Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

2.1.5.1. Munţii axului cristalino-mezozoic

Catena centrală, care se desfăşoară între valea Tisei şi valea pârâului Şercaia, constituie o subunitate discontinuă, întreruptă în partea sa central-sudică de avansarea spre est a munţilor vulcanici. Astfel, între izvoarele Trotuşului şi defileul Oltului de la Racoş fundamentul cristalin şi, probabil, învelişul său de sedimente mezozoice sunt fracturate, scufundate şi acoperite de magmatitele pliocen-pleistocene ale M.Harghita. Întreruperea produce astfel două sectoare montane foarte inegale. Primul este situat între valea Tisei şi izvoarele Trotuşului, îngustându-se treptat spre sud şi cuprinzând M.Maramureşului, M.Rodnei, M.Bistriţei Aurii, M.Bistriţei Mijlocii, M.Giurgeu, M. Rarău şi M.Hăghimaş. Al doilea constituie extremitatea sud-vestică şi este reprezentat prin M.Perşani.

În substratul g e o l o g i c soclul cristalin vechi aflorează frecvent, datorită activării puternice a modelării externe de către orogenezele alpine, prin care cea mai mare parte a învelişului sedimentar mezozoic a fost înlăturată. Fragmentar, sub formă de lambouri şi petece (de acoperire), frecvent în poziţie sinclinală, acesta se mai păstrează pe marginea estică a axului (sinclinalul Rarăului, sinclinalul Hăghimaşului ş.a.). O parte din această cuvertură de sedimente are dispunere anormală, fiind de fapt un rest al pânzei transilvane. Litologic este constituită din calcare triasic-jurasice şi conglomerate cretacice, care au indus formarea unui relief mult mai variat decât cel de pe roci cristaline, masiv, greoi, monoton, cu excepţia sectoarelor modelate glaciar.

Ca în cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali, r e l i e f u l munţilor cristalino-mezozoici se prezintă sub forma unor culmi paralele, orientate conform structurii de ansamblu, NNV-SSE, deşi adaptarea la structură este mai puţin evidentă decât în subunitatea de fliş. Datorită efectelor puternice ale orogenezelor alpine, cel mai vechi relief de modelare ciclică este nivelul post-attic Cerbu, păstrat fragmentar, pe suprafeţe nu prea mari ; nivelul post-romanian, Mestecăniş, este mult mai larg dezvoltat, în el înscriindu-se majoritatea interfluviilor montane cu altitudinea de 1.100 m - 1.200 m. În neogen şi cuaternar munţii aceştia au fost fracturaţi şi reîntineriţi prin înălţări puternice, ceea ce le-a creat un aspect de masive-blocuri, antrenate inegal în cele mai recente mişcări de înălţare, fapt care explică diferenţele mari de altitudine dintre M.Rodnei, care depăşesc 2.000 m şi aproape toţi ceilalţi munţi (1.500 m – 1.900 m), M.Perşani rămânând chiar sub 1.300 m. Acest ecart altitudinal destul de mare generează diferenţierile c l i m a t o –h i d r i c e corespunzătoare, cu toate consecinţele lor asupra modelării reliefului, învelişului vegetal şi solurilor. Caracteristici morfologice şi vegetale alpine se realizează numai în M.Rodnei. În rest predomină un peisaj de munţi mijlocii sau chiar mici, care se menţin în cea mai mare parte la nivelul etajului forestier.

Munţii Maramureşului , ca unitate naturală, depăşesc spre nord frontiera naţională, continuându-se până la culoarul format de văile Tisei, Tisei Albe şi Ceremuşului Negru. În sud-vest trec gradat spre partea estică, mai înaltă, a Ţării Maramureşului. În sud şi sud-est se întind până la pasul Prislop şi valea Bistriţei Aurii, învecinându-se cu M.Rodnei şi M.Suhard, iar spre est valea Ţibăului îi separă de Culmea Ţapului.

O r o g r a f i c, au aspectul unui arc de cerc larg, orientat spre sud-vest, care se desfăşoară între confluenţa Vişeului cu Tisa şi confluenţa Ţibăului cu Bistriţa. Culmea principală se înalţă până la 1.937 m în vârful Pop Ivan şi trimite prelungiri radiare spre sud-vest, separate de afluenţii de pe dreapta ai Vişeului, uneori mai înalte. Dintre acestea, cele mai importante sunt culmea Farcăului (1.957 m), situată între văile Repedea şi Ruscova, culmea Bardăului (între văile Ruscovei şi Vaserului), culmea Toroiaga (între văile Vaser şi Ţâşla) şi culmea Cearcănu (între Ţâşla şi pasul Prislop).

C o n s t i t u ţ i a g e o l o g i c ă foarte variată a M.Maramureşului a generat un r e l i e f diferit. Corespunzător aflorimentelor fundamentului cristalin mai dur s-au format culmi greoaie, masive, pe gnaisele, micaşisturile, amfibolitele, cuarţitele seriilor cristaline mezo-metamorfice, dispuse într-o coardă ce subîntinde arcul de cerc – în Pop Ivan, în bazinul mijlociu al Vaserului ş.a., culmi mai scunde şi versanţi cu dinamică activă pe cristalinul epimetamorfic, predominant în fundamentul M.Maramureşului, ca şi pe rocile mai puţin rezistente din cuvertura sedimentară a pânzelor transilvană şi bucovinice. Tectonica de înălţare a stimulat puternic modelarea fluvială, astfel încât râurile şi-au împins obârşiile spre NE, traversând această bară cristalină.

După I.Sârcu, între 1.600 m – 1.800 m culmile montane reprezintă fragmente ale suprafeţei de nivelare Cerbu, a cărei vârstă post-stirică (post-attică) este demonstrată de faptul că în M.Cearcănu ea secţionează, la acelaşi nivel, atât sedimentarul paleogen cât şi cristalinul care şariază depozitele respective. Suprafaţa de nivelare Mestecăniş, la 1.200 m, este mai puţin clară. Au rezistat foarte bine modelării externe rocile mezo-metamorfice, ca şi o serie de roci magmatice, de vârste diferite, cele mai vechi fiind nişte bazalte şi dolerite triasice din sedimentarul transilvan (sincrone celor din sectorul montan mehedinţean şi din vestul M.Metaliferi), iar cele mai noi, andezite şi diorite neogene, antrenând o mineralogeneză de tip hidrotermal (sulfuri complexe) şi hidromineralizaţii predominant carbogazoase. Primele au conservat altitudinea maximă din M.Maramureşului (1.957 m), în culmea cu profil bine marcat Farcău-Mihailec. Celorlalte le corespund câteva corpuri subvulcanice, dintre care cel mai important este cupola masivă Toroiaga, cu zăcămintele de la Burloaia şi Baia Borşa, cu roci de construcţie şi izvoarele carbogazoase, bicarbonatate, feruginoase, cloro-sodice, calcice Şuligu, Lostun, ş.a., pe valea Vaserului, Câşla, Vinişoru, ş.a., pe văile Câşla şi Secu. Pe complexele de fliş cretacic, din extremitatea nord-estică şi pe cele transgresive de fliş paleogen, din sud - sud-vest, constituite din roci cu rezistenţă diferită (argile, marne,  calcare,  marnocalcare bituminoase, menilite, şisturi disodilice,       gresii calcaroase, marnoase, microconglomeratice, conglomerate ş.a.), relieful are caracteristici statice şi dinamice corespunzător diferite, prezentând culmi ample, altitudini de peste 1.800 m şi versanţi în general stabili, în cazul conglomeratelor cretacice de Bardău (Pietrosul Bardăului), muncei de 1.200 m şi versanţi extrem de instabili, în cazul complexelor argilo-marnoase (M.Novăţului, M.Maxim ş.a.). Acelaşi reflex petrografic este caracteristic şi pe văile râurilor, secţionarea cristalinului mezo-metamorfic generând sectoare de chei sălbatice (spre exemplu pe valea mijlocie a Vaserului), iar rocile slab rezistente lăsând loc unor lărgiri depresionare, tipică fiind cea de la Poienile-de-sub-Munte, pe Ruscova, într-o prelungire a flişului paleogen. Dispoziţia stratelor în complexele sedimentare, ca şi stratificaţiile cristalinului, au generat versanţi cuestiformi şi abrupturi structurale, cele mai cunoscute fiind în M.Cearcănu (Cearcănu, Podul Cearcănului, Comanul). Sub efectul condiţiilor climatice din pleistocen, modelarea glaciară şi periglaciară a creat circuri simple (în Farcău) şi chiar complexe de circuri (Pietrosul Bardăului), uneori mai greu identificabile, datorită convergenţelor morfologice induse de eficacitatea proceselor de crio-nivaţie subactuală şi actuală, ca şi de disponibilitatea scoarţelor de alterare (de pe cristalinul epimetamorfic şi de pe sedimentarul de fliş) pentru procese de deplasare în masă. Se consideră că alunecările de teren de mare amploare, parţial stabilizate sub pădure, au fost declanşate în condiţii periglaciare pleistocene.

C l i m a este aspră, cu ierni lungi de peste o jumătate de an şi cu zăpezi abundente, corespunzătoare unor valori medii multianuale ale precipitaţiilor care depăşesc 1.000 mm în depresiuni, iar pe culmi sunt de peste 1.400 mm, asigurând a p e l o r curgătoare o alimentare permanentă şi debite mari, uneori excepţionale, ca reflex al potenţării reciproce a influenţelor climatice atlantice şi boreale. În cuvetele de origine glaciară şi nivală s-au acumulat apele unor lacuri (Tăul Vindirelului, în Mihailec, Tăurile Bardăului). Hidromineralizaţiile generate de vulcanism se combină cu tipuri hidrochimice dominate de prezenţa fierului, în cristalin, a sulfului în unele sedimente oligocene ş.a. Corespunzător condiţiilor climatice, munţii sunt acoperiţi aproape integral de o v e g e t a ţ i e forestieră. Pădurile de conifere (cu molid, brad, zadă şi tisă), dominante în partea nord-estică, se amestecă pe latura sud-vestică, mai scundă, cu fag, care urcă dinspre Ţara Maramureşului uneori până la 1.360 m. În partea înaltă a tuturor culmilor care depăşesc 1.650 m – 1.700 m se dezvoltă un complex vegetal subalpin, cu tufărişuri de jneapăn, ienupăr, smârdar, arin de munte. Poienirile, mai restrânse decât în alţi munţi, s-au făcut însă mai ales la acest nivel subalpin, ca şi spre contactul cu Ţara Maramureşului şi pe valea Ruscovei. La adăpostul masivelor forestiere f a u n a este mult mai bine păstrată decât în alte sectoare montane, deşi prin vânat abuziv au fost exterminate bovideele mari (ultimul exemplar de zimbru a fost vânat în 1852 pe valea Ţibăului), capra neagră ş.a. Sunt însă numeroase exemplare de urs, lup, cerb, râs, mistreţ, iar dintre păsări sunt destul de bine reprezentate tetraonidele. În rezervaţia naturală Cornul Nedeii – Ciungii Bălăsinii (480 ha) este protejat cel mai mare efectiv de cocoş-de-mesteacăn din ţară. Spre obârşiile pâraielor sunt încă mulţi păstrăvi iar pe cursurile superioare ale Vişeului, Vaserului şi Ruscovei a rezistat, în mod spontan, lostriţa. Faţă de caracteristicile pedologice generale ale ariei montane, în tipologia şi distribuţia spaţială a solurilor se remarcă (Secu, Cr., 1998) prezenţa unor rendzine cambice şi litice (pe aflorimente carbonatice, mai sus de 900 m, în Podul Cearcănului ş.a.), a andosolurilor (formate sub vegetaţie subalpină şi frecvente la altitudini de peste 1.700 m în Toroiaga, Piciorul Caprei ş.a.), precum şi forme specifice de poluare/degradare a solului (datorate unor pulberi din halde, deşeuri din prelucrarea primară a lemnului, despăduriri abuzive care reactivează mase de grohotiş ş.a.).

U m a n i z a r e a este mai puţin intensă. În M.Maramureşului sunt numai trei aşezări permanente, dintre care una foarte nouă (colonia minieră de la Baia Borşa). În Poienile-de-sub-Munte şi la Repedea, sate de vale, localnicii sunt ruteni. Relativa izolare, specificul etnic/religios şi ocupaţiile de bază explică şi comportamentul demografic intens natalist, satele menţionate (în special primul) având o populaţie extrem de numeroasă. Activităţile economice tradiţionale, predominante şi astăzi, sunt silvo-zootehnice. S-a exploatat şi se exploatează încă mult lemn, transportat pe căi ferate înguste în bazinul Vaserului (odinioară prin flotaţie) şi cu mijloace auto pe valea Ruscovei. În zootehnie, iniţial oieritul a fost predominant, ulterior trecându-se la creşterea preferenţială a bovinelor. Cele mai recente activităţi economice sunt exploatarea minereurilor neferoase din M.Toroiaga (Baia Borşa-Burloaia şi Noviciori) şi a andezitelor, minelor asociindu-li-se şi instalaţiile de preparare (concentrare) de la Baia Borşa. Lucrările de amenajare şi exploatare (construcţii de drumuri, haldare, construcţii de locuinţe, amenajarea iazurilor de decantare etc., ca şi despăduririle mai intense din ultimii ani, au provocat degradări ale versanţilor, fenomene de poluare a apelor de suprafaţă şi freatice etc. Potenţialul turistic natural al M.Maramureşului este foarte mare, dar insuficienţa reţelei de drumuri şi a capacităţilor de cazare (există un singur camping, de mici dimensiuni, la Poienile-de-sub-Munte) fac ca aceşti munţi să fie foarte puţin cunoscuţi.

Masivul Rodnei este un puternic horst cristalin, asimetric, orientat oblic faţă de direcţia generală a liniilor structurale din Carpaţii Orientali şi care a evoluat în cadrul unei reţele de fracturi profunde. Cele mai importante dintre acestea sunt falia Dragoş-Vodă, în nord şi falia Someşului Mare, în sud, în lungul cărora M.Rodnei domină Ţara Maramureşului şi contactează gradat Dealurile Năsăudului. Dislocaţii tectonice corespund şi limitelor de vest (valea Sălăuţei-pasul Şetref-Valea Carelor), spre M.Ţibleşului şi de est (valea superioară a Vişeului-pasul Prislop-valea superioară a Bistriţei Aurii-pasul Rotunda), spre M.Maramureşului şi M.Suhard, ale masivului.

O r o g r a f i c, masivul se prezintă sub forma unei culmi principale de aproximativ 50 km, care întrerupe marele uluc depresionar central. Culmea este marcată de vârfuri care nu coboară sub 2.000 m (Rebra, Puzdrele, Galaţi, Gargălău, Vârful Laptelui,Inău, Vârful Omului), mai înaltă totuşi în NE faţă de SV, alungită pe direcţie est-vest, sinuoasă şi asimetrică, din care se orientează spre nord şi spre sud culmi secundare. Înscriindu-se în asimetria generală, culmile nordice sunt scurte, înalte (2.303 m în vârful Pietrosul) şi abrupte. Cele care se înscriu în versantul sudic sunt prelungi, mai puţin înalte şi mai domoale. Văile care separă aceste culmi sunt adâncite puternic (cu 600 m - 1.000 m).

Substratul g e o l o g i c este esenţialmente cristalin, cu o pondere mai mare faţă de M.Maramureşului. Prezenţa masivă a unor roci mezometamorfice, dure – micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, calcare cristaline, din seria de Rebra-Barnar, a unor magmatite intrusive mai vechi – granite, diorite şi a unor roci subvulcanice neogene – riolite, andezite, dacite, ca şi tectonica de înălţare specifică horsturilor, accentuată prin înălţarea generală determinată de orogeneza valahă, explică altitudinile mari, neobişnuite în Carpaţii Orientali. Rocile epimetamorfice aflorează în special în partea central-sudică, în bazinul Anieşului. Stilul plicativ iniţial, orientat SV-NE, i-a imprimat cristalinului o structură specifică, cu supracutări înspre NE, structură complicată însă şi printr-o basculare generală N-S. În extremitatea vest – sud-vestică depozite sedimentare cretacic superior-paleogene în facies de fliş şi cutate – gresii, calcare, menilite, şisturi bituminoase – acoperă transgresiv cristalinul.

Cu aceste motivaţii tectono–structurale şi petrografice complexe, r e l i e f u l prezintă asimetria spaţială şi altitudinală menţionată, precum şi o serie de vestigii ale modelării ciclice, foarte variate ca aspect, distribuite pe un ecart altitudinal destul de mare şi uneori greu racordabile, ceea ce a perpetuat şi o diversitate de opinii asupra numărului şi vârstei nivelurilor respective (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937, I.Sîrcu, 1961). Cele mai clare sunt identificate la 1.700 m – 1.800 m, în special pe sedimentarul paleogen din vest – sud-vest (suprafaţa Bătrâna, sau Cerbu, post-attică), dar şi în nord-est, în M.Ştiol şi la 1.250 – 1.300 m, în câteva interfluvii marginale, spre văile Vişeului, Bistriţei Aurii şi Someşului Mare (suprafaţa Rotunda – Mestecăniş - post-valahă).

Deşi structural substratul este destul de diferenţiat, efectele morfologice sunt mai puţin vizibile. Pot fi citate totuşi culmi pe structuri de sinclinal înălţat (spre exemplu culmea Corongiş, de pe versantul sudic, susţinută şi de calcare cristaline) şi văi care mulează parţial structuri sinclinale (spre exemplu, pe acelaşi versant sudic, valea superioară a Gersei), ca şi caracterul de mare hog-back al abruptului nordic. De asemenea, o serie de trepte structurale apar în profilul longitudinal al văilor glaciare, accentuând pragurile şi producând cascade, una dintre cele mai frumoase fiind pe calcare cristaline, între circul Izvorul Cailor şi Valea Fântânii.

Alcătuirea petrografică se impune în primul rând prin diferenţieri altitudinale, rocile metamorfice şi magmatice susţinând sectoarele cele mai înalte şi mai masive(Pietrosul şi Puzdrele pe cuarţite, Inăul pe micaşisturi), iar sedimentarul din sud-vest fiind în mare parte înlăturat prin modelare externă şi generând culmi care abia depăşesc 1.700 m. Alternanţele de roci cu rezistenţă diferită au determinat evoluţia diferenţiată a văilor. Spre exemplu, valea superioară a Someşului Mare se prezintă sub forma unei succesiuni de tronsoane înguste, săpate în roci magmatice şi tronsoane largi, în sedimentarul paleogen („depresiunile” Şanţ, Rodna şi Maieru). Cel mai original efect morfologic este creat însă de calcarele (sedimentare) eocene şi de calcarele cristaline, pe care s-au produs fenomene de carstificare. Doline, lapiezuri şi peşteri de dimensiuni modeste (Baia lui Schneider, pe Valea Vinului) sunt caracteristice în sectoarele de calcare cristaline, mai greu corodate, dar mai ales în calcarele eocene din vest – sud-vest, unde pe faţă de strat a evoluat şi cea mai lungă peşteră din Carpaţii Orientali, Izvorul Tăuşoarelor, cu galerii ramificate pe mai mult de 11 km, avenuri (Jgheabul lui Zalion, cu adâncime de peste 240 m), circuite hidrogeologice complicate etc.

Precedate de o modelare fluvială intensă, efectele glaciaţiilor cuaternare (trei faze , după L.Sawicki şi I.Sîrcu, primele două cu gheţari de vale, ultima numai cu gheţari de circ) au imprimat M.Rodnei veritabile caracteristici alpine. În tot lungul culmii principale şi îndeosebi pe latura sa nordică se înşiră complexe de circuri glaciare (Pietrosul, Rebra, Puzdrele, Inău ş.a.) separate de culmi îngustate şi ascuţite, cu aspect de custuri (mai puţin spectaculoase decât în Carpaţii Meridionali), urmate de văi glaciare cu   morfologie caracteristică (Pietroasa, Ştiolul, Bila, Lala), pe care morenele frontale coboară până la 1000 m. Acumulările de gheaţă au fost uneori masive, producându-se chiar fenomene de transfluenţă : se pare că gheţarul de sub vf. Ştiol ar fi joncţionat, peste şea, cu cel de la obârşia Văii Fântânii.

Deosebit de active au fost (şi rămân) procesele de modelare crio-nivală, care au diversificat şi complicat relieful glaciar din partea înaltă şi care domină întregul palier altitudinal de peste 1.700 m. Grohotişuri, în cea mai mare parte active, îmbracă baza abrupturilor, alternând cu valuri şi torenţi de blocuri, potcoave şi ghirlande nivale, pietre glisante şi terasete de solifluxiune se înşiruie şi se succed pe versanţi ş.a.m.d. Sub altitudinea menţionată, morfogeneza este dominată de modelarea fluvială şi de procesele de versant, extrem de active pe arealele despădurite din sectorul sud-vestic. Cele două domenii morfogenetice interferează, cu o extensiune mai mare a proceselor periglaciare pe versantul nordic şi în sezonul rece.

Formele cele mai caracteristice ale reliefului fluvial sunt văile, puternic adâncite şi în general înguste, modificate prin modelare glaciară în cursul lor superior şi aproape fără terase, amploarea determinată tectonic a eroziunii în adâncime reducând condiţiile acumulării aluviunilor (ca şi ale păstrării morenelor laterale). Singura excepţie, notabilă, o constituie valea Someşului Mare, însoţită de 6 niveluri de terasă, până la altitudinea relativă de 200 m (I.Sîrcu, 1973), sau chiar 8 niveluri (I.Ichim şi colab., 1988). Pe Bistriţa Aurie, acumulări fluviale nu s-au identificat decât până la 20 m.

C l i m a M.Rodnei exprimă la valori maxime influenţa reliefului, cu etajarea termică (4⁰C- -2⁰C), a precipitaţiilor (900 mm - 1.400 mm), cu asimetrii (N-S) caracteristice ale gradienţilor termici şi pluviometrici şi cu o dinamică a aerului din ce în ce mai puternică spre altitudinile mari. În cadrul acesteia se citează frecvent o pondere însemnată a componentei sud-vestice, cu efect de spulberare a zăpezii spre nord-est şi de acumulare a ei în căldările glaciare adăpostite (spre exemplu, în Pietrosul). În Rodna sunt numai 80 zile pe an fără îngheţ, iernile sunt lungi şi aspre, cu temperaturi medii care coboară sub -16⁰C, fapt care explică şi plafonul poienirilor pentru fâneţe destul de coborât, cel puţin pe versantul maramureşan.

Ca reflex al alimentării bogate şi relativ constante din ploi şi zăpezi, r â u r i l e din M.Rodnei se distribuie într-o reţea densă (!,2 km/km² ) care drenează, pe trasee paralele, versantul nordic (Bătrâna, Repedea, Putreda, Inăul, Lala) şi cel sudic (Gersa, Rebra, Cormaia, Anieş, Izvorul Băilor). Cele 23 de lacuri din circurile glaciare (Lala, Buhăiescu, Galaţi ş.a.) completează volumul apelor de suprafaţă. Între apele subterane se remarcă cele cantonate în scoarţele de alterare groase de pe cristalinul epimetamorfic, ca şi cele antrenate în circuitele carstice subterane, deosebit de interesante sub aspectul traseelor parcurse, al poziţiei şi caracterului resurgenţelor etc.(spre exemplu, izbucul Izei, resurgenţa de pe valea Telcişorului – cu arie principală de alimentare departe, spre est, în valea Gersei etc.).

V e g e t a ţ i a M.Rodnei, predominant forestieră, se distribuie etajat şi asimetric, cu păduri de amestec fag-conifere bine dezvoltate şi urcând până la altitudini mai mari (1.300 m-1.400 m) pe versantul sudic, cu o largă dezvoltare a pădurilor de molid, extrem de viguroase, cu creşteri naturale medii de 7,5-8,2 m³/ha, în structura cărora se remarcă zadă şi tisă, iar la limita superioară (în medie la 1.750 m) exemplare de zâmbru, care ajung până în marginea circurilor (de exemplu în circul Lala). Altitudinile mari, caracteristice unor arii destul de întinse, au asigurat condiţii climatice prielnice şi etajului alpin, mai bine dezvoltat decât în M.Maramureşului, în cadrul căruia se remarcă tufărişurile şi pajiştile subalpine cu jnepenişuri dense şi câmpuri de smârdar, ansamblul purtând denumirea locală generică de „durzău” şi constituind habitatul preferat al cocoşului de mesteacăn. În pajiştea alpină sunt numeroase specii de Festuca, Silene, Campanula, Gentiana, Soldanella, Pulmonaria, precum şi o serie de endemisme - caryophilacee (Lychnis nivalis), compozite (Saussurea porcii), umbelifere (Heracleum carpaticum). Pe fondul climatic rece s-au menţinut şi o serie de relicte glaciare. Fără posibilitatea reconstituirii fondului faunistic bogat al acestor munţi (în care până în secolele trecute mai existau bouri, zimbri, elani, potârnichi albe, de zăpadă - Lagopus mutus, zăgani, vulturi pleşuvi ş.a.), au fost recolonizate capra neagră şi marmota alpină. Se menţin efective importante de urs, cerb, mistreţ, râs, lup, vulpe, jder, iar dintre păsările deosebite cocoşul-de-munte, ierunca şi câteva exemplare de cocoş-de-mesteacăn. Pentru conservarea întregului peisaj natural (aflorimente geologice, morfologie glaciară, elemente de floră şi faună), încă din perioada interbelică (1932) s-au constituit rezervaţia Pietrosului (ajunsă treptat la 6.400 ha şi evoluată până la regim de parc naţional).

Puţin fertilă, cuvertura de s o l u r i montane este diversificată de caracterele rendzinice pe substratul carbonatic din vest – sud-vest şi de cele andice din sud-est. Cu excepţia celor de pe terase, aceste soluri au fost favorabile numai pădurilor şi pajiştilor.

U m a n i z a r e a M.Rodnei este redusă, iar ca distribuţie spaţială prezintă acelaşi caracter asimetric al datelor naturale : este localizată în ariile marginale, cu precădere spre baza versantului sudic unde, în lungul văii Someşului Mare, în special în sectoarele uşor lărgite, se înşiruie sate mari - Valea Mare, Şanţ, Rodna, Maieru (peste 5.000 loc.), Telciu (pe Sălăuţa, peste 4.000 loc.) şi unde densitatea medie ajunge la 40 loc/km². În partea nordică recentul oraş Borşa (păstrând accentuate caractere rurale) se disociază pe mai mulţi kilometri în lungul văii omonime, iar în partea sudică micul oraş Sângeorz-Băi are o funcţionalitatea predominant balneară. Populaţia este majoritar românească.

Sub aspectul activităţilor economice, se repetă aceeaşi orientare silvo-pastorală din M.Maramureşului. Exploatarea lemnului este foarte intensă, iar în zootehnie predomină creşterea bovinelor, bazată pe fâneţe, dar şi pe păşunile situate uneori până la 1.000 m. Sunt foarte caracteristice la această altitudine, pe versantul sudic, „văcăriile” (echivalent al stânelor), în special în comunele ale căror limite administrative trec culmea principală, spre nord (spre exemplu, Rodna). Acestor activităţi li se adaugă culturi montane, pe treptele de terasă din lungul Someşului Mare şi al treptelor de piemont dinspre Ţara Maramureşului, ca şi o veche preocupare minieră (extracţia minereurilor de sulfuri complexe şi de pirită, cu flotaţii la Rodna şi Făget), începută la Rodna şi Valea Blaznei din perioada medievală, la care s-au adăugat mai târziu exploatările de caolin de la Parva (cu flotaţie la Rebrişoara), dacit şi andezit de la Valea Vinului, Anieş şi Sângeorz, calcar cristalin (marmoră) de la Cormaia, Anieş, Maieru şi de pe Valea Fântânii. Relativ recentă este şi valorificarea, prin îmbuteliere şi proceduri terapeutice, a apelor minerale (bicarbonatate, carbogazoase, sulfuroase, cu debite de 140.000 l/24 ore) la Valea Vinului şi Sângeorz-Băi. Activităţile turistice sunt modeste. Drumurile de acces în masiv nu sunt integral marcate, nu sunt organizate servicii turistice ghidate, nu s-au făcut amenajări pentru sporturi de iarnă (cu excepţia celor de la Borşa), capacităţile de cazare în aria montană propriu-zisă sunt insuficiente (cabanele de sub Puzdrele şi Pietrosu, cabana „Farmecul pădurii” de pe valea Cormaia şi mica staţiune Sângeorz sunt mult sub nivelul potenţialului turistic natural al masivului), iniţiativa locală pentru turism rural ecologic este slabă, însuşi regimul de protecţie şi de acces în rezervaţia Pietrosul sunt slab controlate. Perspectiva economico-socială a M.Rodnei rămâne totuşi strâns legată de valorificarea turistică a potenţialul său natural, însă la un nivel superior celui actual.

Munţii Bistriţei Aurii constituie o subunitate destul de controversată în literatura de specialitate. Identitatea ei (Culmea Suhardului, Culmea Ţapului şi Obcina Lucina-Mestecăniş), argumentată în 1971 de către I.Sîrcu, este fie numai parţial acceptată (Al. Roşu, 1973), fie integral negată (N.Barbu, 1976, Valeria Velcea, A.Savu, 1982 ş.a.). Conform unor criterii foarte diferite, culmile menţionate sunt atribuite de către contestatari în parte M.Maramureşului, în parte M.Rodnei, în parte Obcinelor Bucovinei. Caracteristicile lor de ansamblu, impuse în primul rând de omogenitatea geologică (mai accentuată decât în unităţile precedente)  şi  de  poziţia  accentuat internă (au un singur contact, foarte redus, cu o singură arie depresionară, tot internă, rece şi umedă),   cu  reflex  până  în specificul umanizării, pledează însă pentru unitatea lor.

P o z i ţ i o n a l, în SV valea Coşnei îi separă de M.Bârgăului, în NV pasul Rotunda îi separă de M.Rodnei, în N masivul Tomnaticul îi prelungeşte dincolo de frontiera naţională, până la confluenţa Ceremuşului Alb cu Ialovicioara, în NE culoarul de văi Ceremuşul Alb-Suceava superioară- Moldova superioară îi separă de Obcinele Bucovinei, spre SE valea Putnei îi separă de M.Bistriţei mijlocii. Spre S domină Ţara Dornelor.

O r o g r a f i c sunt reprezentaţi prin trei culmi, orientate NNV-SSE : culmea Suhardului, cea mai înaltă (1931 m, în vârful Omul), situată pe dreapta Bistriţei Aurii, culmea Ţapului (1661 m), aflată între văile Ţibău, Cârlibaba, Bistriţa Aurie şi Obcina Lucina-Mestecăniş (1588 m), între Cârlibaba, Moldova şi Bistriţa Aurie. În constituţia g e o l o g i c ă domină rocile din seria epimetamorfică de Tulgheş. Numai în extremitatea nord-estică şi în cea sud-vestică (spre contactul cu M.Bârgăului) sunt prezente roci sedimentare (dolomite, calcare, conglomerate, marne), de vârstă triasic-jurasic-cretacic inferior şi cretacic superior-eocen, aparţinând cuverturii mezozoice a cristalinului, flişului intern şi – respectiv – flişului transcarpatic.

În consecinţă, r e l i e f u l acestor munţi este masiv, greoi, destul de monoton. Culmile sunt netede  sau   foarte  larg   bombate,  derivând   din   suprafeţele  de  nivelare Cerbu şi Mestecăniş. Văile principale sunt adâncite mult sub nivelul culmilor (uneori cu pete 400 m), având aspectul unor defilee înguste. Doar văile Bistriţei şi Moldovei sunt mai largi, însoţite de terase (mai ales inferioare). Vârfurile cele mai înalte, spre exemplu Omul, se înalţă peste suprafaţa de nivelare miocenă. Pe aflorimentele de calcare, dolomite şi conglomerate mezozoice, în Lucina, relieful are contururi mai variate, este semeţ, uneori ruiniform, cu stânci izolate, turnuri, piramide etc. De asemenea, pe conglomeratele şi calcarele eocene din sud-vest, culmea numită sugestiv Ouşorul (1639 m) domină aria depresionară alăturată. La traversarea calcarelor şi a dolomitelor triasice, văile au sectoare scurte de chei (Moldova, între Breaza şi Botuş, Lucava). Pe faciesurile mai puţin rezistente ale cristalinului şi pe fliş, s-au format depresiuni de eroziune diferenţială (Fundul Moldovei ş.a.). În M.Bistriţei Aurii glaciaţia cuaternară nu a avut efecte morfologice, cel mai probabil datorită deficitului de precipitaţii impus de poziţia internă. Sub vârful Omul se află o depresiune circulară, considerată de origine nivală. O altă depresiune, similară genetic şi parţial colmatată, este citată şi în culmea Ţapului. Sunt foarte frecvente mantale de grohotişuri fixate, formate probabil în condiţii periglaciare, în prima parte a cuaternarului.

Sub aspectul v e g e t a ţ i e i, munţii aceştia se desfăşoară aproape integral în nivelul pădurii de conifere, datorită rigorii termice impuse nu atât de altitudine, cât de aceeaşi poziţie în interiorul masei montane. Influenţele climatice vestice fiind mult mai slabe decât în M.Rodnei şi M.Maramureşului, fagul nu pătrunde decât izolat. În afară de molid, pădurile de conifere mai au pin, brad, tisă şi zadă. Altitudinile în general modeste nu favorizează climatic vegetaţia subalpină, prezentă doar pe suprafeţe restrânse cu jnepeniş, numai în culmea Suhardului. În Lucina, în rezervaţia naturală Răchitaşul Mare este protejată cea mai mare suprafaţă cu Arctostaphylos uva-ursi din ţară (91 ha). În locurile cu apă stagnantă s-au format turbării oligotrofe, una dintre acestea favorizând şi conservarea unui areal însemnat de Betula nana aflat, de asemenea, în regim de rezervaţie naturală.

U m a n i z a r e a este mai avansată în ariile marginale, mai ales în bazinele Moldovei şi Sucevei unde, pe lângă satele de vale s-au format şi aşezării risipite de plai (spre exemplu, în partea de vest a depresiunii Fundul Moldovei şi la izvoarele Sucevei). Unele sate, ca acelea de pe valea superioară a Bistriţei Aurii, sunt relativ noi, formate în legătură cu exploatările miniere (Iacobeni) sau cu cele forestiere (Şesuri). În schimb, bazinele superioare ale Ţibăului şi Cârlibabei sunt sălbatice, cu pădure masivă şi lipsite de sate.

Locul principal în activităţile economice este deţinut de exploatarea lemnului, în trecut încă mai intensă, când se şi plutărea pe Bistriţa Aurie. În prezent lemnul extras se evacuează prin transport rutier. Un drum transmontan leagă aşezările Cârlibaba şi Izvoarele Sucevei, prin nordul Lucinei. Din perioada administraţiei austriece au început şi exploatările minereului de mangan (lentile de carbonaţi din cristalinul de Tulgheş) din minele Arşiţa, Nepomuceni, Dadu, Coşna ş.a., cu prelucrare primară la Iacobeni, ale sulfurilor complexe (pirite şi calcopirite cuprifere), la Fundul Moldovei şi ale minereului de fier (impregnat în calcare şi dolomite triasice), la Delniţa. Se cresc bovine de rasă, foarte productive şi cabaline pentru tracţiune (cai huţuli, în herghelia de la Lucina). Condiţiile climatice destul de aspre şi solurile predominant forestiere nu permit decât culturi nepretenţioase, pe suprafeţe foarte restrânse. În terenul agricol cele mai reprezentative sunt fâneţele.

Munţii Bistriţei mijlocii sunt limitaţi în nord-vest de valea Putnei, în vest domină aliniamentul de depresiuni din ulucul central – Ţara Dornelor, Drăgoiasa, Bilbor, în sud se întind până la valea Bistricioarei, care îi separă de M.Hăghimaşului, iar în est valea Bistriţei, de la confluenţa cu Bistricioara şi până la confluenţa cu Colbul, apoi Colbul şi Izvorul Giumalăului îi marchează limitele cu M.Stânişoarei şi M.Rarău.

O r o g r a f i c se prezintă ca un aliniament montan orientat NNV-SSE, fragmentat în masive de către Bistriţa şi afluenţii săi de pe dreapta : Giumalău (1.856 m) între Putna şi Bistriţa, Pietrosul Bistriţei (1.791 m) între Bistriţa şi Bărnărel, Barnar (1.778 m) între Bărnărel şi Barnar, Grinţieşul Broştenilor (1.734 m) între Barnar şi Neagra Broştenilor, Budac (1.859 m) între Neagra Boştenilor şi Borca, Grinţieşul Mare (1.758 m) între Borca şi Bistricioara. În extremitatea sud-vestică a aliniamentului se află Munceii Tulgheşului (1.551 m).

S t r u c t u r a l şi l i t o l o g i c sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din cristalin epimetamorfic de Tulgheş (şisturi sericitoase, cloritoase ş.a.) mai puţin rezistent, cu excepţia unor cuarţite şi metatufuri. Cele mai rezistente roci sunt porfiroidele de Pietrosul, care străbat munţii de la NV spre SE sub forma unui dyke intrus în timpul orogenezei baikaliene. Seria cristalină mezometamorfică de Rebra-Barnar (paragnaise, micaşisturi ş.a.) are o răspândire subordonată, aflorând insular, în unele masive de pe dreapta Bistriţei. În extremitatea sud-vestică, cristalinul este acoperit de resturi ale cuverturii de calcare şi dolomite triasic-jurasice dispuse în structură sinclinală. Spre sud-est, la confluenţa cu Bistricioara, apar şi formaţiuni de fliş cretacic.

R e l i e f u l predominant este generat de râuri, care au modelat un substrat destul de neuniform ca rezistenţă. Răspândirea mare a cristalinului epimetamorfic a permis adâncirea destul de puternică a văilor (până la 1.000 m). Înălţimile cele mai mari s-au conservat pe porfiroidele de Pietrosul (Pietrosul), pe metatufurile acide din seria de Tulgheş (Barnarul, Grinţieşul Broştenilor, Grinţieşul Mare), pe cuarţite dure (Giumalăul) şi pe calcare cristaline (Budacul). În ansamblu relieful este greoi, masiv. Un peisaj morfologic mai variat, mai pitoresc, cu pereţi abrupţi, cu măguri ş.a. s-a format pe sedimentarul carbonatic din M.Tulgheşului. Relieful cel mai modest ca altitudine se află pe stratele de Bistra şi de Sinaia din flişul situat în extremitatea sud-estică. La traversarea unor roci dure văile sunt puţin evoluate, însăşi Bistriţa, la Zugreni, parcurgând tronsonul său cel mai îngust (în porfiroide, între Giumalău şi Pietrosu), acelaşi caracter al văii repetându-se şi la Toance, amont de gura Barnarului, ceea ce crea altădată mari dificultăţi plutăritului. Aceeaşi motivaţie litologică au şi cheile Barnarului, dar şi sectoarele de vale largă ca, spre exemplu, cel dintre Chirilu şi Crucea, pe Bistriţa, care a evoluat mai uşor în şisturile clorito-sericitoase ale seriei cristaline de Tulgheş. Relieful de modelare ciclică este clar reprezentat la nivelul suprafeţei miocene Cerbu (1.500 m), în special în Poiana Ciungilor, pe latura vestică a Giumalăului, dar şi în partea înaltă, adesea cu aspect de plai, a masivelor de pe dreapta Bistriţei. Suprafaţa pliocenă Mestecăniş este mai fragmentată, mai greu de identificat. Cea mai interesantă (şi complicată) problemă a reliefului acestor munţi este evoluţia reţelei de văi, care străbat aproape perpendicular structurile cristalinului. Atât Bistriţa, cât şi afluenţii săi (Barnarul, Neagra Broştenilor, Borca, Bistricioara) sunt orientate transversal, spre sud-vest obârşiile lor aflându-se dincolo de linia altitudinilor maxime. Conform cercetărilor geomorfologice mai vechi (A.Nordon, 1931, R.Mayer, 1936) această situaţie se explică prin antecedenţa văii Bistriţei, confirmată de orientarea afluenţilor ei în lungul unor vechi culoare, identificate pe suprafeţele de nivelare. Cercetările mai noi (I.Donisă, 1968) aduc în plus argumentul unor elemente de rocă vulcanică prezente în depozitele sarmaţiene de la debuşeul extracarpatic al Bistriţei, ceea ce confirmă prezenţa bazinului ei încă din sarmaţian. În acelaşi sens pledează şi meandrele adâncite, atât pe Bistriţa, cât şi pe unii afluenţi (Neagra Broştenilor, Barnar, Bistricioara).

Aceeaşi poziţie în interiorul masei montane explică asprimea condiţiilor c l i m a t i c e, datorită cărora v e g e t a ţ i a forestieră este aproape integral de conifere (molid, brad, pin). Numai marginal, pe văile Bistriţei şi Bistricioarei avansează pădurile de fag şi molid. Deşi în mod natural vegetaţia subalpină n-ar fi putut acoperi suprafeţe prea mari, prin despădurire au fost extinse mult pajiştile secundare, pentru păşunat, în special în Giumalău şi Budacul, deosebit de accesibile şi datorită aspectului de cupole largi în partea lor înaltă. Pentru dimensiunile şi vârsta arborilor, pentru diversitatea şi vigoarea formaţiunilor vegetale din aria de interferenţă a pădurii cu tufărişurile subalpine, la partea înaltă a versantului nord-vestic al Giumalăului, în bazinul superior al pârâului Putna, a fost instituit regim special de protecţie pentru Codrul secular Giumalău-Valea Putnei. Pe o suprafaţă de 315 ha se află un arboret aproape pur de molid, în vârstă de aproximativ 130 ani, în interferenţă cu tufărişuri de jneapăn, afin, merişor şi cu o serie de plante cu flori, tipice pajiştilor subalpine – degetăruţ (Soldanella montana), clopoţei-de-munte (Campanula abietina), creţişoară (Alchemilla vulgaris), cinci-degete (Potentilla auraea). În acest codru, în perimetrul unei arii de 210 ha, este ocrotit cocoşul-de-munte.

Sub aspectul u m a n i z ă r i i, munţii aceştia au fost accesibili mai mult în ariile marginale, în lungul văilor Bistriţei şi Bistricioarei, pe care se înşiră sate răsfirate. Activităţile economice sunt cele tipic montane, orientate spre exploatarea (de veche tradiţie) a lemnului şi creşterea animalelor. Mai recente au fost exploatările de sulfuri complexe de la Barnar şi Grinţieş şi de oxizi de uraniu de la Crucea. Pe valea pârâului Borca sunt şi izvoare minerale carbogazose-feruginoase, foarte slab valorificate, ca şi cele sulfuroase sulfatate (Broşteni, Borca).

Munţii Giurgeului continuă spre sud axul cristalino-mezozoic. Limita lor nordică este marcată de valea Bistricioarei. În est valea Putnei, pasul Pângăraţi şi valea superioară a Oltului îi separă de M.Ceahlău şi M.Hăghimaş, iar spre nord-vest, spre vest şi sud-vest, deşi nu prea înalţi, aceşti munţi domină depresiunile Borsec, Giurgeu şi înşeuarea dintre depresiunile Giurgeu şi Ciuc. Substratul g e o l o g i c este alcătuit predominant din cristalin epimetamorfic de Tulgheş acoperit fragmentar, spre est şi sud de calcare triasic-jurasice, spre nord-vest de formaţiunea vulcanogen-sedimentară a eruptivului neogen, detaşată de eroziune din masa catenei vulcanice. Originalitatea constituţiei geologice este dată de prezenţa puternicului masiv de sienit nefelinic⁷ de la Ditrău, intrus în masa cristalină în liasic, în aria centrală a munţilor. R e l i e f u l este, în general, lipsit de personalitate, fiind reprezentat prin culmi mijlocii şi chiar mici, cu altitudini uşor mai mari în partea sudică (1.567 m în vârful Piatra Şipoşului, din M.Voşlăbenilor) faţă de cea nordică (1.544 m în vârful Prişca, din M.Ditrăului). Cele două înşeuări cărora le corespund pasurile Ditrău şi Pângăraţi nu coboară prea mult sub nivelul general al culmilor, văile sunt puţin adâncite şi au versanţi domoli. Nu se constată diversificări morfologice nici pe insulele de calcare. Singurul element mai deosebit este peştera Şugău, cu concreţiuni de calcit şi aragonit, formată în calcare cristaline, în apropiere de Fagul Cetăţii. Reţeaua de văi nu prezintă corespondenţe structurale, fiind orientată divergent, în special pe flancurile cupolei sienitice de la Ditrău, spre bazinele Bistriţei, Mureşului şi Oltului. În sectoarele mai înalte, în general la altitudinea de aproape 1.500 m, culmile se înscriu în suprafaţa de nivelare Cerbu, mai scundă decât în ariile montane de la nord. Spre depresiunile Giurgeu şi Ciuc, V.Mihăilescu (1963) identifică şi suprafaţa Mestecăniş, în jurul altitudinii de 1.000 m.

Asprimea c l i m a t i c ă indusă de poziţia internă este uşor diminuată de altitudinea mai redusă, ca şi de deschiderea spre vest, către depresiunea Giurgeului (chiar dacă şi această este o depresiune internă, rece şi umedă). P ă d u r e a, iniţial masivă, este dominată tot de conifere, doar pe valea Bistricioarei prezentându-se sub formă de amestec al molidului cu fag, mesteacăn, arin ş.a. Accesibilitatea permisă de altitudinile mici şi caracterul domol al culmilor a stimulat însă poienirea puternică, pădurea fiind înlocuită pe arii întinse cu fâneţe, în cea mai mare parte ale sătenilor din depresiunea Giurgeului.

U m a n i z a r e a este destul de densă, satele s-au format atât în lungul văilor cât şi pe plaiurile înalte, larg vălurite, acoperite cu gospodării risipite şi hodăi de fân. Populaţia are o structură etnică neomogenă (români şi secui). Sub aspect economic, creşterea tradiţională a animalelor şi exploatarea lemnului au fost însoţite, în perioada postbelică, şi de exploatarea sulfurilor complexe (în principal pirite cuprifere) din cristalinul de Tulgheş, la Fagul Cetăţii (M.Voşlăbenilor), prelucrarea primară a minereului (concentrarea) realizându-se la Bălan. Se mai exploatează calcare cristaline şi sedimentare (la Sândominic, Izvorul Mureşului, Voşlăbeni şi Lăzarea, folosite ca materiale de construcţii şi ca fondant în siderurgia din diferite centre industriale ale ţării. În aceeaşi aureolă mofetică a catenei vulcanice, mai puternic dezvoltată în cristalin, există numeroase izvoare minerale, preponderent carbogazoase, încă insuficient valorificate.

Masivul Rarău constituie un fragment deosebit de interesant al sinclinalului marginal extern al axului cristalin. Pe o suprafaţă relativ restrânsă el reprezintă partea cea mai pitoresc individualizată a marelui interfluviu montan Bistriţa-Moldova. Spre sud-vest şi vest valea Bistriţei, văile pâraielor Colbu şi Piciorul Stânei şi valea Moldovei (între Breaza şi Fundul Moldovei) îl despart de M.Bistriţei Mijlocii şi M. Bistriţei Aurii. Spre nord-est şi nord valea Sadovei şi valea Moldovei (în sectorul de la Câmpulung Moldovenesc) îl separă de Obcinele Bucovinei, iar spre sud-est valea Holda, şaua Aluniş şi culoarul de văi  urmat  de  Slătioara  şi  Brăteasa,  afluenţi  ai   Suhăi   Bucovinene,  conturează   limita   faţă  de  M.Stânişoarei.  

  F u n d a m e n t u l cristalin mezometamorfic, cu gnaise oculare de Rarău, cuarţie ş.a. şi epimetamorfic, de Tulgheş, cu importante mineralizări de sulfuri complexe, aflorează numai în zonele marginale (în vest, spre valea Bistriţei şi în est, spre văile Slătioara şi Brăteasa). În cea mai mare măsură masa montană este constituită însă din cuvertura sedimentară, variată, a cristalinului (calcare şi dolomite triasice, jurasice şi cretacic-inferioare, gresii şi conglomerate jurasic superior-cretacic-inferioare), precum şi dintr-o masă de fliş grezo-argilos cretacic superior, în care sunt cuprinse şi blocuri de calcar, rupte din depozitele mai vechi. Această masă de roci sedimentare este dispusă într-o structură foarte complicată, în parte în poziţie normală (autohtonă), în parte în pânză de şariaj (pânza transilvană), înălţată între planuri de falie sub forma unei imense inversiuni de relief (sinclinal înălţat).

R e l i e f u l se prezintă sub forma unei culmi principale, conformă în linii mari cu axul sinclinalului (NNV – SSE) şi cu dezvoltarea masivă a calcarelor, mai înaltă în partea centrală (1.651 m în vârful Rarău) şi mai scundă în sud-est (1.474 m în Bâtca Oblâncului). Spre nord-est, este dublată de o culme secundară, pe depozite grezo-conglomeratice jurasic superior-cretacic inferioare, secţionată de micul defileu al Moldovei dintre Pojorâta şi Sadova şi de o serie de afluenţi de pe dreapta ai Moldovei (Mesteacănul, Valea Seacă, Izvorul Alb ş.a.) într-o serie de muncei (Muncelul, 1.302 m, pe stânga Moldovei şi Runcu-Bodea, 1.176 m, pe dreapta râului), care închid spre sud-vest depresiunea (lărgirea) de la Câmpulung Moldovenesc. Vârfurile cele mai înalte au rezistat pe calcare (Rarăul, Pietrele Doamnei ş.a., sculptate în calcare recifale masive din cretacicul inferior). Modelarea externă a mai pus în evidenţă numeroase alte blocuri de calcare mai vechi, detaşate din masa de fliş, generând o mare varietate locală a reliefului, cu peisaje ruiniforme, turnuri, piramide de dezagregare etc. Aflorimentele de roci mai dure în lungul văilor au determinat formarea unor mici sectoare de chei, repezişuri şi cataracte în albii, în contrast cu sectoarele mai largi, deschise în depozitele predominant argiloase şi argilo-marnoase de fliş. Datorită discontinuităţilor din masa de calcar, relieful carstic este relativ slab dezvoltat. Există o peşteră de mici dimensiuni şi greu accesibilă (Peştera Liliecilor) la baza Pietrelor Doamnei. Este posibil ca unele turnuri de calcar să fie reminiscenţe ale unui endocarst prăbuşit. Caracterul geliv al rocilor din substrat şi altitudinea modestă a masivului au fost favorabile numai modelării periglaciare, care a creat haosuri de blocuri şi trene de grohotiş (în cea mai mare parte stabilizate), activă şi în prezent prin dezagregare mecanică şi procese de solifluxiune, în special în sezoanele de tranziţie (C.-V.Rusu, 2002). În relieful de modelare ciclică, suprafaţa Cerbu este identificată la 1.500 m – 1.600 m, prin forme-martor (Rarăul, Todirescu). Suprafaţa Mestecăniş, la 1.000 m – 1.100 m, include partea superioară a culmilor marginale dinspre bazinul Moldovei.

C l i m a prezintă unele particularităţi determinate de poziţia mai estică faţă de axul Carpaţilor Orientali, ceea ce măreşte efectul influenţelor continentale, reducând corespunzător efectele altitudinii asupra umezelii aerului. La staţia meteorologică Rarău, în medie multianuală precipitaţiile nu depăşesc 910 mm, iar temperatura aerului subliniază acelaşi continentalism, având valori medii anuale de 2⁰ C, -7,7⁰ C în ianuarie şi 11,8⁰ C în august, cu o asimetrie sensibilă între versantul sud-vestic şi cel nord-estic Specificul climatic se reflectă în structura v e g e t a ţ i e i, reprezentată prin păduri de conifere (molid, brad, pin, tisă), în amestec pe versanţii estici şi pe culmile mai scunde dinspre bazinul Moldovei cu fag, mesteacăn, paltin. La nivelul acestei păduri de amestec (între 800 m şi 1.320 m) s-a organizat, încă din 1905, prima rezervaţie forestieră din ţară – Codrul secular Slătioara, căruia i s-a adăugat mai târziu rezervaţia naturală Todirescu. Acoperă împreună o suprafaţă de 854 ha de pădure de amestec, cu exemplare deosebite de molid şi fag, arbuşti şi multe plante cu flori, unele endemice sau rare – papucul doamnei, tulichină (Daphne mesereum), vulturică (Hieracium pojorâtense), foaie grasă (Pinguicula alpina), floare-de-colţ. Se extinde pe versantul estic al vârfurilor Popchii Rarăului, Todirescu şi Arşiţa Rea, prelungindu-se spre est pe culmile Bâtca Leşii, Bâtca-cu-Plai şi Bâtca Neagră, ca şi pe văile unor pâraie – Pârâul lui Ion, Ursului, Ciurgău şi Slătioara. Pajiştile din Rarău sunt secundare, frecvenţa oronimului „arşiţă”demostrând intensitatea despăduririi. În partea înaltă sunt folosite ca păşuni, iar în ariile mai joase pentru fâneţe. În învelişul de s o l u r i, pe lângă cambisolurile brune eu-mezobazice şi spodosolurile de sub pădurea de conifere, distribuite spaţial în conformitate cu etajarea morfoclimatică şi asimetria climato-vegetală menţionată, sunt caracteristice areale de rendzine, pe aflorimentele de calcar.

Rarăul este un masiv destul de intens u m a n i z a t Pe versantul dinspre valea Moldovei şi în aria cu relief scund dintre culmea secundară Runcu-Bodea şi culmea principală, gospodăriile şi hodăile sunt risipite în fâneţe. Pe versanţii dinspre Bistriţa şi Suha sunt caracteristice satele de vale. Sub aspect economic, pe lângă exploatarea pădurii şi creşterea animalelor (în special bovine de rasă) sunt importante şi exploatările de minereuri neferoase (sulfuri complexe) şi de baritină, deschise în perioada postbelică. Exploatarea principală este la Leşul Ursului, minereul transportându-se printr-un tunel de cale ferată îngustă, pe sub şeaua Aluniş, la flotaţia de la Tarniţa şi apoi concentratul obţinut fiind trimis la Frasin, pe valea Moldovei. În aria Rarăului se exploatează şi destul de mult calcar, folosit – în parte chiar de către localnici, în cuptoare mici, tradiţionale – la fabricarea varului, unităţile principale fiind la Câmpulung Moldovenesc şi la Pojorâta. Turismul este activ, peisajul masivului fiind deosebit de atractiv. Circulaţia turistică a fost stimulată prin deschiderea drumurilor modernizate care traversează masivul, din valea Bistriţei, pe pârâul Chiril, spre partea înaltă a Rarăului şi din valea Moldovei, pe Izvorul Alb, spre aceeaşi parte, sau care îl înconjoară pe la est – Câmpulung-Stulpicani-Holda. Acelaşi rol stimulativ îl are şi hotelul alpin de sub Pietrele Doamnei. Importanţa turistică a Rarăului este sporită şi de poziţia nodală, care permite excursii radiale, spre Giumalău, defileul de la Zugreni al Bistriţei, Vatra Dornei etc.

Munţii Hăghimaş sunt aşezaţi între valea Bistricioarei, în nord, care îi separă de M. Bistriţei mijlocii, culoarul longitudinal de văi urmat de Putna şi de Oltul superior, în vest, dincolo de care se află M.Giurgeului şi un culoar identic în est, urmat de Pintic, Pârâul Caprei, Dămuc, Valea Rece şi cursul superior al Trotuşului, care îi separă de masivul Ceahlău, M.Tarcăului şi M.Ciucului, Spre sud se întind până la pasul Ghimeş, de şosea. În ansamblu, repetă peisajul natural al Rarăului, dar într-o poziţie mai sudică, ocupând o arie mai întinsă şi având o morfologie mai variată.

Sub aspect g e o l o g i c fundamentul cristalin aflorează sub forma a două benzi puternice, orientate NNV-SSE, pe cele două flancuri ale sinclinalului, cel vestic mai larg iar cel estic mai îngust. Predomină seria mezometamorfică de Hăghimaş-Rarău-Bretila, străbătută de aceleaşi gnaise oculare, ca şi în Rarău. Partea axială a sinclinalului este din depozite mezozoice masive, din care se disting calcarele şi dolomitele triasice şi jurasice, ca şi formaţiunea de wildfliş a cretacicului inferior, constituită din argile şi nisipuri cu blocuri de roci diferite, conglomerate, breccii şi klippe de calcar tithonic-neocomiene. Depozitele carbonatice jurasic-superioare au o dispoziţie anormală, în pânză de şariaj, fiind petece de acoperire din pânza transilvană, suprapuse în orogeneza austrică wildflişului, acesta fiind, la rândul său, ultima secvenţă sedimentară a unui alt domeniu tectonic, pânza bucovinică. Postaustric, în sinclinalul Hăghimaşului s-au depus conglomerate cenomaniene, iniţial probabil mult mai masive, ulterior îndepărtate parţial prin eroziune.

R e l i e f u l este relativ lipsit de unitate, prezentându-se sub forma unui ansamblu de culmi oarecum independente, ca rezultat al adâncirii puternice a reţelei de văi în consecinţa înălţării determinate de orogeneza valahă, la sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului. Culmea principală (Curmătura, 1.792 m în vârful Hăghimaşul Mare) este situată între văile Oltului şi Bicăjelului şi se continuă spre sud prin culmea mai scundă Naşcalat (1.566 m). În nord, între Putna, Bistricioara şi Bicaz se află M. Suhardului (care culminează la nord-vest de Lacul Roşu în Licaş, la 1.675 m) iar spre est, între Bicăjel şi Dămuc se află culmea Dămucului, mai scundă (1.435 m).

Tectonica de înălţare şi acţiunea diferenţiată a modelării externe asupra substratului geologic foarte variat au dat Hăghimaşului aspectul unui mare sinclinal suspendat, sedimentele mezozoice (calcarele, dolomitele şi conglomeratele, în special) rezistând mai bine la eroziune, în timp ce pe cristalinul epimetamorfic relieful este mai estompat. Flancul vestic al sinclinalului, care formează culmea Curmăturii, este mai înalt, datorită grosimii mai mari a calcarelor jurasice, dominând printr-un abrupt impresionant (de peste 800 m), cu caracter de cuestă, valea Oltului. În lungul său se înşiruie cele mai mari înălţimi – Hăghimaşul Mare, Hăghimaşul Negru (1.773 m), Piatra Singuratică, ş.a., între care se află înşeuări, care par să aibă o motivaţie tectonică (falii transversale). În M.Suhardului înălţimile cele mai mari (Licaşul,Vithavaşul ş.a.) sunt formate pe calcare jurasic-superioare sau pe conglomerate cretacice (Highişul). Culmea Dămucului, cea mai scundă, este sculptată în wildfliş şi cristalin epimetamorfic. În aceleaşi depozite friabile ale wildflişului, valea superioară a Bicăjelului, cu orientare longitudinală, se lărgeşte sub forma unei depresiuni, cea de la Trei Fântâni, amont de angajarea râului în cheile din sectorul inferior, săpat în calcare jurasic superior – cretacic-inferioare. Aproape toate văile au orientare longitudinală, fiind paralele culmilor. Contrastează numai valea principală, a Bicazului, orientată transversal şi secţionând structurile masive de calcare mezozoice într-unul dintre cele mai spectaculoase sectoare de chei din ţară, cu pereţi verticali, înalţi de 200 – 400 m. Geneza cheilor pare să fie relativ recentă, determinată de acelaşi impuls tectonic al orogenezei valahe. Un rol important în formarea acestui sector l-au avut procesele carstice. Tronsoanele cu versanţi în surplombe au evoluat din traseele unor cursuri subterane, care uneau mai multe avenuri şi ale căror plafoane s-au prăbuşit. Astfel au rezultat şi unele blocuri de mari dimensiuni, care se succed în lungul cheilor, aşa cum sunt cele de la confluenţa Bicăjelului cu Bicazul. Alţi afluenţi parcurg, de asemenea, sectoare de chei, unele încă mai spectaculoase (cheile de pe cursul inferior al Şugăului). În lungul acestora sunt multe ruperi ale profilului longitudinal, cu cataracte şi chiar mici cascade, care evidenţiază diferenţele de duritate ale rocilor din substrat. Uneori văile secundare rămân uşor suspendate, nereuşind acordul de ritm al evoluţiei cu valea principală. Carstul de suprafaţă este bine reprezentat, cu multe lapiezuri, doline, martori de carstificare (hum-uri), chiar depresiuni care au fost considerate polii (Poiana Albă) etc. Resurgenţele, destul de numeroase şi cu debite permanente dovedesc existenţa unor cursuri subterane importante, dar endocarstul este greu accesibil şi puţin cunoscut. Singurele accesibile sunt câteva peşteri mici – Toşorog, în partea de est, aproape de Pârâul Caprei şi Munticelu, în apropiere de cheile Şugăului.

Evoluţia ciclică a reliefului a generat suprafeţe de nivelare, cea miocenă secţionând sub formă de platouri  structural-erozive  (I.Bojoi, 1971)  culmea  Curmăturii,  la aprox. 1.700 m. Mai bine  reprezentată este suprafaţa pliocenă Mestecăniş, în care se încadrează majoritatea interfluviilor secundare, la altitudinea de 1.000 – 1.200 m.

În M.Hăghimaş nu există relief glaciar, probabil în consecinţa climatului mai sărac în precipitaţii din partea centrală a Carpaţilor Orientali, ecranată spre vest de catena vulcanică. În schimb, mantale groase de grohotişuri, unele stabilizate, altele extrem de active , dovedesc rolul însemnat al proceselor periglaciare în geneza şi evoluţia reliefului, atât în prima parte a cuaternarului, cât şi în perioada actuală.

Sub aspect c l i m a t i c, poziţia centrală menţionată şi altitudinea nu prea mare fac ca precipitaţiile să nu depăşească decât cu puţin o valoare medie de 1.000 mm/an. Cel mai interesant aspect h i d r o g r a f i c este introdus de Lacul Roşu, un mare lac de baraj natural, format în 1837 prin alunecarea unei mase mari de argile cu blocuri, pe versantul vestic al culmii Ghilcoşului. Aceasta a barat văile mai multor pâraie din bazinul superior al Bicazului (Pârâul Oii, Pârâul Calului, Pârâul Roşu, Licaşul şi Suhardul), pe atunci împădurite până în firul apelor. Lacul a inundat astfel pădurea, ai cărei arbori s-au păstrat în parte, petrificaţi prin silicifiere.

Cea mai mare parte din v e g e t a ţ i e este constituită din pădurea de conifere (molid, pin – în special pe substrat calcaros, brad şi zadă). Pe văile Bicazului şi Bistricioarei înaintează şi arborete mixte de conifere şi fag. În partea cea mai înaltă, pe platourile din culmea Curmăturii vegetaţia arborescentă nu mai rezistă temperaturilor coborâte şi vântului puternic, fiind înlocuită de tufărişuri subalpine. Pajiştile sunt însă extinse artificial, pentru păşune. Cele mai mari pajişti secundare, formate din asociaţii de Festuca pratensis, Agrostis tenuis ş.a., se află în partea sudică a munţilor, spre izvoarele Trotuşului. Pe stâncile de calcar cresc floarea-de-colţ, campanule, specii de garofiţe sălbatice, tufe de Saxifraga ş.a. Pe lângă solurile zonale (soluri brune acide şi spodosoluri), se dezvoltă pe suprafeţe apreciabile soluri brune eu-mezobazice şi rendzine, asigurate de prezenţa masivă a substratului calcaros.

U m a n i z a r e a este avansată, în special pe văile marginale (Trotuş, Dămuc, Pârâul Caprei, Putna) şi în depresiunea Trei Fântâni, unde s-au format sate răsfirate. Sunt însă şi numeroase aşezări risipite, cu gospodării izolate în fâneţe, pe plaiuri, în special în aria de la izvoarele Trotuşului. Etnic populaţia este mixtă (români şi secui). Ocupaţia de bază constă în creşterea animalelor (ovine, bovine şi cabaline). Spre păşunile din Hăghimaş vin şi acum păstori cu turme de oi din Mărginimea Sibiului, locuind în grupări de stâne, cu aspectul unor cătune temporare (spre exemplu, în Poiana Ală, dintre Hăghimaşul Mare şi Hăghimaşul Negru). În seria ocupaţiilor urmează exploatarea lemnului şi exploatarea iniţial locală, redusă, apoi de nivel industrial a calcarului, pentru unitatea de la Bicaz-Taşca. În extremitatea sudică sunt iviri de pirite cuprifere (în continuarea structurilor din M.Giurgeu). Turismul este destul de intens pe valea Bicazului, atractivă prin caracterul spectaculos al cheilor, prin originalitatea Lacului Roşu şi a peisajului, în ansamblu, accesibilă pe şoseaua modernizată construită încă din perioada interbelică. La 930 m, în apropierea lacului, s-a format şi staţiunea climatică, cu posibilităţi de practicare a alpinismului şi sporturilor de iarnă. Culmea Curmăturii, în schimb, dotată cu o singură cabană modestă (la Piatra Singuratică) şi numai temporar accesibilă, este foarte puţin cunoscută. Nu este valorificat nici potenţialul agroturistic al ariei montane de la izvoarele Trotuşului.

Munţii Perşani, izolaţi în sud-vest prin expansiunea eruptivului neogen, se desfăşoară pe direcţie NE-SV, între Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Depresiunea Transilvaniei. Valea Şercaiei îi separă de Carpaţii Meridionali (M.Făgăraş), iar în NNE trec gradat spre M.Harghita, în aria Lueta-Chirui. În treimea lor nordică sunt traversaţi de Olt.

O r o g r a f i c, sunt un ansamblu de culmi cu înfăţişare destul de diferită, detaşate prin înşeuări şi ale căror altitudini au valorile cele mai reduse din tot axul cristalino-mezozoic (950 m – 1.000 m). Numai în extremitatea sud-estică se realizează altitudinea de 1.294 m (Măgura Codlei).Văile sunt adâncite cu 200 m – 500 m dar versanţii sunt domoli, iar culmile frecvent plane.

Constituţia g e o l o g i c ă este extrem de complexă, prefigurând mozaicul petrografic al M.Apuseni. Fundamentul cristalin, integral epimetamorfic, aflorează numai pe suprafeţe restrânse, în partea central-vestică (M.Gârbova)  şi  în sud-vest (în prelungirea celui din partea nordică a Făgăraşului). R e l i e f u l  format pe acest tip de substrat este greoi, are contururi şterse, estompate. Învelişul sedimentar mezozoic este predominant calcaros şi dispus în petece de acoperire, în special în sud-est, vest şi nord. Sectoarele respective au culmile cele mai înalte (Măgura Codlei) şi formele de detaliu cele mai variate. În nord, pe calcare a evoluat şi un complex carstic – cheile Vârghişului şi o succesiune de peşteri, cu deschidere pe versanţi, între 107 m şi 3-8 m altitudine relativă. Cea mai mare parte a fundamentului cristalin este acoperită de sedimente cretacic-superioare, în special marne, gresii şi conglomerate asemănătoare celor din Bucegi. Pe conglomerate este caracteristic un relief ruiniform, relativ înalt (vârful Cetăţii, 1.104 m, în centrul Perşanilor). Produse ale magmatismului neogen-cuaternar acoperă cristalinul pe arii însemnate, în nord. Sunt variate petrografic, aparţinând atât formaţiunii vulcanogen-sedimentare, cât şi erupţiilor subaeriene (andezite, bazalte, tufuri bazaltice). Relieful format pe eruptiv se prezintă sub forma unor platouri aproape plane, structurale. Din abrupturile lor marginale se detaşează coloane prismatice, cum sunt cele dinspre valea Oltului, de la Racoşul-de-Jos (Comana, Bogata).

Aspectul plan al intefluviilor montane a sugerat prezenţa suprafeţei de nivelare Poiana Mărului (echivalentă nivelului Mestecăniş), la altitudinea de 900 m – 1.000 m. Pe alocuri aceasta este acoperită cu depozite lacustre din pliocenul superior, demonstrând acelaşi caracter recent al înălţării (romanian-pleistocen) şi în M.Perşani. În legătură cu efectele morfologice ale acestei înălţări, tronsonul transversal al văii Oltului între Augustin şi Bogata (defileul de la Racoşul-de-Jos) a fost interpretat ca antecedent (N.Orghidan, 1929), orientat în lungul unui vechi culoar de legătură între lacurile pliocen-superioare – pleistocene din Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Depresiunea Făgăraşului. Antecedenţa este argumentată şi de meandrarea adâncită a văii, ca şi de prezenţa teraselor, până la altitudinea relativă de 50 m – 60 m (Oltul fiind însoţit în aria depresionară din amont de terase care ajung până la 90 m – 112 m altitudine relativă).

În ansamblul montan, pe lângă secţionarea produsă de Olt, o serie de înşeuări transversale au acelaşi efect de decupaj spaţial – şeaua Vlădeni (685 m), urmată de drumul naţional şi magistrala de cale ferată Braşov- Făgăraş-Sibiu, în dreptul golfului depresionar Vlădeni al Ţării Bârsei, şeaua Bogata (692 m) în centru, urmată de şoseaua Braşov-Sighişoara, şeaua Rica (650 m) la izvoarele pârâului omonim, afluent al Vârghişului. Sectoarele rezultate sunt (N.Orghidan, 1965, Valeria Velcea, Al.Savu, 1982, A.Cioacă, 2002) M.Poiana Mărului, la sud de şeaua Vlădenilor, cu interfluvii netede, largi, la altitudinea de 1.000 m (suprafaţa Poiana Mărului), dominate cu aproape 300 m de către martorul calcaros al Măgurii Codlei, M.Racoşului, între şeile Vlădeni şi Rica, cu predominarea reliefului dezvoltat pe conglomerate cretacice şi pe lave bazaltice şi M. Vârghişului, la nord de şeaua Rica, unde a evoluat cel mai bogat relief carstic din aceşti munţi, devenit obiectiv protejat, în cadrul unei rezervaţii naturale (cu peşteri, cheile Vârghişului ş.a.).

Condiţiile c l i m a t i c e ale Perşanilor diferă mult de cele din restul axului cristalino-mezozoice, datorită poziţiei lor pe latura vestică a Carpaţilor Orientali. Absenţa oricărui ecran montan pe direcţia de deplasare a maselor de aer de origine atlantică face ca altitudinea modestă a munţilor să nu aibă acelaşi efect diminuant asupra precipitaţiilor, care ating valori medii de 750 mm – 1.000 mm. În complex cu temperaturile medii destul de mari – 6⁰C-8⁰C – creează condiţii staţionale tipic favorabile pădurii de foioase, cu dominanţa fagului mai sus de 700 m - 800 m şi a gorunului sub această altitudine. Vegetaţia forestieră este destul de bine păstrată, cu excepţia părţii sudice, unde accesibilitatea morfologică pentru locuire a determinat despădurirea timpurie şi puternică a platourilor. Versanţii au rămas însă bine împăduriţi, ceea ce a creat un peisaj asemănător celui din partea de est a M.Poiana Ruscăi.

U m a n i z a r e a este avansată, dar inegală ca distribuţie spaţială şi intensitate şi neomogenă sub aspect etnic. În partea nordică aşezările secuieşti sunt disociate pe văile Oltului, Vârghişului, Ricăi, iar în partea central-sudică cele româneşti urcă până la 500 m – 550 m în aria marginală a Perşanilor centrali, mai bine împăduriţi şi sunt risipite până la 1.000 m pe platourile din sud. Poiana Mărului (peste 3.000 locuitori) este tipică, cu gospodăriile izolate printre fâneţe, culturi, livezi de măr. Se cresc animale (bovine), culturile (deşi tradiţionale) având o dezvoltare subordonată. Se extrage bazalt (de la Racoşul-de-Jos, Bogata, Comana), calcar (de la Codlea, Veneţia-de-Sus) şi argilă refractară (de la Holbav). A fost exploatat şi un mic zăcământ de cărbune liasic (epuizat) lângă Codlea, de care se leagă începuturile industriei coloranţilor şi mătăsii artificiale de la Codlea. Parţial sunt valorificate izvoarele minerale carbogazoase de la Vârghiş, cele clorosodice de la Racoşul-de-Jos şi cele mezotermale de la Codlea (în staţiunea Căprioara de la poalele Măgurii Codlei).