Ervin Rohde

Impur şi rău iar din afară nu-l poate atinge nici un suflu impurificator. Aspiraţia spre o lume pură de dincolo, negarea şi dispreţul faţă de însoţitorul său terestru, trupul însufleţit, sunt străine „spiritului” lui Aristotel. E] nu se simte îndemnat să-şi caute „mântuirea”, eliberarea, nu-şi cunoaşte o asemenea vocaţie. Fapt stabilit este doar că în omul viu este prezent acest spirit „care se poate despărţi de ei”; de aici nu decurge însă nimic în ce priveşte scopurile vieţii. Acest fapt se manifestă prin posibilitatea dată omului de a sesiza din-tr-odată un fond de cunoştinţe supreme, nedemonstrabile, na prin efortul de gândire al „sufletului” său, căruia acest moment al cunoaşterii îi este anterior, ci doar datorită unei capacităţi spirituale superioare, unei fiinţe spirituale distincte, care-şi face simţită tocmai în acest fel prezenţa şi existenţa. Consideraţii de ordinul teoriei cunoaşterii şi nu consideraţii teologice au dus la distincţia pe care Aristotel o face între „spirit” şi „suflet”. Ceea ce se confirma acum din nou, nu era însă de fapt decât tot vechea doctrină teologică. Acest „spirit” i se părea şi lui Aristotel o fiinţă înrudită cu divinitatea. El socotea că viaţa pur contemplativă, viaţa consacrată contemplării obiectelor ultime ale cunoaşterii este un privilegiu al divinităţii şi al fiinţelor divine, scopul adevărat al activităţii forţelor vitale. Atunci când îl descrie, expunerea lui Aristotel, de obicei seacă şi sobră, capătă un ton elevat şi o strălucire ce vin din trăirea personală a realităţii supreme1. Această activitate contemplativă, care-şi găseşte în ea însăşi scopul şi plăcerea cea mai profundă, este un atribut al elementului divin din om, al spiritului; ea reprezintă însăşi viaţa acestuia. Dar această activitate spiritul o desăvârşeşte în timpul vieţii, în asociere cu trupul şi cu „sufletul” trupului. Dincolo de ea nu este de conceput nimic care,» Etica nicomahică, K 7-9

După încheierea cursului vieţii pământeşti, să dea conţinut vieţii şi activităţii spiritului în existenţa sa separată. Spiritul şi omul căruia îi este asociat nu pot, evident, nutri o dorinţă vie de a dobândi în lumea de dincolo o asemenea libertate, căreia gândirea noastră nu-i poate da nici un conţinut. Ideea imortalităţii, astfel concepută, nu poate avea pentru om nici valoare intimă, nici semnificaţie morală. Ea este concluzia unui raţionament logic, a unor consideraţii metafizice, nu însă şi o cerinţă lăuntrică a omului, li lipsesc atât claritatea şi caracterul concret, capabile să stimuleze imaginaţia, cât şi forţa (ca, de altfel şi intenţia) de a înrâuri şi determina atitudinea şi orientarea vieţii pământeşti. Această doctrină nu da nici un impuls nici chiar filosofilor, deşi în descrierea şi în elogiul entuziast adus „spiritului” se referea, în fond, exclusiv la activitatea şi la aspiraţiile lor. Puteai aşadar rămâne credincios filosofiei aristotelice, orientată în întregime spre înţelegerea şi interpretarea realităţii acestei lumi, renunţând totuşi la eşafodajul exterior al doctrinei privitoare la, spiritul” care descinde din lumea divină de dincolo şi care-şi reia, după moartea omului, viaţa sa veşnică, de esenţă divină, fără însă a-şi continua existenţa individuală. Asupra acestui punct discipolii săi mai ales au continuat discuţia liberă despre doctrina maestrului; dintre urmaşii lui Aristotel, nu cei mai mărunţi au fost cei care au negat, sub indiferent ce formă, ideea nemuririi.

— E spun dogmaticii din şcoala stoică despre ^ufletul omenesc este strâns legat de pante-|_smul materialist, prin care ei explică toate enomenele vieţii, ale existenţei şi devenirii ui lume. Divinitatea este Totul şi nu există în „ ~ş Totului, care a devenit lume; universul

W^.'

Este divinitatea. Divinitatea este atât materie cât şi formă, viaţă şi energie a lumii… Ea este materia primordială, focul eteric, suflul” de foc, care se păstrează sau se transformă, făurind, sub mii de forme, lumea. Ea este de asemenea forţa care dictează scopurile şi acţionează în funcţie de ele, raţiunea şi legea acestei lumi. Materie, spirit şi principiu formativ, divinitatea emană din ea, în perioade alternante, multitudinea fenomenelor şi tot ea resoarbe ceea ce este multiplu şi diferenţiat în unitatea şi flacăra suflului ei vital. Aşadar, în toată creaţia, în tot ce este viu şi se află în mişcare, divinitatea este conţinutul şi forma unificatoare; ea este şi acţionează ca „relaţie” în materia anorganică, ca „natură” în plante, ca, suflet lipsit de raţiune” în celelalte fiinţe vii. ca suflet raţional şi gânditor în oameni '.

Sufletul omului înzestrat cu raţiune este un fragment din divinitate 2, divin ca tot ce există pe lume, dar într-un sens mai pur decât toate celelalte; el a rămas, ca „foc plăsmui-tor” (pyrtehnikon) mai aproape de esenţa primă, originară, a divinităţii decât suflul de foc terestru, care a pierdut mult din puritate şi fineţe, mai aproape decât materia inferioară rare, pe treptele diverse ale evoluţiei sale, s-a îndepărtat tot mai mult de focul primordial, pierzând din tensiunea vie, activă în el (tânos), mai aproape decât materiile din care este format corpul însuşi, în care locuieşte ca stăpân. Când apare aşadar, în momentul zămislirii, printre elementele trupului, sufletul este ceva ce diferă în esenţă de ele; el ajunge la deplina lui dezvoltare după naşterea omului. Chiar în existenţa sa individuală, el nu este cu totul liber de Atotviul prezent în el, ci se supune „legii universale” a lumii, care este divinitatea, se află în mâinile „sorţii”, ale „ursitei”

! Plutarh Virtuţi morale, 451 B-C. Şi A 2 Laerţiu, 7, 143 pepromene, heimarmene) care-l conduce şi care determină ansamblul vieţii şi, implicit şi cursul existenţei tuturor indivizilor vii. Ii sunt date totuşi puterea şi datoria de a hotărî liber, răspunderea pentru propriile sale hotărâri şi fapte; deşi este o emanaţie pură a raţiunii universale şi deşi nu se asociază cu vreun element lipsit de raţiune, sufletul are posibilitatea de a alege împotriva raţiunii şi de a se hotărî pentru rău. Ieşind din aceeaşi sursă primordială, sufletele individuale sunt totuşi, prin natura, inteligenţa şi orientarea voinţei lor, foarte diferite între ele. Lipsa de raţiune în înţelegere, în voinţă şi în acţiune sunt foarte răspândite printre oameni; înţeleptul, în stare să-şi pună în permanenţă de acord voinţa proprie cu legea universală şi divină a lumii, este doar un model ideal, naturae humanae exemplar, de neîntâlnit însă, în toată perfecţiunea lui, în realitate.

