| 6. Concluzii
O investigare a utilizării principalelor adverbe de timp în câteva texte reprezentative de pe parcursul celor cinci secole de atestări de care dispunem pare să confirme faptul că acestea evoluează lent şi târziu spre valorile pragmatice-discursive. Excepţiile de la această tendinţă sunt amu şi păi, întâlnite cu funcţii de marcatori discursivi la începutul perioadei (amu) şi la sfârşitul ei, în etapa actuală (păi): primul se explică printr-o evoluţie foarte veche, probabil de la o formă latinească specifică; cel de-al doilea pare să ilustreze o transformare recentă şi accelerată.
Dacă acum şi atunci urmează, în perioada actuală, direcţii prototipice de pragmaticalizare (spre valoarea adversativă, respectiv consecutiv-concluzivă), nu acelaşi lucru se poate spune despre traseele care au condus la amu (concluziv, marcator de continuitate) şi la valorile lui apoi/păi: acesta nu devine une element consecutiv sau copulativ (aditiv), ci o marcă polifuncţională de răspuns, de întărire sau de ezitare.
Evoluţiile româneşti se dovedesc încă o dată atipice; e nevoie de noi ipoteze explicative care – în funcţie de anumite tipare structurale şi cognitive şi, poate, de modele culturale ale scrisului şi ale oralităţii, să dea seamă de specificitatea lor tipologică.
Dostları ilə paylaş: |
