Situația politică din Belarus și poziția strategică a Moldovei încă reprezintă o problemă. Este evident faptul că Rusia nu poate obține statutul de membru, întrucât actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic, cât și geografic.
b. Condiții administrative
b. Condiții administrative
De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt definite în Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o Uniune cu maximum 27 de membri. Depășirea acestei cifre ar presupune un nou acord interguvernamental privind relațiile între statele membre în cadrul instituțiilor.
Capacitatea Uniunii de a funcționa conform principiilor fundamentale prevăzute în Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcționează UE?”) va fi mai redusă având peste 30 de țări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime pentru a evita blocajul și pentru a permite UE să își păstreze capacitatea de acțiune.
În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie să dea impresia cetățenilor de rând că identitatea lor națională și regională dispare în cadrul unei UE standardizate.
IV. Candidați și non candidați
Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relațiilor sale cu țările vecine, în funcție de prezența sau absența acestora pe lista potențialilor candidați.
Acordurile de stabilizare și asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat la statutul de membru al UE la sfârșitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost încheiate pentru prima dată cu Croația și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alți potențiali candidați în acest context sunt Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.
Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reunește la nivel de șefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European și are rolul de a defini și impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.
Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reunește la nivel de șefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European și are rolul de a defini și impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.
Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea legislativă și bugetară cu Consiliul Uniunii Europene.
Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii. Are drept de inițiativă legislativă și controlează aplicarea corectă a politicilor comunitare.
I. „Triunghiul decizional”
Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradițională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluție de peste cincizeci de ani.
Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor adoptate de instituțiile UE.
Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale), Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).
Instituţiile UE
Consiliul UE
miniştri din cele 27 de State Membre
putere legislativă şi bugetară (împărţită cu PE)
decizie în materie de politică externă
decizie în materie de politică agricolă
a. Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European
a. Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție de decizie a Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în funcție de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.
Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura de codecizie”. În plus, Consiliul și Parlamentul sunt responsabile în egală măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaționale negociate în prealabil de către Comisie.
În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de domeniul abordat.
În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.
În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populației acestuia.