Există o contradicţie între libertatea şi autonomia cerute în numele eticii pentru persoana individuală şi pentru voinţa ei – care nu poate satisface cerinţele datoriei decât prin autodepăşire şi prin înăbuşirea pornirilor imorale – şi teoria panteistă fundamentală a metafizicii stoice pentru care lumea (şi sufletul din ea) nu este altceva decât autodezvoltarea necesară a substanţei unice, absolute, care exclude diversitatea şi diferenţierea; ea nu cunoaşte, în afară de puterea divină pură, nici un alt principiu antiraţional, care să ducă şi să ademenească la rău. Care să-l facă pe individ să se abată, prin propria-i voinţă, de la calea arătată de legea atotcuprinzătoare a lumii. Panteismul pur, pentru care divinitatea şi lumea constituie o unitate indisolubilă, nu Poate în fond concepe existenţa vreunei contradicţii între om şi divinitate, a vreunui princi-Piu al răului ce trebuie învins pentru a se restabili unitatea pierdută cu divinitatea; el nu cunoaşte cerinţe nici de ordin etic şi nici de ordin religios. Spiritul subtil al dogmaticilor din Stoa s-a străduit zadarnic să găsească aici o mcdalitate de reconciliere a contradicţiilor.

De la începuturile acestei şcoli, în dogmele ei -an manifestat două curente paralele, de orls-au gini foarte diferite. Etica cinicilor, căreia stoicii i-au datorat orientările lor practice cele mai hotărâte, susţinea că individul este perfect autonom şi că voinţa lui hotărăşte totul, mer-gând astfel pe calea unui individualism extrem, a unui atomism etic. Fizica heracliteană, care cufunda cu totul individul în atotputernicia şi atotprezenţa Unului universal, postula de asemenea o etică în care această situaţie a individului în raport cu logosul general al lumii trebuia să-şi găsească expresia într-o viaţă pe deplin ex ductu rationis, i voinţa individuală fiind subordonată în mod absolut raţiunii universale, care este deopotrivă lumea şi divinitatea 2. Este evident că în domeniul eticii cinismul a dat impulsurile cele mai puternice. Ordinea cosmică, legea universală erau şi pentru individ norma supremă a voinţei sale morale, dar, prin caracterul lor prea general, nu puteau fi îndeajuns de strict adaptate la viaţa îngustă a fiecărui individ; nici o etică practică nu putea lega omul, printr-un lanţ de acţiuni aflate sub controlul lui, de acest scop ultim, foarte îndepărtat. Veriga intermediară dintre univers, cu legile sale şi individ, cu liberul său arbitru, polis-ul grec, cu reglementările şi moravurile sale, nu mai avea pentru fiii acestei epoci cosmopolite, fie că erau stoici sau cinici, nici o virtute educativă. Individul s-a văzut redus la sine însuşi, la propria sa capacitate de a judeca lucrurile; el trebuia să trăiască după propria lui măsură şi lege. Individualismul, care caracterizează această epocă mai mult decât pe oricare alta din trecutul culturii gre- 1 „condusă de raţiune” 2 Laerţiu, 7, 87, 88; Epictet, Convorbiri, I, 12. M.; II, 16, 42 şi urm

L

Ceşti, câştigă teren şi în acest sistem panteist; el atinge punctul său culminant în concepţia pe care o are despre „omul înţelept”, care decide în tot ce-l priveşte în deplină libertate şi nu se simte legat decât de cei de-o seamă cu el.

Dar sufletul unui asemenea om înţelept, care se putea ridica la înălţimi ce erau în parte sau cu totul inaccesibile altor nenumărate suflete, a devenit atât de prestigios încât s-a considerat că el este şi altceva decât doar o emanaţie lipsită de autonomie a forţei divine unice, egală pretutindeni cu ea însăşi. El este acum conceput ca o fiinţă de esenţă divină, independentă, cu o individualitate clar conturată şi este numit în scrierile stoicilor, ca odinioară în cele ale teologilor, „demon”, demonul care locuieşte într-un om anume, fiindu-i asociat. Iar la moarte, care este privită şi de această doctrină mai curând monistă, pe urmele unei concepţii ce-şi avea de fapt sursa într-un spiritualism naiv sau conştient, ca însemnând desprinderea sufletului de trup, sufletul, care a avut în timpul vieţii o individualitate atât de pronunţată, nu trebuie nici să dispară o dată cu trupul şi nici să se dizolve în Totul care l-a emanat cândva. Sufletelor individuale nu li se cuvine să le fie acordată o viaţă separată fără sfârşit; veşnic nemuritoare este numai divinitatea, Sufletul unic al universului. Totuşi sufletele care s-au desprins de mult din divinitatea unică, atotcuprinzătoare, supravieţuiesc dezintegrării trupului în care s-au aflat; până la nimicirea prin foc care va încheia actuala perioadă a formării lumii, ele îşi păstrează toate, potrivit vechii doctrine a şcolii, existenţa lor separată. După Hrisip însă, care a stabilit structura ortodoxă a edificiului stoic, supravieţuiesc numai sufletele „înţelepţilor”, în timp ce celelalte se pierd cu mult înainte în viaţa universului. Personalitatea morală mai Puternică se menţine ca atare mai multă vreme.

Privind lucrurile din punctul de vedere fizico-materialist, pare de neconceput ca sufletul, format din suflul pur al focului şi care, în timpul vieţii, nu era susţinut de trup, ci îl menţinea el, să trebuiască să piară îndată după pieirea trupului; cum a putut cândva menţine trupul, el îşi poate cu atât mai mult păstra unitatea proprie. Fiind uşor, el se înalţă în aerul pur din regiunea sublunară, unde îl hrăneşte suflul ce vine de jos şi nimic nu-l poate distruge. Stoicii neagă în mod expres existenţa unei „lumi subpământene”, aşa cum şi-o închipuiau poporul şi teologii. Ei îşi puteau mai curând imagina viaţa în eter, care devenise acum tărâmul sufletelor. După câte se pare însă, ei se abţineau în genere de la acest joc al fanteziei. În gândul celor ce se aflau încă pe pământ, viaţa în lumea cealaltă a sufletelor, ale celor înţelepţi ca şi ale celor lipsiţi de înţelepciune, rămânea fără conţinut.

Cât priveşte teoria despre dăinuirea în continuare a sufletului, ea nu a mers niciodată până la formularea ideii nemuririi personale. O asemenea teorie nu era de fapt postulată de premisele metafizice ale şcolii şi nu putea coexista cu ele, deşi s-a făcut între ele o legătură, care nu avea însă nici o importanţă determinantă pentru doctrina stoică şi încă mai puţin pentru etică şi pentru comportarea în viaţă, înţelepciunea stoicilor stă în contemplarea vieţii nu a morţii. În viaţa de pe pământ şi numai în ea, în lupta cu pornirile ce o contrazic, poate fi atins ţelul strădaniilor omeneşti, care este de a recrea înţelepciunea şi virtutea divină în spiritul omului cel puţin, în măsura în care acest lucru este cu putinţă în fragmentul izolat, desprins din divinitate.

Virtutea este însă prin ea însăşi suficientă pentru dobândirea fericirii, iar acestei fericiri scurtimea duratei ei nu-i ia nimic, după cum o durată mai lungă nu-i adaugă nimic. Nimic ÎO doctrina stoică nu-l îndeamnă pe om, pe înţe lept, să-şi caute desăvârşirea fiinţei sale s împlinirea datoriei în afara vieţii şi a obligaţiilor ce-i revin în această lume.

Neieşind din miezul însuşi al doctrinei stoice, nefiind o concluzie a ei, credinţa în nemurire a devenit şovăielnică din momentul în care dogmatica rigidă a acestei şcoli a început să-şi piardă valabilitatea în urma contactului prea strâns cu critica şi cu teoriile altor şcoli. Liniile ce despărţiseră strict diferitele doctrine au devenit labile; între ele s-au produs pe alocuri împrumuturi, s-a ajuns chiar la compromisuri. Panaitios, primul scriitor printre pedanţii şcolii stoice – maestrul şi prietenul acelor romani de mare nobleţe în inima cărora filosofia greacă a sădit germenele unei umanităţi care nu putea creşte pe solul dur al Romei —, urmărind să asigure scrierilor sale un răsunet mai puternic, s-a abătut în multe puncte de la vechea doctrină stoică ortodoxă. Pentru el, sufletul omului este format din două elemente; el se compune, în sensul strict al cuvintelor, din „natură” şi din „suflet”; la moarte, aceste două elemente se despart şi iau alte înfăţişări. Născut în timp, sufletul moare în timp; supus fiind suferinţei şi durerii, ultima lui durere îl ucide. Panaitios susţinea deci, înăuntrul şcolii stoice, că sufletul este pieritor, că el moare odată cu trupul.

Discipolul său Posidonios, mai influent încă decât el în rândurile celor cultivaţi şi nedogmatici, revine la vechea concepţie stoică despre unitatea sufletului, pe care-l consideră suflu al focului. El distinge în sufletul omenesc trei forţe, dar nu elemente diferite; nu mai avea de aceea nici un motiv să creadă că, la moarte, sufletul se desface în părţile sale componente ^1 nega de asemenea că sufletul se naşte în timp şi că (deci, moare în timp. Revenind la Vechea concepţie teologică despre preexistenta sufletului, care există de la începutul formării lumii, el putea în felul acesta susţine că sufletul dăinuie cel puţin până la următoarea pieire a universului în focul atotstăpânitor.

Aceste reformulări şi revizuiri ale vechii doctrine a şcolii nu veneau din vreun impuls lăuntric. Era vorba aici de concesii făcute îndoielilor şi obiecţiilor aduse acestei doctrine din afară, fie considerându-se că partida este pierdută, fie căutându-se o acoperire prin mutarea sau folosirea altor figuri ale jocului dialec-ic. Ideea nemuririi era fie abandonată fie reafirmată, cu aceeaşi detaşare rece. Expunerea platonizantă şi poetizantă a lui Posidonios a stâr-nit, poate, un ecou mai larg în rândurile cititorilor unei societăţi foarte cultivate, pentru care ideea supravieţuirii sufletului era mai mult o necesitate a fanteziei decât un sentiment lăuntric, profund. În Visul lui Scipio şi în prima carte a Tusculanelor, în paginile pe care, mer-gând în esenţă pe urmele lui Posidonios, le consacra credinţei că sufletul supravieţuieşte în elementul divin al eterului, Cicero, reprezentantul cel mai elocvent al romanităţii elenizate a vremii sale, ne arată limpede că ataşamentul faţă de această idee avea la bază o predilecţie de natură artistică, estetică.

Stoicismul a rămas viu vreme îndelungată. Mai mult decât oricând înainte el şi-a îndeplinit adevărata sa misiune, aceea de a acţiona ca înţelepciune a vieţii şi nu doar ca erudiţie uscată, de a le asigura adepţilor săi în momente de suferinţă şi lipsuri, dar încă mai mult în vremuri de belşug, libertatea şi autonomia spiritului, întemeiate pe propria-i virtute. Înalta societate romană a fost atrasă de doctrina stoică nu doar ca de o modă literară şi nici numai pentru plăcerea de a proclama paraJ doxe virtuoase. Mulţi au trăit după principii*6 r ei şi au murit pentru convingerile lor. Aceşti adepţi neînfricaţi ai stoicismu'ui au acceptat moartea nu „fără patos tragic”, cum i-ar fi plăcut împăratului stoic, dar în orice caz cu o hotă-râre lucidă şi nu din obstinaţie oarbă 1. În limbajul ce corespundea temperamentului şi situaţiei fiecăruia ne vorbesc încă şi astăzi reprezentanţii stoicismului roman. Seneca, filosoful lumii romane, împăratul Marcus Aure-lius, ca şi maeştrii şi modelele tineretului roman cu aspiraţii înalte, Musonius Rufus şi Epictet. Strădania serioasă, statornică, a acestor înţelepţi de a dobândi prin autoeducaţie liniştea, libertatea şi pacea, puritatea şi bunătatea, ni-i face pe toţi demni de toată cinstea şi nu în uHimul rând pe Seneca. Pentru care deprinderea înţelepciunii a însemnat o luptă necontenită cu sine însuşi, cu fantezia sa prea uşor influenţabilă. Ei nu-şi caută vreun susţinător sau mântuitor supraterestru, ci sunt convinşi că-şi pot atinge ţelul numai prin forţa spiritului lor şi nici nu au nevoie de speranţa că strădania lor îşi va găsi împlinirea în viaţa din lumea cealaltă. Tot ce au de făcut ţine de lumea aceasta. Vechea credinţă stoică în supravieţuirea sufletului individual până la nimicirea tuturor făpturilor în conflagraţia cosmică este considerată doar o ipoteză printre altele; ea nu este poate decât „un vis frumos” 2. Fie că este o trecere spre o altă existenţă, fie că este sfârşitul definitiv al vieţii personale, moartea este pentru cel înţelept la fel de binevenită, pentru că el măsoară valoarea vieţii sale nu după durata, ci după bogăţia conţinutului ei. În fond, Seneca înclină spre părerea că moartea aduce omului sfârşitul, iar spiritului ostenit, pacea veşnică”.

Împăratului stoic nu-i este limpede dacă ^oartea înseamnă, aşa cum cred atomiştii, o dispersare a părţilor ce compun sufletul sau

! 5i '2 Marcus Aurelius, 11, 3 soirjniuin” (Senecş, Episţulge; 102. 2) dacă spiritul se menţine, inconştient sau într-o existenţă conştientă ce se va pierde însă curând în viaţa universului. Totul este într-o perpetuă schimbare; aceasta este legea lumii; nici persoana omului nu se va putea menţine neschimbată. Dar chiar dacă moartea ar fi stingerea acestei mici flăcări a sufletului individual, ea nu-l sperie pe înţelept; sufletului său delicat şi de mare puritate, străbătut de melancolie, moartea ce pune capăt totului pare a-i face un semn prietenesc.

Atomismul reînnoit al doctrinei lui Epicur nu le lăsa adepţilor săi nici o speranţă în eternitatea vieţii personale.

Pentru Epicur sufletul este ceva corporal, compus din atomii cei mai mobili, din care se formează elementele extensibile, aerul şi focal; el cuprinde întregul trup şi este cuprins de acesta, păstrându-se totuşi esenţialmente diferit de el. Şi Epicur vorbeşte despre, suflet” ca despre o substanţă specifică ce se află în trup şi-l guvernează, dar care este o „parte” a trupului şi nu doar „armonia” dintre elementele acestuia. El vorbeşte chiar de două părţi sau forme de manifestare ale. Sufletului”, cea lipsită de raţiune care străbate întregul corp fiind forţa lui vitală şi cea raţională, care se află în piept şi este purtătoarea raţiunii şi a voinţei, miezul ultim al vieţii în fiinţa vie. În absenta căruia survine moartea. Anima şi animus (cum le numeşte Lucreţiu) l, diferite între ele, dar indisolubil unite, se nasc în germenele vital al omului abia în momentul procreării: ele cresc îmbătrânesc şi slăbesc, odată cu trupul; moartea este despărţirea atomilor reuniţi în corp. Sep*' rărea atomilor sufletului. Încă înainte dezintegrarea trupului, „sufletul” desprins, 3, 503 şi urm.; f*337; 3. 446.

El piere; nemaifiind reţinut de corp, el este risipit de suflul vântului, se destramă în aer, „ca un fum”. Sufletul omului respectiv nu mai există. Părţile din care e constituit sunt nepieritoare; cândva s-ar putea ca ele să se reunească cu părţile corporale ale unui om viu într-un mod identic şi să dea naştere din nou vieţii şi conştiinţei; dar omul care a murit dispare definitiv şi între el şi noua făptură nu mai există nici o relaţie conştientă. Forţele vitale ale lumii se menţin intacte, indestructibile. Ele se împrumută doar o dată, pentru scurtă vreme. În scopul formării unei fiinţe vii, pe care apoi o părăsesc din nou pentru totdeauna. Vitaque mancipio nulii datur, omnibus usu

După moartea sa, pe om nu-l tulbură nici soarta trupului său neînsufleţit, nici gândul la ce se va întâmpla cu atomii sufletului său. Moartea nu-l priveşte. El există doar până ce intervine ea; când se produce moartea, el nu mai este. In momentul dezintegrării trupului şi sufletului, sensibilitatea şi conştiinţa i se sting. Ce nu mai simte nu-l priveşte. Epicurienii afirmă în repetate rânduri acest lucru: moartea nu ne priveşte. Lucreţiu îl demonstrează în toate felurile, prin raţionamente abstracte ca şi pe baza experienţei de viaţă, cu un zel cel puţin egal celui cu care alţi filosofi argumentează contrariul. Folosul fel mai mare al ştiinţelor naturii stă în aceea că impun o asemenea concluzie. Ţelul înţelepciunii lui Epicur nu este altul decât să-l ferească pe om, această fiinţă atât de sensibilă la durere, de suferinţe şi de chinuri – şi chiar „plăcerea” este doar lipsa durerii; supri-ttiînd teama de moarte şi dorinţa supravieţuirii la nesfârşit, ea slujeşte acestei vieţi limitate, care ne este dată o singură dată, nu de ' „Viaţa nu-i este dată nimănui în proprietate h aeplină, ea este în folosul tuturor”, Lucreţiu, 3, 971 (n. tr.) mai multe ori. Daca omul a ajuns la înţelegerea faptului că din momentul morţii va înceta să mai existe, nici teama de stingerea sensibilităţii, nici spaima de eternitate sau de monştrii născociţi din lumea subpământeană a sufletelor nu-i vor mai întuneca viaţa, nu vor mai arunca asupra ei umbra tenebrelor morţii. El îşi va întoarce cu seninătate privirile spre viaţă, nemaitemându-se de moarte şi nemai-căutând-o.

Numai el, înţeleptul epicurian, adevărat artist al vieţiii, va şti să trăiască aşa cum se cuvine; el nu-şi va pierde timpul cu incertitudini şi proiecte de viitor, ci se va concentra asupra clipei, trăind-o din plin, în aşa fel încât viaţa scurtă să-i dea tot ce i-ar fi putut oferi o viaţă foarte îndelungată. Căci o viaţă îndelungată, chiar o viaţă fără sfârşit nu l-ar face nici mai fericit, nici mai bogat. Ce-i poate oferi viaţa i-a şi oferit; totul nu s-ar putea decât repeta. Eadem sunt omnia semper 2. Înţeleptul nu are nici un motiv să se gândească la o viaţă eternă. În personalitatea lui, în ceea ce este pentru el prezentul, el are toate condiţiile fericirii; tocmai pentru că este trecător, acest bun suprem al oamenilor îi este mai preţios. El se poate consacra în întregime dezvoltării acestui bun care-i aparţine doar lui, satisfacţiilor pe care i le poate oferi. Concepţia atomistă se afirmă şi în domeniul eticii; nu există decât indivizi; natura nu cunoaşte o comunitate a oamenilor, ba chiar a omenirii întregi, care să decurgă din esenţa lucrurilor. Dacă vrea, individul se poate asocia strâns, ca prieten, cu un alt individ; dar Cm şi sunt bune în măsura în care asigură şi fac posibilă dezvoltarea liberă a individului, care există însă nu pentru stat şi societate, ci pentru el însuşi. „Nu se mai urmăreşte salvarea şi apărarea elenilor şi nici să se obţină de la ei cununi la concursul de înţelepciune” i. Astfel se exprimă, suspinând uşurată, marea oboseală care cuprinsese o cultură ajunsă la capătul dezvoltării ei, care nu-şi mai propune ţeluri noi şi nu mai vrea decât tihna bătrâneţii. Oboseala aceasta nu mai are nici speranţa, dar, la drept vorbind, nici dorinţa ca existenţa conştientă să se prelungească dincolo de viaţa pământească. Oricât de plăcută îi va fi fost, ea priveşte senină şi calmă cum, în clipa morţii, viaţa se stinge şi se cufundă în neant.