Frank herbert

Ghidul Mentatului

FOŞNETUL provocat de frecarea a două materiale textile împrăştie scântei de percepţie în mintea lui Leto. Fu surprins să constate că-şi reglase sensibilitatea până la punctul de a recunoaşte automat ţesăturile după zgomotul lor. Acum, de pildă, o mantie fremenă atinsese materialul aspra ai unei draperii ce masca o uşă. Se întoarse după sunet, a cărui sursă se afla în pasajul prin care dispăruse Namri cu câteva minute în urmă. În acelaşi moment, îl văzu intrând pe cel ce îl capturase. Îl identifică după pielea smeadă de deasupra măştii distraiului şi după privirea pătrunzătoare. Omul duse o mână la mască, desprinse tubul captator de la nări şi, dintr-o mişcare, înlătură masca şi dădu pe spate gluga distraiului. Înainte chiar de a observa cicatricea de viţă neagră de pe obrazul lui, Leto îl recunoscu. Recunoaşterea fu instantanee şi totală în conştiinţa lui, amănuntele venind s-o confirme abia după aceea. Nu Încăpea nici o îndoială. Bărbatul acesta butucănos era soldatul-trubadur, Gurney Halleck!

Leto încleştă spasmodic pumnii, năucit un moment de şocul acestei constatări. Atreizii nu avuseseră niciodată un slujitor mai devotat. Nimeni nu-l întrecuse vreodată pe Gurney Halleck în lupta cu scuturi. Fusese instructorul şi confidentul lui Paul.

Era mâna dreaptă a Doamnei Jessica.

Aceste gânduri şi altele se ridicau ca un val în mintea lui Leto. Gurney îl capturase. Gurney şi Namri aparţineau aceleiaşi conspiraţii. Iar în spatele lor se afla Jessica.

― Înţeleg că ai făcut deja cunoştinţă cu Namri, zise Halleck. Te rog să crezi tot ce ţi-a spus, tinere domn. Are o singură funcţie şi numai una. El e cel ce te va ucide, dacă va fi nevoie.

Leto răspunse automat cu intonaţia tatălui său:

― Vasăzică te-ai alăturat duşmanilor mei, Gurney! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că...

― Nu-ţi încerca pe mine trucurile astea drăceşti, băiete! îi tăie vorba Halleck. Sunt imunizat. Execut ordinele bunicii tale. Educaţia ta a fost programată până la ultimul amănunt. Ea e cea care a aprobat alegerea lui Namri. Tot ce va urma, oricât de neplăcut ţi se va părea, e din porunca ei.

― Şi ce-a poruncit?

Halleck ridică mâna pe care, până atunci, o ţinuse ascunsă în faldurile mantiei. Între degetele sale se afla un injector fremen, primitiv dar perfect funcţional, al cărui tub transparent era plin cu un lichid albastru.

Leto se retrase de-a-ndăratelea pe culcuş până ce dădu cu spatele de peretele stâncii. În aceeaşi clipă, Namri îşi făcu apariţia şi se postă lângă Halleck, cu mâna pe mânerul cristaiului. Împreună, blocau complet singura ieşire din încăpere.

― Văd c-ai recunoscut esenţa de mirodenie, spuse Halleck. Da, vei face călătoria viermelui, băiete. Trebuie. Altminteri, ceea ce a cutezat tatăl tău şi tu nu cutezi te va apăsa câte zile vei mai avea de trăit.

Leto scutură din cap fără să spună nimic. Era lucrul despre care el şi Ghanima ştiau că i-ar fi putut nimici. Gurney nu era decât un neghiob ignorant! Cum putuse Jessica... Leto percepu brusc prezenta tatălui său, în memorie. Se ivise în mintea sa şi încerca să-i doboare apărările. Dădu să scoată un strigăt de furie, însă buzele lui refuzară să se deschidă. Dar acesta era lucrul tacit de care conştiinţa sa de pre-născut se temea cel mai mult! Era transa preştiinţei, citirea viitorului imuabil, cu toată fixitatea şi teoriile lui! Nu se putea ca Jessica să fi poruncit supunerea nepotului ei la o asemenea încercare! Dar şi ea îşi făcu simţită prezenţa în mintea lui, cu argumente pentru a-l convinge să accepte. Până şi litania fricii îi fu impusă, într-un murmur repetat: "Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Şi, după ce va fi trecut..."

Cu un blestem care era deja vechi pe vremea când Caldeea era nouă, Leto încercă să se mişte, să sară asupra celor doi bărbaţi care se aplecaseră către el, dar muşchii nu vrură să-i dea ascultare. Ca şi când s-ar fi aflat deja în transă, văzu mâna lui Halleck mişcându-se, apropiind injectorul. Raza unui licuriglob scânteia în lichidul albastru. Injectorul îi atinse braţul stâng. Durerea îl săgetă, urcând cu repeziciune spre cap.

Brusc, Leto văzu o femeie tânără care şedea pe prispa unei colibe primitive, în lumina zorilor. Femeia se afla chiar în faţa lui şi prăjea boabe de cafea, amestecate cu nucşoară şi melanj. De undeva, din spatele lui, răsuna muzică discretă a unui rebec. Sunetele i se reverberau în cap, ecouri după ecouri, infiltrându-i-se în tot trupul. Şi, dintr-o dată, se simţi mare, foarte mare. Nu mai era deloc un copil! Iar pielea sa nu era a sa. Cunoştea această senzaţie! Pielea sa nu era a sa. Căldura îi inunda corpul. Brusc, la fel de brusc cum apăruse prima viziune. În jurul lui se făcu întuneric. Era noapte. Stele fără număr cădeau, ca o ploaie de tăciuni aprinşi, dintr-un cosmos strălucitor.

O parte a minţii lui ştia că nu există cale de scăpare, dar Leto încercă să lupte, până ce interveni prezenţa tatălui său. "Te voi apăra eu pe timpul transei. Ceilalţi nu vor putea pune stăpânire pe tine".

Vântul îl răsturnă pe Leto, îl rostogoli, şuierând, revărsând asupra lui praf şi nisip, sfâşiindu-i braţele, faţa, rupându-i veşmintele şi transformându-le în zdrenţe de-acum inutile. Dar nu simţea nici o durere şi, sub ochii lui, rănile se vindecau la fel de repede cum apăreau. Vântul continua însă să-l rostogolească. Şi pielea sa nu era a sa.

Aşa va fi! gândi el.

Dar gândul era îndepărtat şi, parcă, nu tocmai al lui; ca şi pielea, era şi nu era gândul lui.

Viziunea îl înghiţi. Evolua înlăuntrul unei memorii stereologice, care separa trecutul şi prezentul, viitorul şi prezentul viitorul şi trecutul. Şi fiecare separaţie se contopea într-un focar trinocular pe care-l simţea a fi harta multidimensională, în relief, a existenţei lui viitoare.

Timpul este o măsură a spaţiului, gândi, la fel cum telemetrul e o măsură a spaţiului Dar măsurătoarea ne obligă să rămânem în locul pe care-l măsurăm.

Transa se adânci. Deveni ca o amplificare a conştiinţei lui interioare, pe care identitatea sa o absorbea şi prin care îşi percepea propria schimbare. Timpul era viu iar el nu-i putea captura nici o clipă. Frânturi de memorie, venite din viitor şi din trecut, îl năpădeau. Dar ele existau ca montaj-în-mişcare. Relaţiile dintre ele erau supuse unui dans necurmat. Memoria lui Leto era o lentilă, un con de lumină ce repera fragmente, le izola, dar nu izbutea să imobilizeze mişcarea perpetuă şi modificarea permanentă ce i se impuneau vederii.

Ceea ce el şi Ghanima plănuiseră apăru în conul de lumină, dominând totul, dar, acum, îl înspăimântă. Realitatea viziunii era cumplit de dureroasă. Inevitabilitatea ei hieratică îi covârşea ego-ul, parcă strivindu-l.

Iar pielea sa nu era a sa! Trecutul şi prezentul se tălăzuiau în el, năpustindu-se peste barierele spaimei sale. Nu putea să le despartă unul de celălalt. La un moment dat, se simţi târât de Jihadul Butlerian, pornit să distrugă toate maşinile care imitau conştiinţa umană. Acesta trebuie că era trecutul ― uitat, îngropat. Totuşi, simţurile sale retrăiră experienţa, absorbind cele mai infime detalii. Auzi un camarad de arme şi capelan vorbind dintr-un amvon: "Trebuie să ne descotorosim de maşinile-care-gândesc. Oamenii trebuie să-şi definească ei înşişi conduita. E un lucru pe care maşinile nu-l pot face. Raţionamentul depinde de programare, nu de echipamente, iar noi suntem programul suprem!"

Leto auzea limpede glasul, vedea cu claritate locul: o sală vastă, lambrisată, cu ferestre întunecate. Lumina tremurătoare era cea a unor torţe. Iar camaradul său capelan spunea: "Jihadul nostru este un program de debarasare. Ne vom debarasa de lucrările care ne distrug ca oameni!"

Şi Leto ştia, în cugetul său, că vorbitorul fusese un slujitor al calculatoarelor, unul care le cunoscuse şi le întreţinuse. Dar scena pieri, şi în locul ei se ivi subit Ghanima, care zise: "Gurney ştie. Mi-a mărturisit. Sunt cuvintele lui Duncan şi Duncan vorbea în calitate de mentat: «Când faci un bine, evită să dai de ştire; când faci un rău, evită să prinzi de ştire»''.

Acesta trebuie că era viitorul ― viitorul îndepărtat. Dar Leto îl percepea ca realitate. Era la fel de intens ca orice trecut din multitudinea vieţilor aflate în el. Murmură: "Nu e adevărat, tată?"

Dar prezenţa-tată dinlăuntru! său îl avertiză: "Nu in­vita dezastrul!' Acum înveţi conştiinţa stroboscopică. Fără ea, ai putea să ţi-o iei ţie însuţi înainte, să-ţi pierzi reperul în Timp".

Şi imaginile în basorelief persistară. Alte intruziuni îl luară asalt. Trecut-prezent-acum. Nu exista nici un fel de distincţie. Ştia că trebuia să se lase purtat de curent, dar această derivă îl îngrozea. Cum avea să se mai poată întoarce în vreun loc recognoscibil? Se simţea însă silit să renunţe la orice în­cercare de rezistentă. Nu putea să înţeleagă noul său univers pe cele imobile, etichetate. Nici o frântură nu voia să rămână pe loc. Lucrurile nu puteau fi ordonate şi formulate veşnic. Trebuia să găsească ritmul schimbării şi să discearnă, printre schimbări, în intervale, schimbarea propriu-zisă. Fără să-şi dea seama când începuse, se pomeni deplasându-se într-un gigantic moment bienheureux, putând să vadă trecutul în viitor, prezentul în trecut, acum-ul, deopotrivă, în trecut şi în viitor. Acumularea veacurilor între două bătăi de inimă.

Conştiinţa lui plutea liber, fără nici o oprelişte, fără un spirit obiectiv care să înlocuiască sentimentul de sine. "Viitorul provizoriu" al lui Namri persista vag în memoria sa, dar se amalgama cu multe alte viitoruri. Şi, în această conştiinţă explozivă, întregul său trecut, fiecare viaţă lăuntrică, îi aparţinea. Cu ajutorul celei mai măreţe dintre ele, le domina pe toate. Erau ale sale.

Gândi: Când observi un obiect de la distanţă, nu-i poţi vedea decât principiul. Dobândise distanţa şi putea, acum, să-şi observe propria viaţă: trecutul-multiplu şi amintirile sale erau povara lui, bucuria lui şi necesarul lui. Dar călătoria viermelui îi adăugase o altă dimensiune şi, acum, tatăl său nu mai făcea de strajă în interior pentru că acest lucru nu mai era necesar. Leto vedea clar dincolo de distanţe: trecut şi prezent. Iar trecutul îi dezvăluia un strămoş suprem. Numele său era Harum şi, fără el, viitorul îndepărtat n-ar fi putut să fie. Aceste distanţe limpezi ofereau noi principii, noi dimensiuni de împărtăşire. Oricare ar fi fost viaţa pe care ar fi ales-o de acum înainte, trebuie s-o conformeze unei sfere autonome de experienţă acumulată, unui lanţ de existenţă atât de complex, încă o viaţă de om n-ar fi de ajuns pentru a număra generaţiile care-l alcătuiau. Odată trezită, această experienţă acumulată, această conştiinţă de masă era destul de puternică pentru a-i domina eul. Ea se putea impune unui individ, unei naţiuni, unei societăţi sau unei întregi civilizaţii. Acesta era, de bună seamă, motivul pentru care Gurney fusese prevenit să se teamă de el; motivul pentru care veghea cuţitul lui Namri. De aceea, nimeni nu trebuia să desluşească această putere din el. Nimeni nu trebuia s-o observe vreodată în deplinătatea ei ― nici măcar Ghanima.

Leto se ridică brusc în capul oaselor. Văzu că numai Namri se mai afla lângă el, pândindu-l.

Cu voce îmbătrânită. Leto spuse:

― Nu există un singur ansamblu de limite pentru toţi oamenii. Preştiinţa universală e un mit fără noimă. Numai cei mai puternici curenţi locali ai Timpului pot fi prezişi. Dar, într-un univers, ceea ce este local poate fi atât de enorm, încât mintea se dă înapoi.

Namri clătină din cap, fără să înţeleagă.

― Unde e Gurney? întrebă Leto.

― A plecat ca să nu vadă cum te omor.

― O să mă omori, Namri?

Aproape că-l implora s-o facă.

Namri luă mâna de pe cuţit.

― De vreme ce mi-o ceri, n-am s-o fac. Dac-ai fi fost indiferent însă...

― Boala indiferenţei este ceea ce distruge nenumărate lucruri, rosti Leto, dând din cap. Da... poate provoca până şi moartea unei civilizaţii. E ca şi cum acesta ar fi preţul cerut pentru a dobândi noi grade de complexitate sau de conştiinţă. (Îl privi lung pe Namri.) Aşadar, ţi s-a spus să pândeşti indiferenţa din mine?

Şi îşi dădu seama că Namri era mai mult decât un ucigaş ― Namri era extrem de viclean.

― Da, ca pe un semn de putere indisciplinată, răspunse fremenul, dar minţea.

― Puterea indiferentă, aşa-i, zise Leto cu un oftat adânc. N-a existat nici o măreţie morală în viaţa tatălui meu, Namri. N-a existat decât o capcană locală, pe care a conceput-o pentru el însuşi.

O Paul, tu, Muad'Dib,

Mahdi al omenirii,

Răsuflarea ta

E uraganul firii.

Cântecele Ini Muad'Dib

― NICIODATĂ! rosti Ghanima. L-aş ucide în noaptea nunţii!

Vorbea cu o încăpăţânare agresivă care, până în acel moment, rezistase la toate argumentele. Alia şi consilierii săi o curtaseră mai toată noaptea, menţinând apartamentele regale într-o stare febrilă, trimiţând mereu după noi consilieri, cerând când de mâncat, când de băut. Întregul templu şi Citadela în­vecinată clocoteau în aşteptarea deciziilor care încă tot nu fuse­seră luate.

Ghanima şedea liniştită într-un scaun flotant verde din camera ei, o încăpere spaţioasă cu pereţi rugoşi de culoare brună, imitând roca sietchurilor. Tavanul însă era de cristal de Imbar, cu scânteieri de lumină albastră, iar podeaua era pardosită cu ceramică neagră. Mobilierul consta doar într-o măsuţă de scris, cinci scaune flotante şi un pat îngust, aşezat într-un alcov, după obiceiul fremen. Ghanima purta o robă galbenă, de doliu.

― Nu eşti o persoană liberă, care poate dispune de toate aspectele vieţii sale, îi atrase atenţia Alia, poate pentru a suta oară.

Descreierata asta mică va trebui s-o priceapă, mai devreme sau mai târziu! Trebuie să accepte logodna cu Farad'n. Trebuie! N-are decât să-l ucidă pe urmă, dacă vrea, dar, pentru fremeni, logodna nu poate avea loc decât cu consimţământul celor în cauză.

― L-a ucis pe fratele meu, spuse Ghanima, agăţându-se cu îndărătnicie de singurul argument care-o susţinea. Ştie toată lumea. Dacă aş consimţi la logodna asta, fremenii ar scuipa când mi-ar auzi numele.

Tocmai ăsta e unul dintre motivele pentru care trebuie să-ţi dai consimţământul, gândi Alia.

― Nu el l-a ucis, ci maică-sa, zise ea. Iar, pentru asta, a surghiunit-o. Ce mai vrei de la el?

― Îi vreau sângele. E un Corrino!

― Şi-a renegat propria mamă, argumentă Alia. Iar gloata fremenilor n-are de ce să te preocupe. Fremenii vor accepta ceea ce le vom cere noi să accepte. Ghani, pacea Imperiului înseamnă...

