Frank herbert



Yüklə 3.38 Mb.
səhifə8/26
tarix13.08.2018
ölçüsü3.38 Mb.
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   26

Jurnalele Furate

PENTRU CUCERNICA MAICĂ Tertius Eileen Anteac, dimineaţa fusese execrabilă. Sosise pe Arrakis, cu doar trei ore în urmă, împreună cu Dreptvorbitoarea Marcus Claire Luyseyal, în fruntea delegaţiei Bene Gesserit descinse din prima navetă a transspaţialului Ghildei care se plasase pe orbită staţionară. De la bun început, avuseseră surpriza dezagreabilă să constate că fuseseră cazate exact la marginea Cartierului Ambasadelor din Oraşul Festiv. Camerele erau mici şi nu tocmai curate.

― Mai lipsea puţin şi ne campau printre cocioabele de la mahala, mârâise Luyseyal.

Apoi, descoperiseră că nu beneficiau de telecomunicaţii. Toate ecranele rămâneau întunecate, oricât ar fi răsucit de butoane şi ar fi apăsat pe taste.

Anteac se adresase cu asprime Păstrăvăresei care comanda escorta lor, o femeie butucănoasă cu o privire ostilă, o frunte de două degete şi muşchi de salahor.

― Vreau să adresez o reclamaţie Comandantului vostru!

― Nu se admit reclamaţii pe durata Festivităţilor, se zborşise amazoana.

Anteac o fulgerase cu privirea, genul de căutătură care, pe faţa ei bătrână şi brăzdată de riduri, le făcea să şovăie până şi pe colegele ei Cucernice Maici.

Amazoana însă arborase un zâmbet obraznic şi adăugase:

― Trebuie să vă transmit şi-un mesaj. Am fost însărcinată să vă aduc la cunoştinţă că audienţa dumneavoastră la Împăra­tul-Zeu a fost mutată pe ultima poziţie a listei.

Aproape toată delegaţia Bene Gesserit auzise aceste cuvinte, a căror implicaţie îi era limpede chiar şi celei mai modeste candidate la noviciat. Până ce avea să le vină rândul, toate alocaţiile de mirodenie vor fi fost stabilite sau chiar (Ferească-ne Zeii!) epuizate.

― Eram în poziţia a treia, observase Anteac, cu o voce remarcabil de blândă date fiind circumstanţele.

― Aşa a poruncit Împăratul-Zeu!

Anteac cunoştea această intonaţie din glasul unei Păstrăvărese. Orice protest ar fi riscat să provoace o reacţie violentă.



O dimineaţă absolut dezastruoasă şi, acum, asta!

Anteac şedea pe un taburet minuscul, lângă peretele unei odăiţe aproape goale, din centrul umilitorului complex de cazare repartizat delegaţiei lor. Alături de ea se afla o simplă saltea, un culcuş potrivit, în cel mai bun caz, pentru o acolită! Pereţii erau de un verde spălăcit, dubios, şi singura sursă de lumină o oferea un licuriglob atât de vechi şi defect, încât nu putea fi reglat decât pe galben. Încăperea părea să fi servit drept debara. Mirosea a muced iar plasticul negru de pe podea era plin de crestături şi de zgârieturi.

Netezindu-şi aba neagră peste genunchi, Anteac se aplecă spre novicea-curieră care îngenunchease, cu capul plecat, în faţa Cucernicei Maici. Era o blondă cu privire de ciută, având faţa şi gâtul îmbrobonite de transpiraţia datorată fricii şi emoţiei. Purta o robă cafenie, cu tivul de jos năclăit de praful străzii.

― Eşti sigură, absolut sigură?

Anteac vorbise cu voce domoală pentru a linişti biata fată, care încă tremura sub impresia gravităţii mesajului ei.

― Da, Cucernică Maică, răspunse ea, fără a ridica ochii.

― Mai spune-mi totul încă o dată, zise Anteac, şi gândi: Nu fac altceva decât să temporizez. Am înţeles foarte bine tot ce mi-a spus.

Curiera înălţă capul şi privi fix în ochii albastru-în-albastru ai Cucernicei Maici, aşa cum erau învăţate să facă toate novicele şi acolitele.

― După cum mi-aţi poruncit, m-am dus la Ambasada Ixiană şi am prezentat salutările dumneavoastră. Apoi am întrebat dacă nu au de transmis vreun mesaj.

― Da, fată, da! Ştiu. Treci la miezul problemei.

Curiera înghiţi timorată.

― Purtătorul de cuvânt s-a prezentat ca fiind Othwi Yake, secretarul fostului ambasador şi şeful interimar al Ambasadei.

― Eşti convinsă că nu era o sosie, un Dansator-Faţă?

― N-am observat nici unul din semne, Cucernică Maică.

― E-n regulă. Îl cunoaştem pe Yake. Continuă.

― Yake a spus că aşteaptă sosirea noii...

― Noii ambasadoare, Hwi Noree, care trebuie să sosească astăzi. Mai departe.

Fata îşi trecu limba peste buzele tremurânde.

Anteac îşi notă în minte s-o retrimită la un ciclu de formare mai elementar. O curieră trebuia să dea dovadă de mai multă stăpânire de sine, deşi, în cazul de faţă, se cuvenea luat în considerare şi conţinutul grav al mesajului.

― Pe urmă mi-a cerut să aştept, reluă novicea. A părăsit încăperea şi s-a reîntors după câteva clipe, însoţit de-un tleilaxu ― un Dansator-Faţă, fără nici o îndoială. Am recunoscut imediat semnele de netăgăduit ale...

― Te cred, fata mea, o întrerupse Anteac. Revino la...

Anteac fu întreruptă, la rândul ei, de intrarea lui Luyseyal.

― Ce-i cu povestea asta despre nu ştiu ce mesaj pe care l-ar fi trimis ixienii şi tleilaxu? întrebă încruntată Luyseyal.

― Curiera noastră tocmai mi-l repetă, răspunse Anteac.

― Pentru ce n-am fost convocată?

Anteac o măsură cu privirea pe colega ei Dreptvorbitoare, spunându-şi că, deşi era una dintre cele mai bune practiciene ale artei, Luyseyal făcea prea mult caz de rang. Dar era încă tânără şi, judecând după ovalul senzual al feţei de tip Jessica, poseda genele definitorii ale aceleiaşi firi încăpăţânate.

Anteac rosti cu glas împăciuitor:

― Acolita dumitale mi-a spus că eşti cufundată în meditaţie.

Luyseyal încuviinţă cu o mişcare a capului, se aşeză pe saltea şi i se adresă curierei:

― Continuă.

― Dansatorul-Faţă a zis că are un mesaj pentru Cucernicele Maici. A folosit pluralul, preciză curiera.

― Ştia că, de data asta, am venit două, sublinie Anteac.

― Ştie toată lumea, spuse Luyseyal.

Anteac îşi concentră atenţia la mesageră.

― Şi acum, fata mea, te rog să treci în transă mnemonică şi să ne repeţi întocmai cuvintele Dansatorului-Faţă.

Curiera dădu din cap, se aşeză pe călcâie şi îşi împreună mâinile în poală. Inspiră de trei ori adânc, închise ochii, lăsă umerii să-i cadă. Apoi vorbi cu o voce acută, nazală:

― Spune-le Cucernicelor Maici că până deseară Imperiul se va fi descotorosit de Împăratul-Zeu. Îl vom lovi chiar astăzi, înainte de a ajunge la Onn. N-avem cum să dăm greş.

Un freamăt lăuntric făcu să tresară trupul mesagerei. Ochii ei se deschiseră şi o fixară pe Anteac.

― Ixianul, Yake, mi-a spus să vin repede cu mesajul. Apoi mi-a atins dosul mâinii aşa cum v-am spus, convingându-mă şi mai mult că nu era...

― Yake e omul nostru, zise Anteac. Repetă şi pentru Luyseyal mesajul semnalizat cu degetele.

Curiera se întoarse spre Dreptvorbitoare.

― "Ambasada a fost invadată de Dansatori-Feţe şi nu putem face nici o mişcare".

Cum Luyseyal tresări şi dădu să se ridice de pe saltea, Anteac spuse:

― Am luat deja măsurile necesare pentru a asigura paza la uşile noastre.

Apoi, întorcându-se către curieră:

― Poţi să te retragi, fata mea. Te-ai achitat onorabil de sarcina încredinţată.

― Am înţeles, Cucernică Maică.

Fata se ridică repede şi cu destulă graţie, dar mişcările ei arătau fără tăgadă că sesizase subînţelesul cuvintelor lui Anteac. Onorabil nu însemna bine.

După plecarea novicei, Luyseyal spuse:

― Ar fi trebuit să găsească un pretext pentru a cerceta Ambasada şi a afla câţi ixieni au fost înlocuiţi.

― N-aş zice, opină Anteac. În privinţa asta, cred că a procedat bine. Dar ar fi fost şi mai bine dacă ar fi găsit o modalitate de a obţine mai multe amănunte de la Yake. Mă tem că, deja, l-am pierdut definitiv.

― Motivul pentru care tleilaxu ne-au transmis mesajul e limpede, fireşte.

― Au într-adevăr de gând să-l atace.

― Bineînţeles. Sunt destul de stupizi ca s-o facă. Dar eu mă refeream la motivul pentru care ne-au dat de ştire.

Anteac dădu din cap.

― Îşi închipuie că acum n-o să mai avem încotro, decât să ne alăturam lor.

― Iar dacă încercăm să-l avertizăm pe Domnul Leto, ne vor depista imediat mesagerii şi contactele lor.

― Dar dacă atentatul lor reuşeşte?

― Puţin probabil.

― Nu ştim ce-au pus la cale. Nu ştim decât cam când vor să dea lovitura.

― N-o fi şi fata aceea, Siona, implicată în afacerea asta?

― Mi-am pus şi eu întrebarea. Ai parcurs raportul complet întocmit de Ghilda?

― Doar rezumatul. Crezi că-i de-ajuns?

― Da, după calculul tuturor probabilităţilor.

― Ar trebui să fii mai prudentă cu expresii de genul calculul probabilităţilor, observă Luyseyal. Să nu dai cuiva de bănuit că ai putea fi mentat.

― Presupun că nu dumneata ai fi cea care să mă denunţe, replică Anteac cu voce seacă.

― Crezi că Ghilda are dreptate în ceea ce-o priveşte pe Siona? întrebă Luyseyal.

― N-am destule date pentru a mă putea pronunţa. Dacă însă nu se înşeală, această Siona trebuie să fie ceva cu totul ieşit din comun.

― La fel de ieşit din comun pe cât a fost tatăl Domnului Leto?

Un Navigator al Ghildei se putea ascunde vederii oraculare a lui Paul Atreides.

― Dar nu şi celei a Domnului Leto.

― Am citit cu toată atenţia raportul Ghildei. Nu-i vorba atât de faptul că Siona se poate ascunde şi poate ascunde ceea ce se petrece în jurul persoanei sale, cât de faptul că...

― Se estompează, după cum se exprimă ei. Dispare treptat din văzul lor.

― Ea singură, preciză Anteac.

― Dar dispare şi din văzul Domnului Leto?

― Habar n-au.

― Putem îndrăzni să stabilim contactul cu ea?

― Putem îndrăzni să nu-l stabilim? replică Anteac.

― Toate astea ar putea fi de prisos dacă tleilaxu... Anteac, ar trebui să facem măcar încercarea de a-l avertiza!

― Nu dispunem de mijloace de comunicaţie şi acum avem Păstrăvărese care stau de pază la poartă. Le permit oamenilor noştri să intre, dar nu şi să iasă.

― N-am putea să vorbim cu una dintre ele?

― Aşa m-am gândit şi eu. La nevoie, ne-am putea justifica zicând că ne-am temut să nu fi fost înlocuite de Dansatori-Feţe.

― Gărzi la poartă, murmură Luyseyal. Ar fi cu putinţă ca el să ştie?

― Totul e cu putinţă.

― Cu Domnul Leto, ăsta-i singurul lucru de care poţi fi sigur, comentă Luyseyal.

Anteac îşi îngădui un suspin uşor, în timp ce se ridica de pe taburet.

― Câteodată am nostalgia zilelor de demult, când puteam obţine toată mirodenia de care-am fi avut nevoie în vecii vecilor!

În vecii vecilor n-a fost decât o altă iluzie, spuse Luyseyal. Sper că lecţia asta ne va fi de folos, indiferent de cum se vor descurca tleilaxu.

― Se vor descurca de-o manieră stângace, oricare va fi rezultatul, mârâi Anteac. Zeii îmi sunt martori că nici măcar asasini competenţi nu mai există în ziua de azi.

― Există, oricum, ghola Idaho, spuse Luyseyal.

― Ce-ai zis?

Anteac o ţintui cu privirea pe Dreptvorbitoare.

― Există, oricum...

― Exact!


― Ghola sunt prea lenţi, zise Luyseyal.

― Nu şi la minte.

― Ce vrei să spui?

― S-ar putea ca tleilaxu... Dar nu, nici măcar ei n-ar putea fi atât de...

― Un Dansator-Faţă Idaho? făcu Luyseyal.

Anteac dădu din cap, fără să spună nimic.

― Scoate-ţi asta din minte, zise Luyseyal. Nu pot fi chiar atât de stupizi.

― Cred că evaluarea este totuşi hazardată când e vorba de tleilaxu, replică Anteac. Trebuie sa ne pregătim pentru tot ce-ar putea fi mai rău. Cheam-o aici pe una dintre Păstrăvăresele acelea!



O stare de război necontenită ajunge să dea naştere propriilor sale condiţii sociale, care au fost similare în toate epocile. Oamenii intră într-o permanentă stare de alarmă pentru a respinge atacurile. Se instalează domnia absolută a autocraţilor. Tot ce ţine de nou devine o periculoasă zonă de frontieră: planete noi, noi sectoare economice de exploatat, idei sau invenţii noi, vizitatori străini... totul capătă un aer suspect. Feudalismul se implantează ferm, deghizat uneori în birou politic sau altă structură echivalentă, dar întotdeauna prezent. Succesiunea ereditară urmează liniile puterii. Sângele celor care deţin puterea domină. Viceregenţii cerului sau omologii lor împart avuţia. Şi ei ştiu că trebuie să controleze moştenirea ori să lase ca puterea să se fărâmiţeze încetul cu încetul. Înţelegeţi, acum, ce este Pacea lui Leto?

Jurnalele Furate

― BENE GESSERITUL a fost informat de reprogramare? întrebă Leto.

Cortegiul se angajase pe drumul în serpentine ce cobora spre podul peste Fluviul Idaho. Soarele era la primul pătrar al dimineţii şi câţiva curteni îşi dezbrăcaseră deja mantiile. Idaho mărşăluia în flancul stâng, cu un detaşament de Păstrăvărese, iar uniforma lui începuse să adune urme de praf şi de transpiraţie. Marşul sau alergatul la viteza Carului Regal nu era o treabă tocmai uşoară.

Moneo se împiedică şi-şi găsi echilibrul iuţind pasul.

― Surorile au fost informate, Doamne.

Modificarea ordinii audienţelor nu fusese prea uşor de organizat, dar Moneo învăţase să se aştepte la schimbări de ultimă oră cu prilejul Festivităţilor şi avea întotdeauna pregătite câteva soluţii pentru împrejurări neprevăzute.

― Tot mai solicită o Ambasadă permanentă pe Arrakis? întrebă Leto.

― Da, Doamne. Le-am dat răspunsul obişnuit.

― Un simplu "nu" ar fi fost de ajuns. Nu cred că mai au nevoie să li se reamintească aversiunea pe care o am pentru pretenţiile lor religioase.

― Da, Doamne.

Moneo păstra exact distanţa protocolară faţă de carul lui Leto. Prezenţa Viermelui era foarte pregnantă în această dimineaţă ― seninele fizice se arătau limpede ochilor lui Moneo. Cauza era, neîndoielnic, umiditatea din aer. Asta părea să atragă întotdeauna ivirea Viermelui.

― Religia duce, în mod inevitabil, la despotism retoric, spuse Leto. Înaintea Bene Gesseritului, Iezuiţii s-au priceput cel mai bine la treaba asta.

― Iezuiţii, Doamne?

― Nu se poate să nu fi dat peste ei în prelegerile de istorie.

― Nu-s foarte sigur, Doamne. Când au trăit?

― Nu contează. Poţi învăţa destule despre despotismul retoric studiind Bene Gesseritul. Ce-i drept, Surorile nu încep prin a se amăgi pe ele însele.



Cucernicele Maici or să aibă de furcă, îşi spuse Moneo. Are de gând să le dăscălească. Iar ele au oroare de asta. S-ar putea lăsa cu necazuri serioase.

― Cum au reacţionat? se interesă Leto.

― Mi s-a raportat că au fost decepţionate, dar n-au protestat.

Şi Moneo gândi: Va trebui să le pregătesc pentru noi decepţii. Şi să am grijă să fie ţinute cât mai departe de delegaţiile de pe Ix şi Tleilax. Scutură din cap. Toate astea puteau duce la manevre dintre cele mai neplăcute. Duncanul trebuia neapărat pus în gardă.

― Duce la profeţii autoîndeplinite şi la justificarea a tot felul de obscenităţi, zise Leto.

― Acest... despotism retoric, Doamne?

― Da! Disimulează răul îndărătul unor ziduri de fariseism, care rezistă la orice argumente împotriva răului.

Moneo trase prudent cu ochiul la corpul lui Leto, observând mişcările aproape dezordonate ale mâinilor, zvâcnetele segmentelor nervurate. Ce mă fac dacă Viermele iese aici? Fruntea i se acoperi brusc de sudoare.

― Se hrăneşte cu semnificaţii intenţionat pervertite pentru a discredita orice opoziţie, reluă Leto.

― Chiar aşa, Doamne?

― Iezuiţii numeau asta "consolidarea bazelor puterii". Rezultatul nemijlocit este o ipocrizie dată neîncetat în vileag de discrepanţa dintre acţiuni şi explicaţii, care nu concordă niciodată.

― Va trebui să studiez mai atent problema aceasta, Doamne.

― În ultimă analiză, domneşte prin culpabilizare, deoarece ipocrizia de acest fel impune vânătoarea de vrăjitoare şi găsirea de ţapi ispăşitori.

― Scandalos, Doamne.

Cortegiul se angajă într-o curbă, unde stâncile fuseseră sparte pentru a lăsa să se întrevadă podul din depărtare.

― Moneo, eşti atent la ceea ce-ţi spun?

― Da, Doamne. Sunt numai ochi şi urechi.

― Îţi descriu un instrument al bazei puterii religioase.

― Îmi dau seama, Doamne.

― Atunci de ce eşti aşa speriat?

― Discuţiile despre puterea religioasă mă tulbură întot­deauna, Doamne.

― Pentru că tu şi Păstrăvăresele o exercitaţi în numele meu?

― Întocmai, Doamne.

― Bazele puterii sunt extrem de periculoase fiindcă atrag oameni realmente demenţi, oameni care vor puterea doar de dragul puterii. Pricepi?

― Da, Doamne. De aceea dai atât de rar curs solicitărilor de posturi în guvernul Tău.

― Excelentă remarcă, Moneo!

― Mulţumesc, Doamne.

― În umbra fiecărei religii pândeşte un Torquemada, continuă Leto. N-ai întâlnit nicăieri acest nume. Ştiu, fiindcă am dat ordin să fie şters din toate documentele de arhivă.

― De ce, Doamne?

― Era o obscenitate. Transforma în torţe vii oamenii care nu erau de acord cu el.

Moneo rosti cu voce scăzută:

― Ca istoricii care te-au mâniat pe Tine, Doamne?

― Pui la îndoială acţiunile mele, Moneo?

― Nu, Doamne!

― Bine. Istoricii aceia au murit fără să sufere. Nici unul din­tre ei n-a simţit flăcările. Torquemada, dimpotrivă, era încântat să dedice zeului său urletele de durere ale victimelor sale arse de vii.

― Îngrozitor, Doamne.

Cortegiul dădu ocol altei curbe cu vedere spre pod. Distanţa nu părea să se fi schimbat.

Din nou, Moneo studie pe furiş corpul Împăratului-Zeu. Viermele era tot aproape, prea aproape, deşi nu mai mult decât înainte. Majordomul simţea clar ameninţarea acelei prezenţe imprevizibile, Augusta Prezenţă care putea ucide fără veste.

Îl trecu un fior.

Care fusese semnificaţia acestei stranii... predici? Moneo ştia că puţini erau cei ce avuseseră prilejul să-l audă pe Împăratul-Zeu vorbind astfel. Era un privilegiu şi, în acelaşi timp, o povară. O părticică din preţul plătit pentru Pacea lui Leto. Unele după altele, generaţiile defilau în ordine sub dictatele acestei păci. Numai cercurile înalte ale Citadelei cunoşteau în amănunţime rarele încălcări ale păcii ― incidentele cu ocazia cărora Păstrăvăresele erau dislocate anticipat, premergător unor tulburări violente.



Anticipat!

Moneo îl privi pieziş pe Leto, care se cufundase în tăcere. Ochii Împăratului-Zeu erau închişi şi pe chipul său se întipărise o expresie de îngândurare sumbră. Era un alt semn al Viermelui. Unul dintre cele mai rele. Moneo începu să tremure.

Anticipa Leto chiar şi propriile sale dezlănţuiri violente? Faptul că anticipa violenţele era ceea ce făcea să se înfioare de uimire şi spaimă întregul Imperiu. Leto ştia exact unde trebuiau trimise gărzi pentru a înăbuşi în faşă o revoltă efemeră. O ştia înainte de declanşarea evenimentelor.

Numai gândul la lucruri ca acestea făcea să se usuce gura lui Moneo. Erau momente, îşi spunea el, când Împăratul-Zeu putea citi în mintea oricui. O, sigur, Leto avea şi spioni. Când şi când, câte-o siluetă mascată trecea pe lângă santinelele Păstrăvărese pentru a urca în turnul lui Leto sau a descinde în criptă. Spioni, fără doar şi poate; dar Moneo bănuia că nu erau folosiţi decât spre a adeveri ceea ce Leto ştia dinainte.

Ca pentru a-i confirma temerile, Leto spuse:

― Nu încerca să mă înţelegi cu tot dinadinsul, Moneo. Lasă ca înţelegerea să vină de la sine.

― Am să mă străduiesc, Doamne.

― Nu. Fără să te străduieşti. Dar spune-mi, mai bine, dacă ai făcut deja cunoscut că nu se vor opera schimbări în ceea ce priveşte alocaţiile de mirodenie.

― Încă nu, Doamne.

― Atunci, nu anunţa nimic deocamdată. S-ar putea să mă răzgândesc. Îţi dai seama, fireşte, că nu vor lipsi noi oferte de mituire.

Moneo oftă. Sumele ce i se propuseseră drept mită nu conteniseră să urce, atingând culmi ameţitoare. Pe Leto însă escalada părea să-l amuze.

― Fă-i să transpire, îi spusese el la un moment dat. Vezi până unde sunt în stare să meargă. Dă-le de presupus că, până la urmă, te vei lăsa corupt.

În clipa în care abordau o altă serpentină cu vedere spre pod, Leto întrebă:

― Casa Corrino nu ţi-a făcut nici o ofertă?

― Ba da, Doamne.

― Cunoşti mitul cum că, într-o zi, Casa Corrino îşi va redobândi puterea de odinioară?

― Am auzit ceva, Doamne.

― Corrinul să fie ucis. Însărcinează-l pe Duncan. În felul acesta o să-l şi verificăm.

― Aşa devreme, Doamne?

― Deocamdată se ştie că melanjul poate prelungi viaţa umană. Să se ştie că poate şi s-o scurteze.

― Cum porunceşti, Doamne.

Moneo ştia exact ce fel de răspuns dăduse. Aşa se exprima când nu putea da glas unei obiecţii care-i stătea pe inimă. Ştia şi că Domnul Leto înţelegea perfect asta şi se amuza. Iar amuzamentul Împăratului-Zeu îl irita.

― Încearcă să nu fi nerăbdător cu mine, Moneo, spuse Leto.

Majordomul îşi reprimă înverşunarea. Înverşunarea atrăgea pericolul. Rebelii erau înverşunaţi. Duncanii deveneau tot mai înverşunaţi înainte de a muri.

― Timpul are altă semnificaţie pentru Tine decât pentru mine, Doamne. Aş vrea să pot cunoaşte această semnificaţie.

― Ai putea, dar n-o vei cunoaşte.

Moneo sesiză dojana din replică şi rămase tăcut, preferând să-şi îndrepte gândurile la problemele melanjului. Domnul Leto vorbea rareori despre mirodenie şi, de obicei, doar pentru a stabili cuantumul alocaţiilor sau pentru a le suprima, pentru a împărţi recompense sau pentru a-şi trimite Păstrăvăresele după câte-o rezervă proaspăt descoperită. Cel mai uriaş stoc de mirodenie, Moneo ştia asta, se afla ascuns într-un loc cunoscut doar de Împăratul-Zeu. La puţin timp după ce preluase funcţia de majordom, Moneo, cu capul şi faţa acoperite de-o cagulă neagră, fusese condus de Domnul Leto însuşi până la acel loc secret, printr-un labirint complicat, care lui Moneo îi făcuse impresia că se afla sub pământ.

Când m-a lăsat să scot cagula eram într-o subterană.

Locul îl umpluse pe Moneo de uimire şi teamă. Era o cavernă gigantică, tăiată în stâncă, luminată de licurigloburi străvechi, ornamentate cu arabescuri de metal. Peste tot se vedeau containere enorme, pline cu melanj, care părea să emită o fosforescenţă albastră sub difuza lumină argintie din grotă. Şi mirosul ― mirosul amar, de scorţişoară ― era inconfundabil. Undeva, în apropiere, se auzea picurând apă. Iar vocile răsunau cu reverberaţii de ecou sub bolta de piatră.

― Într-o zi, tot ce-i aici va dispărea, spusese Domnul Leto.

Moneo, stupefiat, întrebase:

― Ce vor face, atunci, Ghilda şi Bene Gesseritul?

― Ceea ce fac şi acum, dar cu mult mai multă violenţă.

Privind roată prin imensa cavernă cu uriaşele ei rezerve de mirodenie, Moneo nu se putuse gândi decât la ceea ce ştia că se petrecea chiar în acea clipă pe tot cuprinsul Imperiului: asasinate sângeroase, raiduri piratereşti, spionaj şi intrigi... Împăratul-Zeu reuşea să le înăbuşe pe cele mai multe, dar, şi aşa, se comiteau încă destule atrocităţi.

― Ispita, şoptise Moneo.

― Ispita, într-adevăr.

― Şi, după aceea, nu va mai fi melanj niciodată, Doamne?

― Cândva, mă voi întoarce sub nisipuri. Din momentul acela, eu voi fi sursa mirodeniei.

― Tu, Doamne?

― Şi voi mai genera ceva la fel de minunat: noi păstrăvi de nisip ― hibrizi şi reproducători prolifici.

Cuprins de tremur la această revelaţie, Moneo nu-şi putuse desprinde privirea de la chipul adumbrit al Împăratului-Zeu care vorbea despre asemenea miracole.

― Păstrăvii de nisip, urmase Domnul Leto, se vor uni şi vor alcătui uriaşe rezervoare vii, care vor fereca în adâncuri apa acestei planete. Întocmai ca pe vremea Dunei.

― Toată apa, Doamne?

― Cea mai mare parte. În decurs de trei sute de ani, viermele de nisip va stăpâni din nou aceste locuri. Şi te asigur că va fi un soi nou de vierme al nisipurilor.

― În ce fel, Doamne?

― Va avea conştiinţă animală şi o inteligenţă neobişnuită. Mirodenia va fi mult mai greu de obţinut şi încă şi mai greu de păstrat.

Moneo ridicase atunci privirea spre bolta de piatră a cavernei, încercând s-o străpungă cu imaginaţia, să ajungă la suprafaţă.

― Se va înstăpâni din nou deşertul, pretutindeni, Doamne?

― Albiile fluviilor şi ale râurilor se vor umple cu nisip. Recoltele se vor sufoca şi vor pieri. Copacii vor fi acoperiţi de uriaşe dune mişcătoare. Moartea adusă de nisipuri se va întinde în tot locul, până ce... până ce un semnal subtil se va face auzit peste întinderile pustiite.

Ce semnal, Doamne?

― Semnalul de începere a următorului ciclu, venirea Făuritorului, a doua venire a lui Shai-Hulud.

― Tu vei fi acela, Doamne?

― Da! Marele vierme de nisip al Dunei se va înălţa încă o dată din adâncuri. Ţinuturile acestea vor fi din nou domeniul mirodeniei şi al viermelui.

― Dar oamenii, Doamne? Ce se va întâmpla cu oamenii?

― Mulţi vor muri. Culturile de cereale şi plantele comestibile vor fi nimicite de arşiţă. Lipsite de hrană, vitele şi toate animalele care dau carne vor pieri.

