Frank herbert



Yüklə 3,13 Mb.
səhifə16/28
tarix29.08.2018
ölçüsü3,13 Mb.
#75826
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   28

Leto Atreides II: Vocea lui

ALIA se surprinse interpelând cu arţag gărzile care se pre­zentaseră în vestibulul Templului. Erau nouă militari, în uni­formele verzi, prăfuite, ale patrulelor suburbane, gâfâind încă şi acoperiţi de sudoare. Lumina sfârşitului de după-amiază pătrun­dea prin uşa deschisă din spatele lor. Nici un pelerin nu se mai afla prin preajmă.

— Vasăzică ordinele mele nu mai înseamnă nimic pentru voi? se răsti ea.

Şi fu mirat de propria ei furie, pe care nu încerca să şi-o stăvilească, dându-i frâu liber în timp ce trupul îi tremura de tensiuni nedescătuşate. Idaho plecase... Doamna Jessica... nici o veste... doar zvonul că s-ar fi aflat pe Salusa. De ce nu trimisese Duncan nici un mesaj? Ce făcuse? Să fi aflat în cele din urmă de Javid?

Alia era înveşmântată în galben, culoarea doliului arrakian, cea a soarelui mistuitor din istoria fremenilor. Peste câteva minute, urma să conducă a doua şi ultima procesiune funerară la Prăpastia Veche. Acolo, în cursul nopţii, avea să fie terminat monumentul de piatră ridicat în memoria nepotului ei dispărut, a celui ce ar fi trebuit să devină conducător al fremenilor.

Membrii gărzilor preoţeşti păreau indiferenţi la mânia ei, câtuşi de puţin intimidaţi. Stăteau în fata sa nemişcaţi, învăluiţi de mirosul acru al transpiraţiei pe care uşoarele şi ineficientele lor distraie de orăşeni nu-l puteau atenua. Comandantul lor, un Kaza înalt şi blond a cărui bourka purta simbolurile familiei Cadelam, îşi îndepărtă masca distraiului pentru ă se face mai bine auzit. Vorbi cu intonaţia mandră care era de aşteptat de la un descendent al familiei ce domnise odinioară peste Sietch Abbir:

― Fireşte c-am încercat să punem mâna pe el! A proferat blasfemii! Cunoaştem ordinele pe care le-ai dat, dar acum l-am auzit cu propriile noastre urechi!

― Şi n-aţi fost în stare să-l prindeţi! rosti Alia cu voce joasă, acuzatoare.

Un alt membru al gărzii, o femeie tânără, mică de statură, încercă să se dezvinovăţească:

― Gloata din jurul lui era prea deasă! Şi aş putea să jur că a făcut tot ce-a putut că să ne împiedice!

― O să ne ţinem pe urma lui, zise Cadelamul. Nu ne va mai scăpa.

Alia se încruntă.

― De ce nu vreţi să-nţelegeţi şi să faceţi aşa cum vă spun eu?

― Doamnă, am...

― Ce-ai să faci, domnule Cade Lat, dacă pui mâna pe el şi descoperi că e într-adevăr fratele meu?

Fu limpede că omul nu sesiză felul în care-i stâlcise numele, deşi nimeni nu ajungea în garda preoţească fără un anumit grad de educaţie şi de inteligenţă. Era dispus să se sacrifice?

Kaza-ul înghiţi anevoie, apoi răspunse:

― Va trebui să-i facem de petrecanie noi înşine, fiindcă stârneşte dezordine.

Subordonaţii săi rămaseră înmărmuriţi, dar nu arătară că şi-ar fi pierdut cumpătul. Ştiau însă ce auziseră.

― Instigă triburile la răscoală, adăugă Cadelamul.

Alia ştia acum în ce fel putea fi manipulat. Spuse cu voce calma, neutră.

― Înţeleg. Ei bine, dacă trebuie să te sacrifici astfel, atacându-l în văzu! lumii, arătând cine eşti şi ce faci, presupun că aşa consideri că e de datoria ta.

― Să mă sacrific...

Omul tăcu brusc, privindu-şi tovarăşii. În calitatea de Kaza, de conducător al acestui detaşament, avea dreptul să vorbească în numele tuturor, dar acum se vedea că ar fi dorit să-şi fi pus frâu la gură. Ceilalţi se foiră neliniştiţi. Era bine să te gândeşti de două ori înainte de a cuteza să o desfizi pe "Matricea Para­disului". Cu evidentă stânjeneală, membrii gărzii se distanţară uşor de Kaza-ul lor.

― Pentru binele Bisericii, spuse Alia, reacţia noastră oficială trebuie să fie drastică. Înţelegi asta, nu-i aşa?

― Da, dar el...

― L-am auzit şi eu. Însă e vorba de-un caz special.

― Nu poate fi Muad'Dib, Doamnă!



Ce ştii tu! gândi ea şi spuse:

― Nu ne putem asuma riscul să-l atacăm pe faţă, în văzul întregii lumi. În alte împrejurări însă... sigur că da.

― În ultima vreme e veşnic înconjurat de mulţime!

― Atunci mă tem că va trebui să mai ai răbdare. Bineînţeles, dacă ai de gând să mă sfidezi în continuare...

Lăsă fraza în suspensie, fără a da glas consecinţelor, pe care gărzile le cunoşteau prea bine. Iar Cadelamul era ambiţios, cu o carieră strălucitoare în faţa lui.

― N-a fost nici o intenţie de sfidare, Doamnă, rosti el, redevenind dintr-o dată stăpân pe sine. Am acţionat pripit, acum îmi dau seama. Te rugăm să ne ierţi, dar ceea ce el...

Nimic nu s-a întâmplat, n-am nimic de iertat, spuse Alia, folosind obişnuita formulă fremenă. Era una dintre numeroasele căi prin care un trib menţinea buna înţelegere între membrii săi iar acest Cadelam păstra încă destul din vechea tradiţie fremenă pentru a şi-o aminti. Culpabilitatea era biciul Naibului, dar acest bici trebuia folosit cu moderaţie. Lipsit de culpabilitate ori re­sentimente, fremenii slujeau cu atât mai bine.

Kaza-ul arătă că-i înţelesese judecata, înclinând capul şi răspunzând:

― Pentru binele tribului. E clar.

― Mergeţi şi vă reîmprospătaţi forţele. Procesiunea începe peste câteva minute.

― Da, Doamnă.

Se îndepărtară cu toţii în grabă, vizibil uşuraţi.

În capul Aliei, o voce de bas mugi:

― Ahhh! Te-ai descurcat de minune. Unul sau doi dintre ei tot mai cred că doreşti moartea Propovăduitorului. Vor găsi un mijloc.

― Taci! şuieră ea. Taci! N-ar fi trebuit să-ţi dau ascultare! Uite ce-ai făcut...

― Ţi-am deschis calea spre nemurire! mugi vocea de bas.

Ecoul ei i se repercută în craniu ca o durere surdă şi Alia gândi: Unde să mă ascund? Nu pot să mă duc nicăieri!

― Ghanima are un cuţit ascuţit, spuse Baronul, Să nu uiţi asta.

Alia clipi. Da, nu trebuie să uite asta. Ghanima avea un cuţit ascuţit. Iar cuţitul ei mai putea încă să-i elibereze din acest impas.
Cînd crezi în anumite cuvinte, crezi în argumentele lor ascunse. Când crezi că un lucru este corect sau greşit, adevărat sau fals, crezi în ipotezele conţinute în cuvintele care exprimă argumentele. Asemenea ipoteze sunt deseori pline de lacune, însă ele au preţioasa calitate de a fi convingătoare.

Dovada cu final deschis, din Panoplia Prophetica

MINTEA LUI LETO plutea într-un adevărat ghiveci de mirosuri violente. Recunoştea aroma grea, de scorţişoară, a melanjului, mirosul de transpiraţie stătută al trupurilor trudite, miasma acră a unui alambic funerar neastupat, nenumărate izuri de praf, între care domina cremenea. În nisipul viselor sale, aceste miresme lăsau un fel de dâră, plăsmuind forme înceţoşate într-un ţinut al morţii. Ştia că mirosurile ar fi trebuit să-i spună ceva, dar o parte a cugetului său nu era încă pregătit să le asculte.

Gânduri ca nişte spectre îi bântuiau prin minte...

La ceasul acesta, nu am trăsături distincte; sunt întruchiparea tuturor strămoşilor mei. Soarele care apune în nisip e soarele care apune în sufletul meu. Odinioară, această multitudine din­lăuntrul meu era uriaşă, dar acum s-a isprăvit. Sunt un fremen şi voi sfârşi ca un fremen. Poteca de Aur s-a curmat înainte de a începe. Nu e decât o urmă pe care-o şterge vântul. Noi, fremenii, cunoaştem toate vicleşugurile pentru a ne face nevăzuţi: nu lăsăm semne ― nici apă, nici fecale, nici urme de paşi... Iată, urmele mele dispar.

― Aş putea să te omor, Atreides, rosti o voce de bărbat, lângă urechea lui. Aş putea să te omor, Atreides.

Fraza fu repetată de atâtea ori, încât îşi pierdu orice noimă, devenind o simplă sonoritate monotonă care însoţea reveria lui Leto, un fel de litanie:

― Aş putea să te omor, Atreides.

Leto îşi drese glasul şi realitatea acestei simple acţiuni păru să-i scuture simţurile. Cu gâtlejul uscat, izbuti să îngaime:

― Cine...

Glasul de lângă el spuse:

― Sunt un fremen instruit, care a omorât de mult primul său om. Voi ne-aţi răpit zeii, Atreides. Ce ne pasă nouă de împuţitul vostru de Muad'Dib? zeul vostru e mort!

Era glasul real al unui Ouraba sau încă visa? Leto deschise ochii. Zăcea, dezlegat, întins pe un culcuş tare. Ridică ochii, văzu un tavan de stâncă, licurigloburi palide şi o faţă aplecată deasupra lui, atât de aproape, încât îi simţea în răsuflare mirosul familiar al mâncării din sietchuri. Faţa era, fără tăgadă, fremenă, cu pielea închisă la culoare şi trăsăturile aspre, ascetice. Omul acesta nu cunoscuse niciodată abundenţa apei de la oraş. Era un fremen adevărat, un locuitor al deşertului.

― Sunt Namri, tatăl lui Javid, spuse fremenul. Mă cunoşti, Atreides?

― Îl cunosc pe Javid, răspunse răguşit Leto.

― Da, familia ta îl cunoaşte bine pe fiul meu. Sunt mândru de el. S-ar putea ca Atreizii să-l cunoască încă şi mai bine, curând.

― Ce...

― Sunt unul dintre învăţătorii tăi, Atreides. Sarcina mea este una singură: eu sunt cel care are puterea să te omoare. Aş face-o cu dragă inimă. La şcoala asta, a absolvi înseamnă a trăi. Dacă nu reuşeşti, soarta ta va fi în mâinile mele.



Leto percepu sinceritatea implacabilă din glasul bărbatului. Simţi un fior de gheaţă. Omul acesta era un gom jabbar uman, un "duşman suprem" al cărui rol era de a-i pune la încercare dreptul de participare la competiţia umană. Leto intui amestecul bunicii sale în această poveste şi, în planul secund, întrevăzu masa anonimă a Surorilor Bene Gesserit. Gândul fu de ajuns pentru a-l face să se cutremure.

― Educaţia ta începe cu mine, spuse Namri. Aşa se şi cuvine. Aşa-i drept! Pentru că tot cu mine ar putea să sfârşească. Şi acum ascultă-mă cu atenţie. Fiecare dintre acţiunile mele conţine moartea ta.

Leto făcu ochii roată; nu văzu decât pereţi goi, de piatră, culcuşul lui, licurigloburile difuze şi, în spatele lui Namri, un pasaj cufundat în întuneric.

― N-ai să poţi trece de mine, zise Namri.

Şi Leto îl crezu.

― Pentru ce faci asta? întrebă.

― Ţi s-a explicat deja. Gândeşte-te la ce planuri ai în cap! Acum te afli aici şi nu poţi aduce viitorul la momentul prezent. Cele două merg una cu alta: acum şi viitorul. Dar dacă-ţi cunoşti cu adevărat trecutul, dacă priveşti înapoi şi descoperi pe unde ai fost, poate că va mai exista un motiv. Dacă nu, îţi vei afla moartea.

Leto observă că tonul lui Namri nu era ostil, însă fermitatea sa nu lăsa loc de îndoială asupra mesajului de moarte pe care-l purta.

Namri se legănă pe călcâie şi-şi ridică privirea spre tavanul stâncos.