― N-am să accept. Nu poţi anunţa logodna fără consimţământul meu.

Irulan, care intrase în cameră pe replica Ghanimei, aruncă o privire mirată spre Alia şi cele două amazoane descurajate de lângă ea. Alia ridică braţele, într-un gest de lehamite, şi se trânti pe unul din scaunele aflate în fata Ghanimei.

― Vorbeşte tu cu ea, Irulan, spuse.

Irulan trase un scaun şi se instală lângă Alia.

― Şi tu eşti Corrino, Irulan. zise Ghanima. Nu-ţi risca prea mult norocul cu mine.

Coborî din scaun şi se duse să se aşeze pe pat, cu picioarele încrucişate sub ea. De acolo, le fulgeră cu privirea pe cele două femei. Irulan, abia acum observă, îmbrăcase o aba neagră, ca a Aliei. Gluga dată pe spate îi lăsa la vedere părul auriu. Păr de doliu în lumina galbenă a globurilor flotante din odaie.

Irulan o privi scurt pe Alia, se ridică şi veni în faţa Ghanimei.

― Ghani, l-aş omorî eu cu mâna mea, dacă asta ar rezolva problemele. Iar Farad'n e de-un sânge cu mine, după cum ai fost atât de drăguţă să subliniezi. Dar ai îndatoriri care se situează mult mai presus decât ceea ce te leagă de fremeni...

― Argumentul nu-i cu nimic mai convingător decât cele ale scumpei mele mătuşi, replică Ghanima. Sângele unui frate nu poate fi spălat. Şi ăsta nu-i doar un mărunt aforism fremen.

Irulan strânse din buze. Apoi spuse:

― Farad'n o ţine pe bunica ta prizonieră. Duncan e, şi el, prizonierul lui, iar dacă noi nu...

― Ceea ce mi-aţi spus despre povestea asta nu mă satisface, zise Ghanima, privind pe după Irulan, spre Alia. Cândva, Duncan a preferat să moară decât să lase duşmanul să pună gheara pe tatăl meu. Poate că această nouă carne de ghola nu mai este aceeaşi care...

― Duncan a fost însărcinat cu protecţia vieţii bunicii tale! apuse Alia, răsucindu-se în scaun. Sunt încredinţată că a ales calea cea mai bună pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea.

Şi gândi: Duncan, Duncan! Nu aşa trebuia să procedezi.

Ghanima, percepând nesinceritatea din vocea ei; o sfredeli cu privirea şi spuse:

― Minţi, o, Matrice a Paradisului! Am aflat de conflictul dintre tine şi bunica. Ce ţi-e frică să ne mărturiseşti despre ea şi despre iubitul tău Duncan?

― Nimic ce să nu fi aflat tu deja, răspunse Alia, dar simţi împunsătura spaimei la auzul acestei acuzaţii deschise, cu toate implicaţiile ei. Oboseala, îşi dădu seama, o făcea să devină imprudentă. Se ridică şi spuse: Tot ce ştiu eu, ştii şi tu. Apoi, adresându-se lui Irulan: Ocupă-te de ea. Trebuie să-i intre în cap că...

Ghanima o întrerupse cu o obscenitate, care sună încă mai şocant din gura ei de fetiţă.

― Mă consideri încă doar un copil, crezi că ai la dispoziţie ani ca să te ocupi de mine, că, până la urmă, voi accepta. Mai gândeşte-te, o, Regentă Celestă! Tu ştii, mai bine decât oricine, câţi ani port în mine. Am să ascult ce-mi spun ei, nu ce-mi spui tu.

Alia îşi înăbuşi cu greu un răspuns violent şi o ţintui pe Ghanima cu privirea. Monstruozitate? Cine era copila aceasta? O nouă spaimă i se strecură în suflet. Acceptase Ghanima propriul ei compromis cu vieţile dobândite în perioada pre-naşterii?

― Mai ai încă timp să asculţi de glasul raţiunii, spuse.

― Poate c-o să mai am tîmp să văd sângele lui Farad'n ţâşnind de sub lama cuţitului meu, îi întoarse vorba Ghanima. Nu te îndoi de asta. Dacă voi fi vreodată lăsată singură cu el, e sigur că unul dintre noi doi va muri.

― Crezi că ţi-ai iubit fratele mai mult decât l-am iubit eu? interveni Irulan. Insişti într-un joc prostesc! I-am fost mamă şi lui, ca şi ţie. Am fost...

― Nu l-ai cunoscut niciodată, spuse Ghanima. Voi toţi ― mai puţin, uneori, scumpa mea mătuşă ― continuaţi să ne consideraţi copii. Prostească e insistenţa voastră! Alia ştie! Uită-te la ea cum încearcă să fugă de...

― Nu încerc să fug de nimic, zise Alia, dar se întoarse cu spatele la Irulan şi Ghanima, şi le privi pe cele două amazoane care se prefăceau că ignoră disputa. Era limpede că renunţaseră să mai lupte cu Ghanima. Poate că ajunseseră să şi simpatizeze cu ea. Furioasă, Alia le expedie din cameră. Femeile se grăbiră să-i dea ascultare, cu expresii vădit uşurate.

― Ba încerci, insistă Ghanima.

― Am înţeles modul de viaţă care-mi convine, replică Alia, întorcându-se şi sfredelind-o cu privirea pe Ghanima care continua să şadă turceşte pe pat. Era cu putinţă ca Ghanima să fi încheiat acel cumplit pact interior? Încercă să desluşească vreun semn grăitor, dar nu izbuti să observe nici cel mai mic indiciu. Şi, în clipa aceea, se întrebă: Oare a reuşit să vadă ce e în mine? Cum să vadă?

― Te temi să fii fereastra unei mulţimi, o acuză Ghanima. Dar noi, pre-născuţii, ştim prea bine cum stau lucrurile. Vei fi fereastra lor, în mod conştient sau inconştient. Nu te poţi lepăda de ei.

Şi gândi: Da, ştiu ce eşti ― Monstruozitate. Şi, chiar de-ar fi să devin vreodată ceea ce-ai devenit tu, în clipa asta nu pot decât să te compătimesc şi să te dispreţuiesc.

Un zid de tăcere se ridică între Ghanima şi Alia, ceva aproape palpabil, care alarmă reflexele Bene Gesserit ale lui Irulan. Privind de la una la cealaltă, întrebă:

― De ce-aţi tăcut amândouă, dintr-o dată?

― Mă gândesc, spuse Alia. Am nevoie de un răgaz de chibzuială.

― Chibzuieşte în voie, mătuşă dragă, o zeflemisi Ghanima.

Alia, înfrânându-şi mânia cauzată de oboseală, zise:

― Ajunge pentru astăzi! S-o lăsăm să cugete. Poate c-o să-i vină mintea la cap.

Irulan se ridică.

― Oricum, curând se crapă de ziuă, rosti ea. Ghani, până nu plecăm, vrei să auzi ultimul mesaj trimis de Farad'n? Cred...

― Nu vreau. Şi, de acum înainte, încetează să mi te mai adresezi cu diminutivul ăsta ridicol. Ghani! Nu face decât să întărească ideea greşită că aş fi un copil pe care puteţi să-l...

― Pentru ce tu şi Alia aţi tăcut dintr-o dată? o întrerupse Irulan, revenind la întrebarea dinainte, dar formulând-o cu modulaţia delicată a Glasului.

Ghanima dădu drumul unui hohot de râs.

― Irulan! Pe mine ţi-ai găsit să-ţi încerci Glasul?

― Ce? făcu Irulan, descumpănită.

― Învaţă oul pe găină! exclamă Ghanima.

― Învaţă... cum adică?

― Faptul că-mi amintesc o expresie de care tu nici n-ai auzit ar trebui să-ţi dea de gândit, zise Ghanima. Era o veche remarcă batjocoritoare încă pe vremea când Bene Gesseritul tău gângurea. Dar, dacă ăsta nu ţi-e de-ajuns, întreabă-te la ce s-or fi gândit auguştii tăi părinţi când te-au botezat Irulan. Sau vor fi vrut să-ţi zică Ruinal?

În pofida antrenamentului ei, Irulan roşi.

― Încerci să mă provoci, Ghanima.

― Iar tu ai încercat să-ţi foloseşti Glasul cu mine. Cu mine! Care îmi amintesc când au început primele experimente ale omului în domeniul ăsta. De atunci îmi amintesc, Ruinată Irulan. Şi acum plecaţi de-aici, amândouă!

Dar pe Alia o intrigă dintr-o dată o sugestie aparte, care venea dinlăuntrul ei şi care-o făcu să uite de oboseală.

― Mi-a venit o idee care te-ar putea determina să te răzgândeşti, Ghani, spuse ea.

― Iar Ghani! Ghanima emise un râset sec, apoi spuse: Gândeşte-te doar o clipă: de vreme ce doresc să-l omor pe Farad'n, n-ar trebui decât să accept planul tău. Presupun că ţi-ai imaginat asta. Fereşte-te de Ghani când se arată docilă! După cum vezi, sunt cât se poate de sinceră.

― Aşa am şi sperat, zise Alia. Dar tu...

― Sângele unui frate nu poate fi spălat, îi curmă Ghanima spusele. N-am să mă înfăţişez înaintea apropiaţilor mei fremeni ca o trădătoare a acestui precept. Să nu iertam niciodată, să nu uităm niciodată. E catehismul nostru, nu? Ţi-o spun aici şi-am s-o spun şi în public: nu mă poţi sili să mă logodesc cu Farad'n. De altfel, cunoscându-mă, cine-ar crede că aş putea să fac una ca asta? Nici măcar Farad'n. Iar fremenii, aflând de-o asemenea logodnă, şi-ar râde în barbă şi ar spune: "E clar! Îl atrage într-o capcană". Dacă...

― Înţeleg, spuse Alia, venind lângă Irulan. Observase că aceasta aştepta într-o tăcere şocată, intuind deja încotro se îndrepta conversaţia.

― Şi fireşte că l-aş atrage într-o capcană, spuse Ghanima. Dacă asta urmăreşti, sunt de acord, dar s-ar putea să nu cadă în această capcana. Dacă logodna asta falsă este moneda falsă cu care vrei să-i răscumperi pe bunica mea şi pe scumpul tău Duncan, n-am nimic împotrivă. Treaba ta. Răscumpără-i. Farad'n însă e al meu. Pe el am să-l omor eu, cu mâna mea.

Irulan se întoarse spre Alia înainte ca aceasta să poată răspunde.

― Alia! dacă nu ne ţinem cuvântul...

Lăsă fraza neterminată, în timp ce Alia, surâzătoare, se gândea la furia virtuală a Caselor Mari din Adunarea Faufrelucilor, la efectele distrugătoare ale încrederii în onoarea Atreizilor, la pierderea credinţei religioase, la toate elementele, mai mici sau mai mari, ale edificiului social, care s-ar fi năruit.

― E o treabă care s-ar întoarce împotriva noastră, reluă Irulan. Orice credinţă în profetismul lui Paul ar dispărea. Ar fi... Imperiul s-ar....

― Cine-ar îndrăzni că conteste dreptul nostru de a decide ce e drept şi ce nu e drept? rosti Alia cu voce blândă. Noi hotărâm între bine şi rău. Mi-e suficient să proclam...

― Nu poţi face asta! protestă Irulan. Memoria lui Paul...

― Nu e decât o unealtă a Bisericii şi a Statului, interveni Ghanima. Încetează cu stupidităţile, Irulan. (Îşi mângâie cristaiul de la brâu, apoi îndreptă ochii spre Alia.) Am subestimat-o pe înţeleapta mea mătuşă, Regenta a tot ce e sfânt în Imperiul lui Muad'Dib. Te-am subestimat, într-adevăr, Alia. Ademeneşte-l pe Farad'n în salonul nostru, dacă asta vrei.

― Ar fi o nesăbuinţă! stărui Irulan,

― Accepţi logodna, Ghanima? întrebă Alia, ignorând-o pe Irulan.

― În condiţiile mele, răspunse Ghanima, cu mâna pe mânerul cristaiului.

― În cazul ăsta, eu mă spăl pe mâini, rosti Irulan, însoţindu-şi vorbele de un gest adecvat. Venisem cu gândul să pledez în favoarea autenticei logodne, care să vindece...

― Alia şi cu mine îţi vom oferi o rană mult mai greu de vindecat, spuse Ghanima. Dacă Farad'n se va încumeta să vină, să mi-l aduceţi degrabă. Şi poate că se va încumeta. La urma urmelor, ce motive ar avea să suspecteze o copilă de vârsta mea? Să stabilim desfăşurarea ceremoniei oficiale de logodnă cu obligativitatea prezenţei lui. Să aranjăm un prilej de a ră­mâne singură cu el... doar un minut sau două...

Ascultând-o, Irulan se cutremură. Ghanima era, în definitiv, cu desăvârşire fremenă, iar copiii acestui popor erau la fel de sângeroşi ca adulţii. Copiii fremeni obişnuiau să ucidă răniţii de pe câmpul de luptă, uşurând astfel treaba femeilor care adunau cadavrele şi le cărau la alambicurile morţii. şi Ghanima, expri­mându-se cu glasul unui copil fremen, adaugă şi mai multă oroare ororii prin maturitatea studiată a vorbelor ei, prin dimen­siunea de vendetă care o învăluia ca o aură.

― S-a făcut, zise Alia, luptând pentru a-şi împiedica vocea şi expresia să-i trădeze satisfacţia. Vom întocmi înscrisul oficial de logodnă. Semnăturile vor fi autentificate de o reprezentantă adecvată din partea Caselor Mari. Farad'n nu se va putea îndoi nici o clipă că...

― Se va îndoi, dar o să vină, spuse Ghanima. Şi va avea gărzi. Dar se vor gândi ele să-l apere de mine?

― În numele a tot ce-a încercat Paul să facă, interveni Irulan, măcar să procedăm în aşa fel, încât moartea lui Farad'n să pară un accident ori rezultatul unor uneltiri din afară...

― Îmi va face plăcere să le arăt fraţilor mei lama însângerată a cuţitului, zise Ghanima.

― Alia, te implor! insistă Irulan. Renunţă la nebunia asta! Declară kanly împotriva lui Farad'n sau găseşte orice altă...

― N-avem nevoie de nici o declaraţie oficială de vendetă, o întrerupse Ghanima. Întregul Imperiu va fi ştiind ce e în sufletul nostru. (Îşi arătă mâneca robei.) Purtăm galbenul de doliu. Când voi schimba roba asta cu cea neagră, de logodnică fremenă, cine se va lăsa amăgit?

― Roagă-te să se lase amăgit Farad'n, zise Alia, precum şi delegaţii Caselor Mari pe care-i vom invita să asiste la...

― Fiecare dintre acei delegaţi se vor întoarce împotriva voastră, spuse Irulan. Ştiţi asta!

― Excelentă remarcă, observă Ghanima. Ai grijă cum alegi delegaţii, Alia. Să fie dintr-aceia pe care nu vor avea probleme să-i elibereze mai târziu.

Cu un gest de exasperare, Irulan se răsuci şi părăsi, aproape alergând, încăperea.

― Pune să fie supravegheată îndeaproape, zise Ghanima. Probabil că va încerca să-şi avertizeze nepotul.

― Nu mă-nvăţa tu pe mine cum se conduce un complot, replică Alia.

Şi, cu aceste cuvinte, se întoarse şi o urmă pe Irulan, dar cu un pas ceva mai lent. Gărzile şi servitorii aflaţi pe culoar fură aspiraţi de trecerea ei, ca nişte grăunţe de nisip în siajul unui vierme uriaş.

Ghanima clătină cu tristeţe din cap în clipa în care uşa se închise şi gândi: E întocmai cum ne-am închipuit, sărmanul Leto şi eu. Zei din adâncuri! Mai bine m-ar fi ucis tigrul pe mine în locul lui.

Numeroase au fost fracţiunile care au căutat să-şi asigure controlul gemenilor Atreides şi, la anunţarea morţii lui Leto, jocul comploturilor şi al contra comploturilor a luat o şi mai mare amploare. Să notăm motivaţiile relative: Comunitatea Surorilor se temea de Alia, o Monstruozitate adultă, dar continua să râvnească la caracteristicile genetice ai căror depozitari erau Atreizii. Ierarhia Bisericii Auqafului şi Hajjului nu era interesată decât de puterea implicită asigurată de controlul moştenitorului lui Muad'Dib. CHOAM-ul urmărea obţinerea unei căi de acces la bogăţia Dunei. Farad'n şi sardaukarii săi voiau să restaureze gloria Casei Corrino. Ghilda Spa­ţială se temea de ecuaţia Arrakis = melanj; fără mirodenie, piloţii ei nu puteau naviga. Doamna Jessica dorea să remedieze conse­cinţele nesupunerii ei faţă de Bene Gesserit. Puţini s-au gândit să-i întrebe pe gemeni ce planuri aveau ei, până în clipa in care a fost. prea târziu.