Fundatia si Pamantul

CAPITOLUL 6

Despre Pământ

22
TREVIZE SE SIMŢEA CA DROGAT; oare cât timp trecuse?

Lângă el se odihnea Mitza Lizalor, Ministrul Transporturilor. Dormea pe burtă, cu capul într-o parte, cu gura deschisă, sforăind uşor. Trevize era mulţumit; îşi dorea şi el să doarmă, dar simţea că e important să nu cedeze impulsului. În acest fel, când se va trezi, Mitza Lizalor îi va aprecia rezistenţa fizică.

Într-un fel, se descurcase bine. Îşi spusese că Lizalor, cu alura şi forţa sa fizică, cu puterea ei politică, cu dispreţul faţă de bărbaţii Comporellieni, cu amestecul de oroare şi fascinaţie faţă de legendele despre isprăvile sexuale ale desfrânaţilor de pe Terminus, îşi va dori să fie dominată. Spre norocul său, avusese dreptate. (Trevize, cel-care-are-întotdeauna-dreptate, se persiflă el). Femeii îi plăcuse, iar el reuşise să aleagă poziţii avantajoase, care să o epuizeze pe ea, păstrându-i lui vigoarea intactă.

Nu fusese uşor. Lizalor avea un corp minunat (patruzeci şi şase, spusese, dar ar fi stârnit invidia unei atlete de douăzeci şi cinci) şi o vitalitate enormă... depăşită doar de frenezia nechibzuită cu care şi-o cheltuise.

Într-adevăr, dacă ar putea fi stăpânită şi învăţată ce este aceea moderaţia, dacă practica (dar ar putea el supravieţui practicii?) ar putea-o aduce la o mai bună înţelegere a capacităţii sale, şi, chiar mai important, a capacităţilor lui, ar fi plăcut să...

Sforăitul încetă brusc şi femeia tresări. El îi puse mâna pe umăr şi începu să-l mângâie cu blândeţe... Lizalor deschise ochii. Trevize se sprijinea într-un cot, şi făcea tot posibilul să pară plin de energie şi bună dispoziţie.

― Îmi pare bine că ai dormit, draga mea, spuse el. Aveai nevoie de odihnă.

Ea îi oferi un surâs somnoros şi, preţ de o clipă deloc confortabilă, Trevize crezu că avea de gând să-i propună reluarea activităţii... dar ea se întoarse cu faţa în sus. Spuse, cu o voce blândă şi satisfăcută:

― Te-am apreciat corect, de la bun început. Eşti un rege al amorului.

― Ar fi trebuit să fiu ceva mai cumpătat, spuse prefăcut Trevize.

― Prostii! Ai făcut exact ceea ce trebuia. Mi-era teamă să nu fi fost folosit şi vlăguit de tânăra aceea, dar mi-ai dovedit că m-am înşelat.

― M-am comportat eu ca un bărbat pe jumătate satisfăcut?

― Nu, deloc, spuse ea şi râse puternic.

― Mai ai de gând să ne supui la Testele Psihice?

Ea râse din nou:

― Eşti nebun? Crezi că aş vrea să te pierd acum?

― Totuşi, ar fi mai bine dacă m-ai pierde pentru o vreme...

― Ce? se încruntă ea.

― Dacă ar fi să rămân aici definitiv, dr... draga mea, cât timp crezi că ar trece până ca ochii să vadă, şi gurile să şuşotească? Însă dacă aş merge în misiune, m-aş întoarce periodic pentru a da raportul, şi ar fi foarte normal ca atunci să stăm ascunşi o vreme, în secret... iar misiunea mea este importantă.

Ea se gândi puţin, frecându-şi în doară coapsa dreaptă. Apoi spuse:

― Cred că ai dreptate. Urăsc gândul, dar... cred că ai dreptate.

― Şi nu trebuie să te temi că n-am să mă întorc, spuse Trevize. Nu sunt atât de prost încât să uit ce mă aşteaptă aici.

Ea îi zâmbi, îi atinse cu gingăşie obrazul şi spuse, privindu-l în ochi:

― A fost plăcut, iubitule?

― Mai mult decât plăcut, draga mea.

― Şi totuşi, tu aparţii Fundaţiei. Un bărbat în floarea tinereţii, de pe Terminus. Probabil că eşti obişnuit cu tot felul de femei, de toate calităţile...

― N-am întâlnit nici o femeie ― nici măcar una ― care să semene chiar de departe cu tine, spuse Trevize.

Şi spunea adevărul.

Lizalor gânguri, flatată:

― Bine, dacă spui tu. Totuşi, năravurile dispar greu, şi nu cred că aş putea avea încredere în cuvântul unui bărbat fără a-mi lua măsuri de siguranţă. Este de presupus că tu şi prietenul tău, Pelorat, puteţi pleca în misiune, după ce îmi povestiţi despre ea şi după ce o voi aproba, dar am să o ţin aici pe tânără. Va fi bine tratată, nu vă faceţi nici o grijă. Dr. Pelorat îi va duce dorul, şi va avea grijă să vă întoarceţi des pe Comporellon.

― Dar, Lizalor, este imposibil.

― Serios?

Bănuiala se strecură imediat în ochii ei:

― De ce imposibil? La ce-ţi trebuie femeia?

― Nu pentru sex. Ţi-am spus-o, şi am fost sincer. Ea îi aparţine lui Pelorat, iar pe mine nu mă interesează deloc. În plus, sunt sigur că s-ar rupe în două dacă ar încerca să facă ceea ce tu ai reuşit cu atât de mult succes.

Lizalor aproape că surâse, însă îşi reprimă pornirea şi spuse pe un ton aspru:

― Şi atunci, ce te interesează pe tine dacă ea rămâne pe Comporellon?

― Pentru că este de o importanţă esenţială pentru misiunea noastră. Iată pentru ce trebuie să meargă cu noi.

― Bine. Deci, care este misiunea ta? A sosit momentul să-mi spui.

Trevize ezită puţin. Trebuia să spună adevărul. Nu îi venea în minte nici o minciună mai eficace decât adevărul.

― Ascultă, spuse el. Comporellon este o lume veche, poate chiar dintre cele mai vechi, dar nu cea mai veche. Nu aici îşi are originea viaţa umană. Primii oameni au ajuns aici venind de pe o altă planetă, şi poate că nici pe acea planetă nu a apărut pentru prima oară viaţa umană, ci pe alta, mai veche. Totuşi, această succesiune inversă în timp trebuie să se oprească undeva, la prima lume, lumea pe care s-a născut omenirea. Caut Pământul.

Schimbarea care se produse deodată în Mitza Lizalor îl lăsă perplex: femeia holbă ochii, începu să respire sacadat, şi toţi muşchii i se crispară. Stătea în continuare la orizontală. Împinse braţele în sus, vertical, încrucişând primele două degete de la fiecare mână.

― Tu ai spus, şopti ea răguşită.

23
După aceea, nu mai spuse nimic; nu îi aruncă nici o privire. Braţele coborâră încet, picioarele lunecară pe marginea patului; se ridică în capul oaselor, cu spatele la el. Trevize rămăsese locului, împietrit.

Îşi aminti de Munn Li Compor, care îi spusese despre fraţii săi Comporellieni: “Sunt foarte superstiţioşi. De fiecare dată când este pomenit cuvântul acesta, ridică in sus ambele mâini şi încrucişează primele două degete de la fiecare mână, pentru a îndepărta blestemul.”

Însă îşi amintise prea târziu.

― Cum ar fi trebuit să spun, Mitza? murmură el.

Ea dădu uşor din cap, se ridică, se îndreptă spre o uşă, şi trecu pragul. Închise uşa în urma ei. După o clipă, se auzi curgând apa.

Nu putea decât să aştepte, gol, lipsit de demnitate, întrebându-se dacă să meargă după ea să facă duş împreună; apoi îşi spuse că mai bine nu. Şi pentru că, într-un fel, avu impresia că i se refuză duşul, simţi o acută nevoie de a face duş.

Ea ieşi în cele din urmă şi începu să-şi aleagă hainele, în tăcere.

― Te superi dacă..., spuse el.

Ea nu spuse nimic, iar el luă tăcerea drept consimţământ. Încercă să se îndrepte spre camera de baie cu un pas viguros şi masculin; dar se simţea penibil, la fel ca în zilele când mama sa, supărată de vreo năzbâtie de-a lui, îl pedepsea cu tăcerea, făcându-l să se simtă copleşit de ruşine.

Cercetă camera de baie. Pereţi netezi... pustie... complet pustie. Privi mai cu atenţie... Nimic!

Deschise din nou uşa, scoase capul afară, şi spuse:

― Auzi, cum se porneşte duşul?

Ea puse jos deodorantul (asta trebuie să fi fost, gândi Trevize), se îndreptă spre camera de baie şi, fără să-l privească, arătă cu degetul. Trevize urmări degetul şi observă o pată pe perete, rotundă şi foarte uşor rozalie. Atât de slab colorată, de parcă decoratorului îi păruse rău că stricase albul imaculat pentru un motiv atât de puţin important ― acela de a marca elementul de pornire a duşului.

Trevize ridică uşor din umeri, se aplecă spre perete şi puse mâna pe locul marcat. Într-o clipă fu lovit din toate părţile de jeturi de apă fin pulverizată, ca un potop. I se tăie respiraţia şi atinse din nou pata, oprind torentul.

Deschise uşa, conştient că arăta şi mai penibil decât înainte, tremurând şi articulând cu dificultate cuvintele.

― Cum se dă drumul la apă caldă? orăcăi el.

De data aceasta ea îl privi, şi înfăţişarea lui reuşi să-i topească supărarea (sau teama, sau ce altă emoţie pusese stăpânire pe ea). Începu să chicotească şi apoi, fără avertisment, râse de el, în hohote răsunătoare.

― Ce apă caldă? spuse ea. Crezi că ne permitem să risipim energia încălzind apa pentru spălat? Ai apă bună, călduţă, atât cât să nu fie foarte rece. Ce altceva mai vrei? Molâi mai sunteţi voi, Terminienii!... Intră înapoi şi te spală!

Trevize şovăi, dar nu mult. Nu avea de ales.

Cu inima îndoită, atinse din nou pata şi de data aceasta se încordă, pregătindu-se să înfrunte duşul ca de gheaţă. Apă călduţă? Pe corp începuse să se formeze o spumă. Se frecă în grabă ici, colo, peste tot, trăgând concluzia că acesta era ciclul de săpunire şi estimând că nu avea să dureze mult.

Apoi veni ciclul de clătire. Aha, cald... adică nu cald, dar nu chiar atât de rece, şi aducând o senzaţie de căldură trupului său complet îngheţat. Chiar în momentul în care avea de gând să atingă din nou pata-contact pentru a opri apa, întrebându-se cum făcuse Lizalor de ieşise uscată (nu se vedea nici un prosop, sau ceva asemănător)... apa se opri. Urmă un jet de aer care l-ar fi dat de-a rostogolul dacă n-ar fi venit cu o forţă egală din mai multe direcţii.

Era fierbinte; aproape prea fierbinte. Încălzirea aerului necesita mult mai puţină energie decât încălzirea apei. Apa se evaporă sub jetul de aer fierbinte, şi în câteva minute reuşi să iasă afară, uscat de parcă niciodată în viaţă nu s-ar fi atins de apă.

Lizalor părea să-şi fi revenit complet.

― Te simţi bine? întrebă ea.

― Foarte bine, spuse Trevize.

De fapt, se simţea uimitor de revigorat.

― N-a trebuit decât să mă adaptez la temperatură. Nu mi-ai spus...

― Molâule, spuse Lizalor ocărându-l cu blândeţe.

Trevize se folosi de deodorantul ei, apoi începu să se îmbrace, deranjat de faptul că ea avea la dispoziţie lenjerie spălată şi călcată, iar el nu.

― Cum ar fi trebuit să-i spun... acelei lumi? întrebă el.

― Noi îi spunem Cea Mai Veche.

― De unde să ştiu că numele pe care l-am folosit eu este interzis? întrebă Trevize. M-ai avertizat?

― M-ai întrebat?

― De unde să ştiu că trebuia să întreb?

― Acum ştii.

― S-ar putea să uit.

― Ai face bine să nu uiţi.

― Dar ce importanţă are? spuse Trevize simţind cum începe să-şi piardă cumpătul. Este un simplu cuvânt, o combinaţie de sunete.

― Sunt lucruri care nu trebuiesc pomenite, spuse Lizalor pe un ton încărcat de mister. Unele cuvinte nu se pronunţă oricum şi oricând, nu crezi?

― Unele cuvinte sunt vulgare, altele nepotrivite, iar altele pot răni. Din ce categorie face parte... cuvântul folosit de mine?

― Este un cuvânt trist, solemn, spuse Lizalor. Desemnează o lume care ne-a fost străbună tuturora. Acum nu mai există. Întrucât era departe de noi, această moarte a ei o considerăm tragică şi dureroasă. Preferăm să nu vorbim despre ea sau, dacă trebuie, să nu îi folosim numele.

― Şi încrucişatul degetelor? Cum alungă acest gest durerea şi tristeţea?

Lizalor se făcu roşie:

― A fost o reacţie instinctivă, şi nu-ţi sunt deloc recunoscătoare. Unii oameni cred că acel cuvânt, chiar şi gândul la el, aduce nenorocire... şi cu acest gest, o îndepărtează.

― Chiar crezi că încrucişarea degetelor îndepărtează nenorocirea?

― Nu... Adică ba da, într-un fel. Nu mă simt în largul meu dacă nu fac gestul.

Îi ocolea privirea. Apoi, pentru a schimba subiectul, spuse repede:

― Şi cum se face că bruneta aia a voastră este de o importanţă vitală pentru a ajunge la... lumea de care ai vorbit?

― Spune-i “Cea Mai Veche”. Sau preferi să nu îi spui nici măcar aşa?

― Aş prefera să nu discut deloc despre ea. Ţi-am pus o întrebare.

― Cred că planeta ei a fost colonizată de... Cea Mai Veche.

― La fel ca şi Comporellon, spuse Lizalor cu mândrie.

― Semenii ei au anumite tradiţii care ar putea reprezenta cheia înţelegerii Celei Mai Vechi. Dar numai dacă ajungem acolo putem studia arhivele.

― Minciuni.

― Probabil, dar trebuie să verificăm.

― Dacă o ai pe bruneta asta cu informaţiile ei dubioase, şi dacă vrei să ajungi pe Cea Mai Veche împreună cu ea, de ce ai mai venit pe Comporellon?

― Pentru a afla unde se găseşte Cea Mai Veche. Am avut odată un prieten cu descendenţă Comporelliană. El m-a asigurat că mare parte din istoria Celei Mai Vechi este bine cunoscută aici, pe Comporellon.

― Serios? Dar el ţi-a spus ceva despre istoria Celei Mai Vechi?

― Da. A spus că Cea Mai Veche este o lume moartă, în întregime radioactivă. Nu ştia motivul, dar credea că avusese loc o explozie nucleară. În urma unui război, poate.

― Nu! explodă Lizalor.

― Nu, n-a fost nici un război? Sau nu, Cea Mai Veche nu este radioactivă?

― Este radioactivă, dar n-a fost nici un război.

― Atunci cum a devenit radioactivă? Nu putea fi aşa de la început, altfel viaţa nu ar mai fi apărut deloc.

Lizalor păru să şovăie. Stătea dreaptă şi respira greu, aproape gâfâind.

― A fost pedepsită, spuse ea. Din cauză că a folosit roboţi. Ştii ce sunt roboţii?

― Da.

― Au folosit roboţi, şi pentru asta au fost pedepsiţi. Toate lumile în care au existat roboţi au fost pedepsite cu moartea.

― Cine le-a pedepsit, Lizalor?

― Cel Care Pedepseşte. Forţele istorice. Nu ştiu.

Privi într-o parte, stingherită, apoi spuse încet:

― Întreabă-i pe alţii.

― Aş vrea eu, dar pe cine să întreb? Există Comporellieni care au studiat istoria primitivă?

― Există. Nu sunt foarte populari printre noi, Comporellienii obişnuiţi. Dar Fundaţia, Fundaţia ta, insistă asupra libertăţii intelectuale, şi se laudă cu acest lucru.

― După părerea mea, nu face rău, spuse Trevize.

― Tot ceea ce este impus din afară este rău, spuse Lizalor.

Trevize dădu din umeri. Nu avea de gând să polemizeze pe tema asta.

― Prietenul meu, Dr. Pelorat, spuse el, este un fel de istoric, şi îl pasionează trecutul îndepărtat. I-ar place, sunt sigur, să-şi întâlnească colegii de pe Comporellon. Poţi aranja aşa ceva, Lizalor?

Ea aprobă cu o mişcare a capului:

― Este un istoric, pe nume Vasil Deniador, membru al Universităţii din acest oraş. Nu predă cursuri, dar s-ar putea să vă dea informaţiile de care aveţi nevoie.

― De ce nu predă cursuri?

― Nu din cauză că i se interzice; pur şi simplu, studenţii nu îi agrează cursurile.

― Presupun, spuse Trevize încercând să nu pară ironic, că studenţii sunt încurajaţi să ia o astfel de atitudine.

― De ce crezi asta? El este Sceptic. Avem şi din ăştia, să ştii. Întotdeauna apar indivizi care se pun de-a curmezişul, cu mintea lor, împotriva tuturor curentelor de gândire; sunt supărător de aroganţi, închipuindu-şi că ei au dreptate şi că ceilalţi se înşeală.

― În unele cazuri, au dreptate.

― Niciodată! se răsti Lizalor cu o convingere care dădea clar de înţeles că discuţiile în această direcţie erau inutile. Dar, în ciuda scepticismului său, va fi obligat să vă spună ceea ce v-ar spune orice alt Comporellian.

― Şi anume?

― Anume că dacă sunteţi în căutarea Celei Mai Vechi, nu o veţi găsi.

24
Se aflau în apartamentul pus la dispoziţie de Lizalor. Pelorat îl ascultă gânditor pe Trevize, cu figura sa prelungă şi lipsită de expresie, apoi spuse:

― Vasil Deniador? Nu-mi aduc aminte să fi auzit de el, dar poate că la bordul navei, în bibliotecă, aş putea găsi lucrări de-ale lui.

― Eşti sigur că nu-l cunoşti? întrebă Trevize. Gândeşte-te!

― Nu, în acest moment nu-mi aduc aminte să fi auzit de el, spuse Pelorat cu prudenţă. Dar la urma urmelor, dragul meu prieten, sunt sute de istorici respectabili despre care nu am auzit; sau am auzit, dar nu-mi aduc aminte.

― Totuşi, asta înseamnă că nu e mare lucru de capul lui.

― Studiul Pământului...

― Obişnuieşte-te să-i spui “Cea Mai Veche”, Janov, altfel s-ar putea să avem necazuri.

― Studiul Celei Mai Vechi, spuse Pelorat, nu este un domeniu foarte bine văzut, aşa încât istoricii străluciţi nu se grăbesc să apuce acest drum. Sau, dacă privim lucrurile invers, cei care deja se ocupă de Cea Mai Veche nu reuşesc să-şi facă un renume pe baza acestei lumi neinteresante, deci nu li se recunoaşte valoarea... Eu, sunt sigur, nu trec drept un istoric strălucit în ochii nimănui.

Bliss spuse tandru:

― În ochii mei eşti, Pel.

― Da, în ochii tăi desigur, draga mea, spuse Pelorat zâmbind uşor, dar tu nu mă judeci din punct de vedere profesional.

După ceas, se făcuse aproape noapte, şi Trevize simţi cum devine din ce în ce mai nervos, ca întotdeauna atunci când Bliss şi Pelorat schimbau cuvinte drăgăstoase.

― Voi încerca să aranjez o întrevedere cu acest Deniador, spuse el, dar dacă ştie tot atât de puţine lucruri ca şi Doamna Ministru, n-o să ne fie de mare folos.

― S-ar putea să ne îndrume spre altcineva, spuse Pelorat.

― Mă îndoiesc. Atitudinea acestei lumi faţă de Pământ... scuze, am uitat. Atitudinea acestei lumi faţă de Cea Mai Veche este prostească şi superstiţioasă.

Apoi schimbă subiectul:

― Dar a fost o zi grea şi ar trebui să ne gândim la cină ― dacă putem face faţă meniurilor lor deloc atrăgătoare ― şi apoi să tragem un pui de somn. Voi doi aţi aflat cum se foloseşte duşul?

― Prietene, spuse Pelorat, am fost trataţi cu foarte mare amabilitate. Am primit tot felul de instrucţiuni, din care mare parte nu ne-au folosit la nimic.

― Stai puţin, Trevize, spuse Bliss. Şi nava?

― Ce-i cu nava?

― Guvernul Comporellian o confiscă?

― Nu. Nu cred că o va face.

― Aha! Minunat! De ce?

― Din cauză că am convins-o pe Doamna Ministru să-şi schimbe părerea.

― Uimitor, spuse Pelorat. Mie nu mi se părea o persoană foarte uşor de convins.

― Nu se ştie, spuse Bliss. Câmpul ei emoţional arăta clar că Trevize o atrage.

Trevize aruncă brusc o privire stupefiată spre Bliss:

― Tu ai făcut-o?

― Ce anume, Trevize?

― Adică, ai “lucrat”-o?

― N-am “lucrat”-o. Totuşi, când am observat că era atrasă de tine, n-am putut rezista, şi i-am înlăturat una sau două inhibiţii. O nimica toată. Acele inhibiţii ar fi dispărut oricum, şi era important ca Doamna Ministru să fie plină de bunăvoinţă faţă de tine.

― Binevoitoare? A fost mai mult decât atât! S-a îmblânzit, nu zic nu, dar post-coital.

― Bătrâne, doar nu vrei să spui..., începu Pelorat.

― De ce nu? spuse Trevize ţâfnos. Poate că a trecut de prima tinereţe, dar se pricepe foarte bine. Nu este deloc o începătoare, te asigur. Şi nici n-am să fac pe gentleman-ul: Ea a venit cu ideea ― pentru că Bliss s-a jucat cu inhibiţiile ei. Iar eu nu eram deloc în situaţia de a refuza, chiar daca mi-ar fi trecut prin minte, ceea ce nu s-a întâmplat... Haide, Janov, ce stai acolo şi faci pe puritanul! Sunt luni de când n-am mai avut ocazia. Tu...

Şi făcu un gest vag cu mâna, în direcţia lui Bliss.

― Stai puţin, făcu Pelorat stânjenit, dacă interpretezi expresia mea ca puritană, te înşeli. N-am nimic împotrivă.

― Dar ea este puritană, spuse Bliss. Eu am dorit să aibă sentimente mai calde faţă de tine; nu mă gândisem, în nici un caz, la un paroxism sexual.

― Şi totuşi, exact asta ai declanşat, micuţa mea Bliss, spuse Trevize. Probabil că Doamna Ministru este obligată să facă pe puritana în public, ceea ce pune paie pe foc.

― Astfel încât, dacă o scarpini acolo unde îi place, va trăda Fundaţia...

― Ar fi trădat-o oricum, spuse Trevize. Ea vroia nava...

Se opri, apoi spuse în şoaptă:

― Suntem spionaţi?

― Nu! spuse Bliss.

― Eşti sigură?

― Sigură. Este imposibil să intri în contact neautorizat cu mintea Gaiei.

― Bine. Comporellon doreşte să păstreze nava.

― Fundaţia nu ar permite aşa ceva.

― Comporellon nu are deloc intenţia ca Fundaţia să afle.

― Ciudaţi mai sunteţi voi, Izolaţii, oftă Bliss. Doamna Ministru trădează Fundaţia în numele Comporellon-ului şi, în schimbul unor satisfacţii sexuale, îşi va trăda propria lume... Cât despre Trevize, el îşi vinde trupul pentru a o convinge să trădeze. Ce anarhie în Galaxia asta a voastră! Ce haos!

Trevize replică rece:

― Te înşeli, tinerico...

― Adineauri a vorbit Gaia.

― Atunci te înşeli, Gaia. Eu nu-mi vând trupul. Mi l-am oferit, cu plăcere. M-am bucurat, şi nimeni nu a avut de suferit. Cât despre consecinţe, recunosc că ele îmi sunt favorabile. Comporellon doreşte nava pentru sine, dar cine este în măsură să spună de care parte se află dreptatea? Este nava Fundaţiei, dar mi-a fost dată mie pentru a căuta Pământul. Deci, până termin căutarea, nava este a mea şi Fundaţia nu are nici un drept să revină asupra înţelegerii. Comporellon nu vede cu ochi buni dominaţia Fundaţiei, aşa că visează să obţină independenţa. Din punctul lor de vedere, este corect să procedeze astfel; pentru ei, acesta ar fi nu un act de trădare, ci unul de patriotism. Cine ştie?

― Chiar aşa! Cine ştie? Cum să deosebeşti acţiunile rezonabile de cele nerezonabile, într-o Galaxie anarhică? Cum să alegi între corect şi greşit, bine şi rău, justiţie şi crimă, util şi inutil? Şi cum îţi explici că Doamna Ministru îşi trădează propriul guvern, lăsându-te să păstrezi nava? Tânjeşte după propria independenţă într-o lume opresivă? Este o trădătoare, sau o egoistă?

― Ca să fiu sincer, spuse Trevize, nu ştiu dacă mi-a lăsat nava doar din recunoştinţă. Cred că a luat decizia numai după ce i-am spus că sunt în căutarea Celei Mai Vechi. Pentru ea, acea lume este blestemată. Iar noi, împreună cu nava noastră, suntem de asemenea aducători de nenorocire. Îşi închipuie că prin încercarea de a pune mâna pe navă, urgia se va abate asupra Comporellon-ului. În acest moment, nava s-ar putea sa reprezinte o oroare. Lăsându-ne să plecăm împreună cu nava, îşi închipuie că fereşte Comporellon-ul de nenorocire; deci, îndeplineşte un act de patriotism.

― Asta înseamnă că motivaţia este dată de superstiţie. Crezi că e de admirat?

― Nici nu admir, nici nu condamn. În absenţa cunoaşterii, acţiunea este întotdeauna dirijată de superstiţie. Fundaţia crede în Planul Seldon, deşi nimeni nu îl poate înţelege, nu îi poate interpreta detaliile, şi nici nu îl poate folosi pentru a face predicţii. Îl urmăm orbeşte, din ignoranţă şi din încredere. Asta nu este superstiţie?

― Ba da, ar putea fi.

― Şi Gaia se află în aceeaşi situaţie. Voi credeţi că am luat decizia corectă: Gaia trebuie să absoarbă Galaxia şi să devină un singur organism integrator; dar nu ştiţi de ce am dreptate, sau cât de bine ar fi să respectaţi această decizie. Sunteţi dispuşi să faceţi aşa cum am hotărât eu, doar din ignoranţă şi încredere. Ba chiar vă supăraţi pe mine pentru că încerc să găsesc o dovadă care să înlăture ignoranţa şi să facă inutilă încrederea oarbă. Asta nu este superstiţie?

― Cred că aici te-a avut, Bliss, spuse Pelorat.

― Nu chiar, spuse Bliss. Ori nu va găsi nimic, ori va găsi ceva care să-i confirme decizia.

― Convingerea ta se bazează pe ignoranţă şi încredere, spuse Trevize. Cu alte cuvinte, pe superstiţie.

25
Vasil Deniador era un bărbat mărunt, urâţel; avea un fel ciudat de a privi în sus ridicând ochii dar nu şi capul. Acest lucru, combinat cu scurtele zâmbete care îi luminau periodic faţa, dădea impresia că în sinea lui îşi râdea de lume.

Biroul era lung şi îngust, plin de benzi magnetice; acestea păreau a fi într-o dezordine cumplită, dar numai din cauză că nu erau aşezate la rând în locaşurile lor; rafturile dădeau impresia unor maxilare cu dinţi lipsă. Cele trei scaune rezervate vizitatorilor nu erau de acelaşi fel şi prezentau semne că fuseseră de curând şterse de praf, însă cu neglijenţă.

― Janov Pelorat, spuse el, Golan Trevize, şi Bliss... Nu cunosc care vă este cel de-al doilea nume, domnişoară.

― Bliss, aşa mi se spune de obicei.

După care luă loc.

― Este suficient, spuse Deniador făcându-i cu ochiul. Chiar dacă nu aţi avea nici un nume, sunteţi destul de atrăgătoare pentru a vi se trece cu vederea această infracţiune.

Luară cu toţii loc pe scaune.

― Am auzit de dumneavoastră, Dr. Pelorat, spuse Deniador, deşi nu am corespondat niciodată. Veniţi din Fundaţie, nu-i aşa? Din Terminus?

― Da, Dr. Deniador.

― Iar dumneavoastră, sunteţi Consilierul Trevize. Parcă am auzit de curând că aţi fost exclus din Consiliu şi exilat. Nu cred că am înţeles motivul.

― Nu am fost exclus, domnule. Fac în continuare parte din Consiliu, deşi nu ştiu când am să-mi reiau îndatoririle. Cât despre exil... Mi s-a dat o misiune, în legătură cu care dorim să vă cerem ajutor.

― Vă stau bucuros la dispoziţie, spuse Deniador. Dar această încântătoare domnişoară? Şi dânsa vine de pe Terminus?

Trevize interveni cu promptitudine:

― Ea este de altundeva, Doctore.

― Aha! O lume ciudată, această Altundeva. De acolo provin cele mai neobişnuite categorii de oameni... Dar din moment ce dumneavoastră doi veniţi din Terminus, capitala Fundaţiei, a treia persoană este o tânără atrăgătoare, iar Mitza Lizalor nu se topeşte nici după Terminieni, nici după persoanele de Altundeva, cum se face că mi-aţi fost totuşi recomandaţi cu atâta căldură?

― Cred că pentru a scăpa de noi, puse Trevize. Vedeţi, cu cât ne ajutaţi mai repede, cu atât mai curând vom părăsi Comporellon-ul.

Deniador îl studie cu interes pe Trevize (din nou zâmbetul fugar) şi spuse:

― Desigur, un tânăr viguros ca dumneavoastră ar putea-o atrage, indiferent de unde veniţi. Îşi joacă bine rolul de vestală rece, dar nu la perfecţie.

― Nu ştiu nimic în această privinţă, spuse ţeapăn Trevize.

― Bine ar fi să rămâneţi în continuare neştiutor. Cel puţin, în public. Însă eu sunt Sceptic, şi am deformaţia profesională de a nu crede în aparenţe. Deci, Domnule Consilier, care este misiunea dumneavoastră? Aş vrea să ştiu dacă vă pot ajuta.

― În problema asta, spuse Trevize, purtătorul nostru de cuvânt este Dr. Pelorat.

― N-am nimic împotrivă, spuse Deniador. Dr. Pelorat?

― Ca să fiu cât mai scurt, dragă Doctore, am să-ţi spun că întreaga viaţă de adult mi-am petrecut-o încercând să aflu informaţii despre lumea pe care s-a născut specia umană. Am fost trimis împreună cu bunul meu prieten Golan Trevize ― deşi, ca să fiu sincer, în acel moment nu îl cunoşteam ― să descoperim, dacă se poate... ăăhh... Cea Mai Veche, cred că aşa îi spuneţi.

― Cea Mai Veche? spuse Deniador. Înţeleg că vă referiţi la Pământ.

Pelorat rămase cu gura căscată. Apoi îngăimă:

― Aveam impresia... adică, mi se dăduse de înţeles... că nu...

Privi neajutorat spre Trevize.

― Doamna Ministru Lizalor mi-a spus că acest cuvânt nu se foloseşte pe Comporellon, spuse Trevize.

― Adică a făcut aşa?

Deniador coborî colţurile gurii, strâmbă din nas, şi aruncă cu putere braţele spre înainte, încrucişând primele doua degete de la fiecare mână.

― Da, spuse Trevize. Exact aşa.

Deniador se destinse şi începu să râdă:

― Prostii, domnilor, destul ăsta se face doar din obişnuinţă. Cei din regiunile mai puţin dezvoltate îl iau în serios, însă pentru restul nu înseamnă nimic. Nu cunosc Comporellian care să nu spună “Pământ” atunci când este necăjit sau luat prin surprindere. Este vulgarismul cel mai des folosit.

― Vulgarism? făcu Pelorat.

― Sau expletiv, dacă preferaţi.

― Oricum, spuse Trevize, Doamna Ministru părea foarte tulburată după ce am pronunţat cuvântul.

― Ei, păi ea vine de la munte.

― Ce vrea să însemne asta, domnule?

― Ceea ce am spus. Mitza Lizalor vine din Lanţul Muntos Central. Copiii de acolo sunt crescuţi după metodele străvechi, cea ce înseamnă că oricât de bine i-ai şcoli, n-o să poţi scoate din ei obişnuinţa asta de a încrucişa degetele.

― Deci cuvântul “Pământ” nu vă deranjează deloc, Doctore, spuse Bliss.

― Absolut de loc, dragă domnişoară. Eu sunt Sceptic.

― Ştiu ce înseamnă cuvântul “sceptic” în Galactică, spuse Trevize, dar dumneavoastră în ce sens îl utilizaţi?

― Exact la fel ca şi dumneavoastră, Domnule Consilier. Accept numai ceea ce dovezile evidente mă forţează să accept, şi numai până la sosirea unor dovezi ulterioare. Din cauza asta nu suntem priviţi cu ochi buni.

― De ce? întrebă Trevize.

― Nicăieri în Galaxie nu am fi bine văzuţi. Care este lumea ai cărei oameni să renunţe la o credinţă confortabilă, călduţă, străveche, oricât de ilogică, preferând adierile reci ale incertitudinii? Gândiţi-vă cum credeţi dumneavoastră în Planul Seldon, fără dovezi.

― Da, spuse Trevize studiindu-şi vârfurile degetelor. Ieri am folosit şi eu acelaşi exemplu.

― Pot reveni la subiect, prietene? întrebă Pelorat. Din tot ceea ce se cunoaşte despre Pământ, cât anume consideră Scepticii că este adevărat?

― Foarte puţin, spuse Deniador. Putem presupune că specia umană a luat naştere pe o singură planetă, deoarece este improbabil ca aceleaşi specii, suficient de identice pentru a fi interfertile, să ia naştere independent pe mai multe lumi. Acestei planete îi putem da numele de Pământ. La noi există credinţa aproape generală că Pământul se găseşte în acest colţ de Galaxie, deoarece lumile de aici sunt deosebit de vechi şi este probabil ca primele lumi colonizate să fie mai apropiate de Pământ.

― Şi în afară de faptul că este planeta de origine, mai are Pământul şi alte caracteristici unice? întrebă Pelorat cu aviditate.

― Vă gândiţi la ceva anume? întrebă Deniador cu zâmbetul său vioi.

― Mă gândesc la satelitul său, pe care unii îl numesc “Lună”. Are ceva deosebit, nu-i aşa?

― Iată o întrebare fundamentală, Dr. Pelorat. S-ar părea că îmi citiţi gândurile.

― N-am spus şi ce anume face din Lună un satelit neobişnuit.

― Dimensiunile sale, desigur. Am dreptate?... Da, am. Toate legendele despre Pământ fac referiri la imensul număr de specii vii şi la giganticul său satelit... un satelit care are în jur de trei mii sau trei mii cinci sute de kilometri în diametru. Numărul mare de specii vii este uşor de acceptat, din moment ce poate rezulta dintr-o evoluţie biologică naturală, lipsită de constrângeri artificiale. Un satelit gigantic este mai greu de acceptat. Nici o altă lume locuită din Galaxie nu are un asemenea satelit. Sateliţii mari sunt invariabili asociaţi gigantelor gazoase, nelocuite şi nelocuibile. Deci, ca Sceptic, prefer să nu accept existenţa Lunii.

― Dacă Pământul este unic prin milioanele de specii pe care le adăposteşte, spuse Pelorat, nu ar putea fi de asemenea unic şi prin faptul că posedă un satelit gigant? Unul dintre aspectele unice l-ar putea implica pe celălalt.

Deniador zâmbi:

― Nu văd cum prezenţa a milioane de specii ar putea crea, din nimic, un satelit gigant.

― Sau invers... Poate că un satelit gigant ar putea favoriza apariţia a milioane de specii.

― Nici asta nu văd cum.

― Dar povestea despre radioactivitatea Pământului? întrebă Trevize.

― Este o poveste foarte larg răspândită în întreaga Galaxie.

― Dar, spuse Trevize, Pământul nu a putut fi atât de radioactiv încât să împiedice apariţia vieţii. Cum a devenit radioactiv? Un război nuclear?

― Este opinia cea mai răspândită, Domnule Consilier Trevize.

― Din felul în care o spuneţi, deduc că nu credeţi în această ipoteză.

― Nu există nici o dovadă că ar fi avut loc un război. Opinie răspândită, sau chiar universală, ea nu reprezintă, în sine, o dovadă.

― Ce altceva s-ar fi putut întâmpla?

― Nimeni nu ştie dacă s-a întâmplat ceva. Radioactivitatea Pământului ar putea fi pur şi simplu o invenţie, la fel ca şi legenda despre marele său satelit.

― Care este versiunea general acceptată privind istoria Pământului? întrebă Pelorat. De-a lungul carierei mele profesionale am adunat un mare număr de legende referitoare la lumea de origine. Multe dintre ele vorbesc despre o lume numită Pământ, sau cu un nume foarte asemănător. Nu am reuşit să obţin nimic de pe Comporellon; nimic în afară de o vagă menţionare a unuia, Benbally, care ar fi venit de cine ştie unde.

― Nu e de mirare. Nu obişnuim să ne exportăm legendele, şi sunt surprins că aţi găsit referinţe la Benbally. Superstiţie, încă o dată.

― Dar dumneavoastră nu sunteţi superstiţios, şi puteţi vorbi despre aceste legende, nu-i aşa?

― Corect, spuse istoricul ridicând ochii spre Pelorat. Dacă se află, popularitatea mea va coborî periculos de mult, dar dumneavoastră trei veţi părăsi curând Comporellon-ul şi sper că nu mă veţi cita niciodată ca sursă de informaţii.

― Aveţi cuvântul nostru de onoare, spuse repede Pelorat.

― Atunci, iată ― pe scurt ― ceea ce se presupune că s-a întâmplat, lăsând la o parte elementele supranaturale sau moraliste. Pământul a fost multă vreme singura lume care adăpostea oameni. Apoi, cu aproximativ douăzeci şi cinci de mii de ani în urmă, specia umană a pus la punct călătoriile interstelare prin intermediul Saltului hiperspaţial, şi a colonizat un grup de planete. Colonii de pe aceste planete s-au folosit de roboţi. Primii roboţi au fost construiţi pe Pământ, înaintea epocii călătoriilor hiperspaţiale, şi... apropo, ştiţi ce sunt roboţii?

― Da, spuse Trevize. Am mai fost întrebaţi, şi nu o singură dată. Ştim ce sunt roboţii.

― Colonii, cu o societate complet robotizată, au cucerit o tehnologie de vârf. Viaţa lor dura câteva sute de ani. Au ajuns în cele din urmă să-şi dispreţuiască planeta-mamă. După unele versiuni mai dramatice, au dominat şi oprimat lumea strămoşească. În cele din urmă, Pământul a trimis în spaţiu un nou grup de Coloni, cărora li s-a interzis să folosească roboţi. Dintre noile lumi, Comporellon era printre primele. Patrioţii noştri susţin că a fost prima, dar nu au nici o dovadă serioasa. Primul grup de Coloni a murit, şi...

― De ce a murit primul grup, Dr. Deniador? întrebă Trevize.

― De ce? Romanticii îşi imaginează că au fost pedepsiţi pentru crimele lor de către Cel Care Pedepseşte, dar nu-şi bat capul să spună pentru ce a aşteptat atâta vreme. Însă nu e neapărat necesar să apelăm la basme pentru a obţine o explicaţie. Este uşor de demonstrat că o societate dependentă în totalitate de roboţi devine flască şi decadentă, diminuîndu-se şi pierind din pură plictiseală sau, mai subtil, pierzându-şi dorinţa de a trăi. Al doilea val de Coloni, cel fără roboţi, a supravieţuit şi a pus stăpânire pe întreaga Galaxie, dar Pământul a devenit radioactiv, şi a dispărut încetul cu încetul de pe scenă. În general se crede că tot din cauza roboţilor...

Bliss, care ascultase relatarea cu o nerăbdare vizibilă, spuse:

― Ei bine, Dr. Deniador, radioactivitate sau nu, şi oricâte valuri de Coloni or fi fost, problema crucială este una simplă. Unde se află Pământul? Care sunt coordonatele sale?

Deniador spuse:

― Răspunsul la această întrebare este: nu ştiu... Dar haideţi, a sosit vremea prânzului. După aceea putem discuta despre Pământ oricât de mult doriţi.

― Nu ştiţi? făcu Trevize cu o voce stridentă.

― Drept să spun, cred că nimeni nu ştie.

― Dar este imposibil.

― Domnule Consilier, spuse Deniador oftând uşor, dacă doriţi să calificaţi adevărul drept imposibil, este dreptul dumneavoastră; dar aşa nu veţi ajunge nicăieri.