― În vremurile de odinioară, la ivirea zorilor, fremenii îşi îndreptau faţa spre est. Eos, dacă ai auzit vreodată. Înseamnă zori într-o limbă străveche.

Cu o undă de orgoliu amar, Leto spuse:

― Cunosc limba aceea.

― Vasăzică nu m-ai ascultat cu atenţie, zise Namri şi în glasul lui răzbătu o notă tăioasă. Noaptea era timpul haosului. Ziua, cel al ordinii. Aşa era pe vremea acelei limbi pe care zici că o cunoşti: întuneric-dezordine, lumină-ordine. Noi, fremenii, am schimbat asta. Eos era lumina de care ne feream. Lumina pe care-o preferam noi era cea a lunii sau a stelelor. Lumina zilei însemna prea multă ordine, şi prea multă ordine poate să fie fatală. Vezi ce-a adus Eos-ul vostru, al Atreizilor? Omul este creatura numai a acelei lumini care-l apără. Pe Dune, soarele ne era duşman. (Namri coborî ochii spre Leto.) Ce lumină preferi tu, Atreides?

Din atitudinea încordată a lui Namri, Leto îşi dădu seama că întrebarea cântărea greu. Avea omul acesta să-l omoare dacă nu dădea răspunsul corect? Poate că da. Observă că fremenul îşi odihnea mâna lângă mânerul lucios al unui cristai. Un inel cu semnul ţestoasei magice strălucea pe unul dintre degetele dreptei sale.

Leto se ridică în coate şi-şi lăsă mintea să exploreze credinţele fremene. Vechii fremeni credeau în Lege şi le plăcea să-i asculte lecţiile sub formă de analogii. Lumina lunii?

― Prefer... lumina lui Lisanu L'haqq, rosti el şi fixă chipul lui Namri, pândindu-i reacţia.

Fremenul păru dezamăgit, dar îşi retrase mâna de lângă armă.

― Este lumina adevărului, urmă Leto, lumina omului perfect, în care se oglindeşte limpede influenţa lui al-Mutakallim. Ce altă lumină ar putea să prefere o fiinţă umană?

― Vorbeşti ca unul care recită, nu ca unul care crede, replică Namri.

Şi Leto gândi: Chiar am şi recitat. Dar începea să perceapă făgaşul pe care-l urmau gândurile lui Namri, felul în care vorbele lui se filtrau prin deprinderea precoce a vechiului joc al cimiliturilor. Existau mii de asemenea cimilituri în educaţia fremenilor iar lui Leto îi era de ajuns să se concentreze o clipă asupra acestei cutume ca exemplele să-i apară în minte "Întrebare: Ce e tăcerea? Răspuns: Prietena celui vânat".

Namri dădu din cap, ca şi când i-ar fi împărtăşit gândul, şi spuse:

― Există o cavernă care este caverna vieţii pentru femei. E o cavernă reală, pe care deşertul a ascuns-o. Shai-Hulud, stră-stră-bunicul tuturor fremenilor, este cel ce a astupat-o. Unchiul meu, Ziamad, mi-a povestit despre ea şi Ziamad nu m-a minţit nici­odată. Caverna aceea există.

Leto sesiză întrebarea nerostită, de îndată ce Namri îşi încheie vorbele. Caverna vieţii?

― Şi mie mi-a povestit unchiul meu, Stilgar, despre acea cavernă, spuse el. A fost astupată pentru ca laşii să nu se ascundă niciodată în ea.

Reflexul unui licuriglob scânteie în ochii întunecaţi ai lui Namri.

― Ar îndrăzni Atreizii să deschidă caverna aceea? Voi încercaţi să controlaţi viaţa printr-o administraţie: Ministerul Central pentru Informaţii, Auqaf şi Hajj. Maulana-ul titular se numeşte Kausar. A străbătut cale lungă de la începuturile familiei sale în ocnele de sare de pe Niazi. Spune-mi, Atreides, care-i păcatul acestui minister al vostru?

Leto se ridică în şezut. Era conştient, acum, că se angajase deplin cu Namri în jocul cimiliturilor şi că miza era moartea. Nu se mai îndoia nici o clipă că fremenul avea să facă uz de cristai la primul răspuns greşit.

Namri, ghicind că Leto înţelesese, rosti:

― Crede-mă, Atreides. Sunt zdrobitorul de trupuri. Sunt Ciocanul de Fier.