― Înseamnă că vor suferi şi oamenii de foame, Doamne?

― Foametea şi vechile boli vor face ravagii. Nu vor supravieţui decât cei mai rezistenţi... cei mai rezistenţi şi mai brutali.

― Chiar trebuie să se întâmple asta, Doamne?

― Alternativele sunt şi mai cumplite.

― Care ar fi alternativele, Doamne?

― Cu timpul, le vei afla.

În vreme ce mărşăluia alături de Împăratul-Zeu, în această dimineaţă a călătoriei spre Onn, Moneo nu putea decât să admită că, într-adevăr, aflase de rele şi mai mari.

Moneo ştia că, pentru majoritatea cetăţenilor docili ai Imperiului, ceea ce el cunoştea cu certitudine se afla, sub o formă ezoterică, în Istoria 6rală, în miturile şi poveştile de necrezut pe care le istorisea câte-un profet nebun, ivit pe o planetă sau alta pentru a-şi câştiga o mână de adepţi vremelnici.



Eu însă ştiu ce fac Păstrăvăresele.

Şi mai ştia şi că existau oameni de nimic, bestii care şedeau la masă şi se ghiftuiau cu mâncăruri alese, privind cum erau torturaţi semeni de-ai lor.

Până ce soseau Păstrăvăresele şi înecau în sânge asemenea distracţii.

― Îmi plăcea cum mă spiona fiica ta, spuse brusc Leto. Era atât de convinsă că nu observ nimic!

― Doamne, mă tem pentru ea! E sânge din sângele meu, e...

― Şi din al meu, Moneo. Nu sunt, şi eu, Atreides? Ai face mai bine să te temi pentru tine.

Moneo aruncă o privire neliniştită spre trupul Împăratului. Semnele Viermelui erau încă muît prea aproape. Privi, peste umăr, cortegiul din spatele lor, apoi, întorcând capul, drumul din faţă. Intraseră pe panta abruptă ce cobora în viraje strânse, printre pereţii înalţi, ridicaţi prin trudă omenească, ai barierei de piatră ce împrejmuia Sareerul.

― Siona nu-mi aduce nici un fel de ofensă, Moneo.

― Dar e...

― Moneo! Aici, în cochilia sa misterioasă, se află unul dintre marile secrete ale vieţii. A fi surprins, a vedea cum se produce un lucru nou, asta e ceea ce-mi doresc mai mult decât orice.

― Doamne, nu...

― Noul! Nu-i acesta un cuvânt radios, un cuvânt minunat?

― Dacă zici Tu, Doamne...

Leto se văzu nevoit, în clipa aceea, să-şi reamintească lui însuşi: Moneo e creatura mea. Eu l-am creat.

― Copilul tău este aproape de nepreţuit pentru mine, Moneo. Îi ponegreşti tovarăşii, dar s-ar putea ca printre ei să fie unul pe care îl va iubi.

Moneo se uită fără să vrea înapoi, spre Duncan Idaho, care mărşăluia în fruntea gărzilor.

Idaho privea aprig drept înainte, de parcă ar fi încercat să sondeze fiecare cotitură a drumului înainte de-a ajunge la ea. Nu-i plăcea deloc defileul acesta împresurat de pereţi înalţi, unde s-ar fi putut pregăti cu uşurinţă o ambuscada. Idaho trimisese de cu seară cercetaşe şi Moneo ştia că unele dintre acestea patrulau şi în momentul de faţă pe creste, dar mai erau o mulţime de viroage şi crevase laterale până ce cortegiul avea să ajungă la fluviu. Şi nu avuseseră la dispoziţie destule Păstrăvărese pentru a posta santinele peste tot.

― Ne vom bizui şi pe fremeni, încercase Moneo să-l liniştească.

― Pe fremeni?

Idaho nu era încântat de ceea ce auzise despre fremenii de muzeu.

― Cel puţin, vor putea să dea un semnal de alarmă dacă vor zări intruşi, argumentase Moneo.

― Ai vorbit dumneata cu ei şi le-ai cerut să facă asta?

― Bineînţeles.

Moneo nu cutezase să profite de ocazie pentru a-i vorbi Duncanului de Siona. Se gândise că va avea destul timp s-o facă, dar acum Împăratul-Zeu spusese ceva tulburător. Să fi intervenit vreo schimbare în planurile lui?

Moneo întoarse privirea la Împăratul-Zeu şi rosti cu voce joasă:

― Să iubească un tovarăş, Doamne? Dar ai spus că Duncanul...

― Am zis pe care-l va iubi, nu cu care se va împerechea!

Moneo începu iar să tremure, gândindu-se la felul în care fusese aranjată propria sa căsătorie, la modul în care fusese forţat să...



Nu! Mai bine să nu trezesc acele amintiri!

Existase afecţiune, chiar dragoste adevărată... mai târziu, dar la început...

― Iarăşi umbli cu capul în nori, Moneo.

― Să-mi fie cu iertare, Doamne, dar când vorbeşti despre iubire...

― Crezi că nu-s capabil de afecţiune?

― Nu asta, Doamne, ci...

― Crezi cumva că nu mai am amintiri despre dragoste şi procreere?

Carul se abătu brusc spre Moneo, care fu nevoit să facă un salt pentru a-l evita, îngrozit de expresia furioasă de pe chipul Domnului Leto.

― Doamne, te rog să mă...

― Chiar dacă trupul acesta n-a cunoscut niciodată dezmierdările dragostei, am amintirile, toate amintirile!

Moneo desluşi semnele Viermelui punând stăpânire pe corpul Împăratului-Zeu.

Sunt în mare pericol. Cu toţii suntem în pericol.

Deveni, brusc, conştient de fiecare sunet din jurul lui: scrâşnetul roţilor Carului Regal, tusetele şi conversaţiile în surdină ale curtenilor, ropotul paşilor pe şosea. Dinspre Împăratul-Zeu venea o exalaţie de scorţişoară. Aerul reţinut între pereţii defileului păstra încă răcoarea dimineţii, la care se adăuga umezeala tot mai pregnantă a apropierii de fluviu.

Umiditatea era cea care-l scotea la iveală pe Vierme?

― Ascultă-mă cu atenţie, Moneo. Ascultă ca şi cum viaţa ta ar depinde de asta.

― Da, Doamne, şopti Moneo, încredinţat că viaţa sa depindea într-adevăr de atenţia cu care trebuia nu doar să asculte, ci şi să observe.

― O parte din mine sălăşluieşte veşnic în adâncuri, fără să gândească, spuse Leto. Dar acea parte reacţionează. Face anumite lucruri fără a se sinchisi de cunoaştere sau de logică.

Moneo dădu din cap, cu privirea aţintită la chipul Împăratului-Zeu. Avea să apară sticlirea din ochi?

― Când se întâmplă asta, nu pot să fac nimic altceva decât să rămân deoparte, simplu spectator, urmă Leto. O asemenea reacţie s-ar putea solda cu moartea ta, fără ca eu să vreau asta. Auzi ce-ţi spun?

― Aud, Doamne, îngăimă Moneo.

― Nu există vrere într-o asemenea împrejurare! Accepţi şi atâta tot. Accepţi fără să ştii şi fără să înţelegi. Ce-ai de zis despre asta?

― Mi-e frică de necunoscut, Doamne.

― Mie nu mi-e frică. Spune-mi tu de ce, Moneo!

Moneo se aşteptase la o astfel de criză şi, acum, când ea izbucnise, aproape că se simţea uşurat. Ştia că viaţa lui depindea de răspunsul pe care-l va da. Îl privi în ochi pe Împăratul-Zeu, în timp ce gândurile îi goneau nebuneşte.

― Pentru că Tu ai toate amintirile Tale, Doamne.

― Şi?

Răspunsul fusese, deci, incomplet. Moneo luptă pentru a-şi găsi cuvintele.



― Tu vezi tot ce cunoaştem noi astăzi... vezi toate lucrurile aşa cum au fost odinioară: necunoscute! Pentru Tine, o surpriză... o surpriză va fi fiind doar ceva nou, care devine cunoscut?

În timp ce rostea ultima frază, Moneo îşi dădu seama că punea un semn de întrebare defensiv la ceea ce ar fi trebuit să fie o afirmaţie curajoasă. Dar Împăratul-Zeu zâmbi.

― Pentru înţelepciunea ta, sunt dispus să-ţi acord o favoare, Moneo. Ai vreo dorinţă?

Uşurarea subită nu făcu decât să dea cale liberă altor temeri ale majordomului.

― Aş putea s-o readuc pe Siona la Citadelă, Doamne?

― Asta mă va obliga s-o pun la încercare mai devreme decât prevăzusem.

― Trebuie neapărat despărţită de tovarăşii ei, Doamne.

― Bine.


― Domnul e mărinimos.

― Sunt egoist.

Şi Împăratul-Zeu îşi întoarse faţa de la Moneo, cufundân­du-se în tăcere.

Măsurând din ochi trupul segmentat, Moneo observă că semnele Viermelui păreau să fi dat înapoi într-o oarecare măsură. Până la urmă, totul se rezolvase cu bine. Dar în aceeaşi clipă îşi aminti de fremeni şi de petiţia lor şi teama puse iarăşi stăpânire pe el.



A fost o greşeală din partea mea. Or să-L stârnească din nou. De ce le-am spus că pot să-şi prezinte petiţia?

Fremenii aşteptau desigur, undeva, în faţă, rânduiţi pe partea asta a fluviului, cu hârţoagele lor absurde în mâini.

Moneo continuă să meargă în tăcere. Dar, cu fiecare pas, temerile sale creşteau.

Aici, spulberă vântul nisipul; acolo,

nisipu-i de vânt spulberat.

Acolo, un om bogat stă şi-aşteaptă; aici,

cel care-aşteaptă sunt eu.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   26


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə