreia 1 Epigramata graucu ex lapidib'ts cMecta, ed. Kai-bel, 650, 12 „moartea niu aduce muritorilor nimic rău, ci, dimpotrivă, este o fericire” *. În această ultimă epocă a vechii credinţe în zei, o filosofic mohorâtă şi-a găsit sursa de inspiraţie în mistere, care nu erau totuşi, la origine, atât de ostile vieţii. Este ceva tainic în dorinţa sau făgăduiala adresată -celui mort că în imperiul sufletelor va fi scutit de a bea apa uitării, că zeul lumii subpământene îi va oferi apă rece, că îl vor înviora izvorul Mniemosinei şi baia nemuririi, care îi vor păstra intacte memoria şi conştiinţa., prima condiţie a unei vieţi depline şi fericite. Pare a sie face aici aluzie la făgăduielile făcute de anumite culte secrete, prin intermediul cărora cel mort urmărise să câştige bunăvoinţa puterilor vieţii şi ale morţii; lucrul acesta este liknpede atunci când, în locul grecului Aiidomeus este numit Osiris, s'tâpânitorul egipteanal sufletelor., Fie ca Osiris să-ţi ofere apă rece”, iată o formulă foarte semnificativă pe care o întâlmm în repetate rânduri în inscripţiile funerare ale acestei epoci. În ele se face foarte rar vreo aluzie la cultele secrete -ale vremii, care făgăduiau celor ce participau la ele o viaţă veşnică şi fericită; într-una din ele întâlnim totuşi o aluzie la privilegiile preţioase pe care le putea obţine după moarte cel ce se iniţia în misterele lui Mithras.

Nu făgăduieli obscure ci experienţele reale întăresc credinţa celor rămaşi în viaţă, cărora apariţia în vis a celui plecat dinitre ei le-a dovedit limpede că „sufletul” lui nu a fost nimicit prin moarte. Dovada cea mai veche îşi păstrează pentru credinţa în supravieţuirea sufletelor forţa de convingere cea mai înde- 1 Efemeris tis arhaiologikis heterias, 1883, p. 81, 82 42D sec al III-lea e.n.

Îungată. Discipolul maestrului dispărut aşteaptă acum mai mult de la el, rugându-l să-l ajute în continuare, ca atunci când era în viaţă, în practica sa medicală; poţi să o faci – îi spune – căci ai acum o soartă mai bună, asemănătoare zeilor x.

Speranţele într-o supravieţuire activă a sufletului celui mort erau răspândite sub forme diverse. Ele nu au avut nicicând o formă unică, stabilită dogmatic. Nimănui nu-i era interzis să aibă idei diferite şi să le dea glas pe piatra sa funerară, chiar dacă se aflau la polul opus al acestor speranţe.

Un „dacă” dubitativ se strecoară adesea în inscripţiile funerare înainte de formula care exprimă speranţa într-o viaţă conştientă, în păstrarea deplină de către sufletul celui mort a sensibilităţii, în răsplătirea sufletelor după faptele lor. Citim în ele adesea cuvintele: „dacă acolo în adânic mai este ceva”. Îndoiala dispare atunci când se afirmă limpede că după moarte nu mai rămâne nimic viu din om. Ce se spune despre Hades şi despre spaiiimele şi consolările de acolo este doar o născocire poetică; ce ne aşteaptă sunt întunericul şi neantul. Mortul devine cenuşă sau pulbere. Elementele din care a fost format îşi iau înapoi ce le aparţinea; viaţa a fost doar împrumutată omului, la moarte el o restituie. Cu moartea îşi plăteşte vama pe care o datorează naturii. Lamentările pline de durere ale celor rămaşi în viaţă în faţa morţii crude, nemiloase, cane, cruntă ca o fiară sălbatică, li l-a răpit pe cel drag, nu ne mai îngăduie să întrezărim vreo sicântede de speranţă în supravieţuirea celui dispărut. Dar, ne spun alţii şi plânsul este zadarnic, pentru mort 1 Fiul şi discipolul său către medicul Filadelfos, c'ire încetase din viaţă, Epigramatz; 243,5 şi urm l ca şi pentru cei vii. Nimeni niu se mai întoarce; moartea înseamnă despărţirea definitivă. Nu ne rămâne decât să ne resemnăm. „Consolează-te, copiile, nimeni nu este nemuritor”, iată formula populară înscrisă adesea pe mormintele celor dispăruţi. Cândva încă nu eram, apoi am fost, iiar acum nu mai sunt; ce mai poate fi? Li se spune celor vii, care vor avea curând aceeaşi soartă, în inscripţiile de pe multe pietre tombale. „Trăieşte”, strigă cel dispărut cititorului'; „căci nouă, muritorilor, nu ne este dat nimic mai dulce decât această viaţă la lumina zilei” l. Mai mult decât în sunetul gol al gloriei supravieţuieşte în alţii cel în urma căriuia rămân pe pământ copiii şi copii ai copiilor lui. Mulţi îşi găsesc în aceasta o îmbărbătare în spirit cu adevărat antic şi nu mai simt nevoia vreunei alte consolări pentru faptul că sunt nemuritori.

Dar spiritul antic abia dacă mai dă semne de viaţă. Cultura antică, emanaţie a acestui spirit, este pe moarte. În pragul secolului al IV-lea ea intră în agonie. O moleşeală generală, marasmul bătrâneţii se făceau de mult simţite în rândurile populaţiei eterogene din sfera de cultură eleno-romană, în oare abia dacă mai curgea sângele nobil şi nealterat al grecilor şi romanilor. O dată pornit, procesul de degenerescentă nu mai putea fi oprit. Această epuizare lăuntrică a făcut să fie atât de fatal asaltul din afară al forţelor străine. Prăbuşirea definitivă a ceea ce încetase a mai fi viabil şi apariţia unor fenomene noi au fost mai rapide în Apus decât în Orientul elenizat. Şi 1 Epigramata, 560, 7; 362, 5 4J» aceasta nu pentru ca alici vechiul era mâi puţin puitred. Oboseala mâinii, declinul spiritului se simt în toate manifestările ultime din domeniul literaturii şi artei greceşti. Sărăcirea forţelor vitale care duseseră odinioară Grecia la marea înflorire a fiinţei sale proprii are ca urmare şi modificarea atitudinii individului faţă de viaţă, a raportului dinitre ansamblul vieţii vizibile şi tărâmul bănuit al puterilor nevăzute. Vremea individualismului a trecut. Ce se urmăreşte nu miai este eliberarea individului, înarmarea lui morală împotriva a tot ce nu-i reprezintă, a tot ce-i frânează libertatea de acţiune. El nu mai este, nu poate să mai fie, atât de tare, încât să se încreadă în propria lui raţiune şi conştiinţă: îl va conduce de acum înainte o autoritate care impune tuturor acelaşi lucru. Raţionalismul este mort. De la sfârşitul secolului al Il-lea devine tot mai puternică reacţiunea religioasă; ea câştigă şi mai mult teren în epoca următoare. Filosofia însăşi devine religie, alimentându-se din sursa intuiţiei şi a revelaţiei. Lumea nevăzută are câştig de cauză asupra lumii reale limitate, căreia experienţa îi fixează graniţe prea restrânse. Sufletul nu mai priveşte cu seninătate spre ceea ce se poate ascunde dincolo de negura morţii. Viaţa părea a avea nevoie de ceva care s-o împlinească. Ea se ofilise şi îmbătrânise şi nu mai spera să-şi recapete tinereţea pe acest pământ. Dorinţele şi aspiraţiile se avânta cu atât mai impetuos, cu ochii închişi, spre o existenţă nouă, chiar dacă ea s-ar afla dincolo de lumea cunoscută şi cognoscibilă. Sufletul se umple de dorinţe şi de speranţe, dar şi de teama de necunoscut şi de misterele lui înfriicoşătoare. Nici-când de-a lungul istoriei şi culturii vechi credinţa în nemurirea sufletului n-a fost îmbrăţişată ou atâta fervoare şi teamă ca în această

Epocă, în care cultura antica era pe cale de a-şi da ultima suflare.

Speranţele în nemurirea sufletului, larg răs-pindite în popor şi avându-şi rădăcinile mai mult în credinţă decât în gândire, îşi căutau împlinirea în ceremonii religioase care, într-o măsură mult mai mare decât cultul obişnuit al cetăţii, recomandau graţiei zeilor pe cei re- | uniţi la sărbătoarea secretă şi mai ales garan- | tau pioşilor participanţi o viaţă fericită în lumea. Cealaltă. Renasc în această epocă vechile mistere care se celebrau la Eleusis; ele se păstrează vii până spre sfârşitul secolului al IV-lea. Conventiculele orfice par a fi reunit credincioşi încă multă vreme. Orientul eleni-zat cunoştea pe atunci şi alte sărbători orgiastice de acelaşi tip.