Leto pricepu. Namri se considera Mirzabah, Ciocanul de Fier cu care erau loviţi morţii ce nu izbuteau să răspundă corect la întrebările care li se puneau înaintea intrării în paradis.



Ce era în neregulă cu Ministerul Central creat de Alia şi de Preoţii ei?

Se gândi la motivele pentru care venise în deşert şi avu din nou, vag, speranţa că Poteca de aur ar fi putut încă să apară în acest univers; prin întrebarea sa, Namri nu viza decît motivele care-l mânaseră pe fiul lui Muad'Dib să ia calea deşertului.

― Domnul există pentru a ne arătă calea, rosti el.

Namri îşi înfipse bărbia în piept şi-i sfredeli cu privirea.

― Crezi cu adevărat acest lucru? întrebă.

Pentru asta mă aflu aici, răspunse Leto.

― Pentru a găsi calea?

― Pentru a o găsi în ceea ce mă priveşte. (Îşi trecu picioarele peste marginea culcuşului. Pardoseala de piatra era goală, rece.) Preoţii au creat ministerul acela pentru a ascunde calea.

― Vorbeşti ca un adevărat rebel, zise Namri, răsucindu-şi pe deget inelul cu broască ţestoasă. Vom vedea. Ascultă-mă cu atenţie încă o dată. Cunoşti faleza înaltă a Scutului de Piatră de la Jalalud-Din? Faleza aceea poartă însemnele familiei mele, săpate în stâncă încă din primele zile. Javid, fiul meu, le-a văzut. Le-a văzut şi nepotul meu, Abedi Jalal. După cum le-a văzut şi Mujahid Shafqat al Celorlalţi. În sezonul furtunilor, înainte de Sukkar, m-am dus acolo cu prietenul meu, Yakup Abad. Vântul era la fel de fierbinte şi pârjolitor ca tornadele care ne-au inspirat dansurile, N-am avut timp să vedem semnele, pentru că o furtună ne-a aţinut calea. Dar, după trecerea furtunii, am avut viziunea lui Thatta, în norii de nisip. Am zărit pentru o clipă chipul lui Shakir Ali privind în jos, spre oraşul mormintelor. Viziunea n-a durat decât o clipită, dar am văzut-o amândoi. Spune-mi, Atreides, unde pot găsi acel oraş al mormintelor?

Tornadele care ne-au inspirat dansurile, gândi Leto. Viziunea lui Thatta şi-a lui Shakir Ali. Erau vorbele unui Nomad zensunnit, cei ce se considerau a fi singurii adevăraţi oameni ai deşertului.

Iar fremenilor nu le eră îngăduit să aibă morminte.

― Oraşul mormintelor se află la capătul potecii pe care-o urmează toţi oamenii, răspunse el. Şi recită incantaţia Zensunni: "E într-o gradină de o mie de paşi pătraţi. Se ajunge la ea printr-un minunat coridor de intrare, lung de o sută treizeci şi trei de paşi şi lat de o sută, pe de-a-ntregul pardosit cu marmură din străvechiul Jaipur. Acolo sălăşluieşte ar-Razzaq, care dă de mâncare tuturor celor înfometaţi, iar în Ziua Socotelii, toţi cei ce se ridică şi caută oraşul mormintelor nu-l vor găsi. Căci e scris: Ceea ce ai cunoscut într-o lume, nu vei găsi într-alta".

― Iarăşi reciţi, fără să crezi, mîrîi Namri. Dar am să accept, deocamdată, fiindcă acum socot că ştii pentru ce te afli aici. (Un zâmbet rece îi apăru pe buze). Îţi dau un viitor provizoriu, Atreides.

Leto îl privi bănuitor. Era o nouă întrebare disimulată?

― Bun! reluă Namri. Conştiinţa ţi-a fost pregătită. Mi-am retras ghearele. Ar mai fi doar un singur lucru. Ai auzit că se poartă imitaţii de distraie în oraşele de pe îndepărtatul Kadrish?

Pe când Namri aştepta, Leto îşi socoti mintea în căutarea vreunui înţeles ascuns. Imitaţii de distraie? Se purtau pe nenumărate planete.

― Obiceiurile filfizonilor de pe Kadrish sunt o poveste veche, răspunse el. Animalul înţelept se contopeşte cu peisajul.

Namri dădu încet din cap. Apoi spuse:

― Cel care te-a capturat şi te-a adus în locul acesta va veni să te vadă. Nu încerca să ieşi de-aici. Ţi-ai găsi moartea,

Namri se întoarse şi dispăru în întunericul din pasaj.

Vreme îndelungată, după plecarea sa, Leto rămase cu ochii la deschizătura din stâncă. Din întunericul ei îi parveneau sunete, glasuri înfundate ale unor oameni care stăteau de strajă. Povestea viziunii-miraj a lui Namri continua să-l preocupe. Se gândi din nou la lunga călătorie prin deşert, până aici. Nu mai avea importanţă, acum, dacă locul acesta era Jacurutu/Fondak. Namri nu era contrabandist. Era ceva mult mai important. Iar

jocul pe care-i juca purta amprenta Doamnei Jessica şi a Bene Gesseritului. Leto percepea în el un pericol iminent. Dar pasajul în care dispăruse Namri reprezenta singura ieşire a acestei încăperi. Şi dincolo de el se afla un sietch straniu ― iar dincolo de acesta, deşertul. Ostilitatea acelui deşert, cu haosul său ordonat, din miraje şi dune fără sfârşit, i se părea a face parte din capcana în care căzuse. Ar fi putut străbate încă o dată nisipurile, dar unde l-ar fi condus eventuala fugă? Gândul acesta era ca o apă stătută. Nu-i potolea setea.



Din cauza percepţiei unidirecţionale a Timpului, în care rămâne cufundată mintea convenţională, oamenii au tendinţa de a considera orice lucru conform unei scheme continue, definită prin cuvinte. Această capcană mentală produce concepte de eficienţă şi consecinţe pe termen foarte scurt, ceea ce generează condiţia unor reacţii invariabile şi nepregătite pentru orice criză.

Liet-Kynes, Îndreptarul Arrakisului

CUVINTE ŞI MIŞCĂRI SIMULTANE, îşi reaminti în sinea ei Jessica şi-şi adună gândurile în vederea pregătirii mentale necesare pentru întrevederea care avea să urmeze.

Era cu puţin după micul dejun şi soarele argintiu al Salusei Secundus abia începea să mângâie zidul grădinii pe care putea s-o contemple de ia fereastră. Jessica acordase o atenţie specială ţinutei sale din această dimineaţă. Purta aba neagră, cu glugă, a unei Cucernice Maici, însă fiecare tiv al veşmântului, la fel ca şi manşetele mânecilor, avea brodat cu fir de aur motivul capului de şoim Atreides. Întorcându-se cu spatele la fereastră, îndreptă cu grijă faldurile abei şi rămase cu antebraţul stâng la înălţimea taliei, punând în evidenţă emblema şoimului.

Farad'n remarcă de cum intră simbolul Atreizilor şi dădu glas observaţiei, dar fără vreo urmă de mânie sau de mirare. Dimpotrivă, Jessica detectă o notă de umor în glasul lui şi constatarea avu darul să o intrige. Observă că prinţul îmbrăcase combinezonul colant de culoare gri pe care i-l recomandase ea. Îi făcu semn să ia loc pe divanul jos, tapisat cu verde, ceea ce el făcu, adoptând o poziţie relaxată, cu braţul drept întins pe spetează,

De ce naiba îi acord încredere? se întrebă Farad'n. E o vrăjitoare Bene Gesserit!

Jessica îi ghici gândul observând discrepanţa dintre atitudinea destinsă a corpului şi expresia întipărită pe chip. Zâmbi şi spuse:

― Îmi acorzi încredere fiindcă ştii că târgul pe care ţi-l propun este bun şi fiindcă ai nevoie de ceea ce te pot învăţa eu.

Îl văzu începând să se încrunte şi ridică mâna stângă pentru a-l linişti.

― Nu, nu citesc gândurile. Citesc chipul, trupul, gesturile, tonul vocii, poziţia braţelor. O poate face oricine, odată ce-a învăţat Maniera Bene Gesserit.

― Şi ai să mă-nveţi şi pe mine?

― Sunt sigură că ai studiat toate rapoartele referitoare la noi. Ai găsit vreunul cum că nu ne-am respectat măcar o dată o promisiune directă?

― Nici unul, dar...

― Supravieţuim, în parte, datorită încrederii totale pe care oamenii o pot avea în sinceritatea noastră. Asta nu s-a schimbat niciodată.

― Mi se pare rezonabil, comentă Farad'n. Sunt nerăbdător să încep.

― Mă surprinde faptul că n-aţi făcut încă apel la o învăţătoare Gesserit, zise Jessica. Surorile n-ar fi stat pe gânduri la un asemenea prilej de a vă îndatora.

― Mama a refuzat să mă asculte ori de câte ori am îndemnat-o s-o facă, răspunse el. Acum însă... (Ridică din umeri ― un comentariu elocvent în legătură cu surghiunul Wensiciei.) Când începem?

― De preferat ar fi fost să începi la o vârstă cât mai fragedă, spuse Jessica. Acum îţi va fi ceva mai greu şi va dura mult mai mult. Va trebui să începi prin a învăţa răbdarea, răbdarea extremă. Nădăjduiesc să nu găseşti preţul prea ridicat.

― Nu pentru ceea ce poţi să-mi oferi.

Jessica percepu în glasul lui sinceritatea, elanul speranţei şi o notă clară de respect. Era un bun punct de plecare.

― Aşadar, rosti ea, arta răbdării. Vom începe cu câteva exerciţii prana-bindu elementare, pentru picioare, braţe şi respiraţie. De mâini şi de degete ne vom ocupa mai târziu. Eşti gata?

Se aşeză pe un taburet, în fata lui.

Farad'n dădu din cap, arborând o expresie atentă care n-avea alt scop decât să mascheze teama subită care pusese stăpânire pe el. Tyekanik îl avertizase că propunerea Jessicăi ascundea în mod cert o capcană, o stratagemă pusă la cale de Comunitatea Surorilor. "Doar nu-ţi închipui că le-a abandonat din nou pe Surori sau că ele au abandonat-o pe ea". Farad'n îi respinsese argumentul cu o izbucnire mânioasă pe care însă o regretase numaidecât. Dar violenta reacţiei îi îngăduise să accepte cu atât mai repede măsurile de precauţie ale Basharului. Îşi aruncă ochii spre colţurile camerei, incrustate cu geme... care nu erau, toate, geme. Orice urma să se petreacă în această încăpere avea să fie înregistrat şi minţi avizate urmau să analizeze fiecare vorbă, fiecare nuanţă a vocii, fiecare mişcare.

Jessica zâmbi, surprinzându-i privirea furişă, dar îl lăsă să-şi închipuie că nu-i observase obiectul atenţiei:

― Pentru a învăţa răbdarea în Maniera Bene Gesserit, reluă ea, trebuie să începi prin a admite instabilitatea esenţială, brută, a universului nostru. Noi numim natura ― în totalitatea ma­nifestărilor sale ― Non-Absolutul Suprem. Pentru a-ţi elibera viziunea şi a ajunge să recunoşti modificările acestei naturi condiţionale, întinde-ţi braţele, cu mâinile înaintea ochilor. Priveşte-ţi mâinile. Mai întâi palmele, apoi dosul mâinilor. Examinează degetele, pe faţă şi pe dos. Poftim!

Farad'n îi dădu ascultare, dar se simţi caraghios. Erau mâinile lui. Le cunoştea foarte bine.

― Imaginează-ţi că mâinile tale îmbătrânesc, urmă Jessica. Îmbătrânesc sub ochii tăi. Devin foarte, foarte bătrâne. Observă cum se zbârceşte pielea şi...

― Mâinile mele rămân neschimbate, o întrerupse Farad'n. Simţea deja că-i tremurau antebraţele.

― Continuă să-ţi priveşti mâinile. Fă-le să devină bătrâne cât poţi tu să-ţi imaginezi de bătrâne. S-ar putea să dureze. Când le vei vedea îmbătrânite, inversează procesul. Fă-le din nou tinere ― cât de tinere poţi tu să le faci. Străduieşte-te să le duci din copilărie la vârsta senectuţii şi înapoi, după voie, într-un du-te-vino continuu...

― Nu se schimbă! protestă el. Umerii începuseră să-l doară.

― Dacă ai să faci apel la simţuri, se vor schimba. Concentrează-te asupra vizualizării scurgerii timpului: de la copilărie la bătrâneţe, de la bătrâneţe la copilărie. S-ar putea să-ţi ia ore, zile, luni. Dar ai să reuşeşti. Inversarea acestei scurgeri-schimbări te va învăţa să vezi orice sistem ca pe un vârtej în stare de stabilitate relativă... doar relativă.

― Credeam că trebuie să învăţ răbdarea.

Jessica auzi în vocea lui furie, cu o fărâmă de frustrare.

― Şi stabilitatea relativă, rosti ea. E o perspectivă pe care o creezi din proprie convingere, iar convingerile pot fi manipulate de imaginaţie. Ai fost învăţat să priveşti universul doar într-un mod limitat. Acum, trebuie să faci din univers propria ta creaţie. Asta îţi va permite să utilizezi orice stabilitate relativă în propriul tău scop, în orice scop poţi să-ţi închipui.

― Cât timp ai spus c-o să dureze?

― Răbdare, îi aminti Jessica.

Farad'n zâmbi fără voie şi dădu s-o privească.

― Mâinile! se răsti ea.

Zâmbetul lui pieri. Privirea i se concentră din nou asupra mâinilor întinse.

― Ce-am să fac când îmi vor obosi braţele? întrebă el,

― Încetează cu vorba şi concentrează-te, zise ea. Dacă simţi că eşti prea obosit, opreşte-te. Reia după câteva minute de destindere şi odihnă. Trebuie să insişti până când izbuteşti. În stadiul în care te afli, lucrul ăsta este mai important decât poţi să-ţi dai seama. Dacă nu înveţi lecţia asta, nu va putea urma nici o alta.

Farad'n inspiră adânc, îşi muşcă buzele, rămase cu privirea pironită la mâini. Le întoarse încet: pe faţă, pe dos, pe faţă, pe dos... Umerii îi tremurau de oboseală. Palma, dosul mâinii... Nu se schimba nimic.

Jessica se ridică şi se îndreptă spre uşă.

― Unde pleci? întrebă el, fără să-şi ia ochii de Ia mâini.

― Ai să lucrezi mai bine dacă rămâi singur. Mă întorc peste o oră. Răbdare.

― Ştiu!

Jessica îl observă câteva clipe. Părea atât de decis. Brusc ― şi, avu o strângere de inimă ― îi aminti de fiul ei pierdut. Îşi îngădui un suspin, apoi spuse:



― Când am să revin, te voi învăţa exerciţiile pentru relaxarea muşchilor. Lucrează cu răbdare. Vei fi surprins de ceea ce poţi face cu trupul şi simţurile tale.

Părăsi camera.

Ca de obicei, omniprezentele gărzi o urmară la trei paşi distanţă în timp ce străbătea coridorul. Respectul şi teama lor erau evidente. Erau sardaukari care ştiau totul despre succesele ei, care crescuseră cu istorisirile despre înfrângerea armatei lor de către fremenii de pe Arrakis. Această vrăjitoare era o Cucernică Maică fremenă. O Bene Gesserit şi o Atreides.

Jessica, privind peste umăr, văzu în feţele lor împietrite o primă bornă în planul ei. Întoarse capul când ajunse la capătul coridorului, coborî scările şi parcurse repede micul culoar ce ducea în grădină sub ferestrele apartamentului ei.



Şi acum, să sperăm că Duncan şi Gurney îşi vor îndeplini rolurile, gândi, în timp ce păşea pe prundişul unei alei scăldate în lumina aurie care se filtra printre frunze.

În următoarea etapă a educaţiei dum­neavoastră mentale, veţi învăţa metodele de comunicaţie integrală. Este vorba de o funcţie gestalt, care va acoperi canalele de informaţie din conştiinţa dumneavoastră, în vederea tratării problemelor complexe şi a maselor de date provenite din tehnicile indexului-catalog mentatic, pe care deja vi le-aţi însuşit. Tensiunile de ruptură introduse de asamblarea divergentă a unor informaţii şi detalii referitoare la felurite subiecte specializate vor constitui problema dumneavoastră iniţială. Fiţi foarte atenţi! Fără integrarea mentatică acoperitoare, riscaţi să vă împotmoliţi în Problema Babel, care este denumirea generică dată de noi pericolului omniprezent de a ajunge la combinaţii eronate pornind de la informaţii exacte.

Yüklə 3,13 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin