Geografie Economica Mondiala

Industria băuturilor alcoolice şi nealcoolice. Marea varietate a băuturilor are în vedere modalităţile diferite de elaborare prin care se poate recunoaşte, după caz, rolul decisiv al alcoolului etilic, caracteristicile tonifiante pentru ceai, cacao sau cafea ori rolul zahărului sau al unor înlocuitori în procesele fermentative până la obţinerea produsului final.

Între băuturile alcoolice, berea se plasează categoric în frunte, consumul mondial fiind de trei ori mai mare decât cel de vin. Un moment important îl reprezintă introducerea procedeului pasteurizării (Germania), care a permis conservarea produsului pentru perioade mai mari.

Unităţile producătoare sunt amplasate, de regulă, în oraşele din ţările mari consumatoare şi ocazional în unele zone rurale cu producţie artizanală. Ţările producătoare sunt din ce în ce mai numeroase, producţia mondială a anului 1994 (1 189 mil.hl) fiind realizată în 26 000 de unităţi de producţie de pe toate continentele.

Primul producător mondial de bere este Anheuser Bush Companies (SUA), cu 12 unităţi dispersate în 10 state, cele mai mari în Minnesota (St.Louis) şi California, care controlează cca. 30% din producţia americană. Dimpotrivă, Germania are o industrie "dispersată" în peste 1 200 de întreprinderi, care acoperă consumul tuturor landurilor, mai importante fiind cele amplasate în Rhenania-Westfalia (29% din total) şi Bavaria (27%).

Marea Britanie se caracterizează şi ea printr-o concentrare excesivă, 13% din unităţile producătoare realizând 65% din cifra de afaceri. Ceilalţi producători din topul mondial se caracterizează printr-o dispersie echilibrată a producţiei în teritoriul naţional (Spania, Japonia) sau o repartizare conformă cu marile zone populate (nordul Marilor Lacuri şi Columbia Britanică pentru Canada, zona Moscovei, Uralul şi sudul Siberiei pentru Rusia, zona capitalei şi cele litorale din Mexic, litoralul atlantic brazilian, zona litoralului estic şi proximitatea acestuia în China.

Numeroase sunt ţările în dezvoltare, între care unele din Europa Centrală şi de Est, cu tradiţii vechi (Cehia, Slovacia, Ungaria, România ş.a.), cu producţii importante şi caliate superioară a berii, unele dintre ele producând prin cooperare cu importante firme internaţionale.

Cidrul este o băutură slab alcoolizată, răspândită pe arii încă restrânse. Se produce, în primul rând în, Europa, din Marea Britanie până în Rusia, şi din Scandinavia până în sudul Italiei, şi în spaţiul american din Argentina şi Chile până în S.U.A. şi Canada.

Industria vinului rămâne una dintre ramurile conservatoare ale industriei alimentare prin menţinerea, secole de-a rândul, a procedeelor artizanale de obţinere. De la stadiul artizanal, producerea vinului a devenit în ultimul secol o activitate industrială în numeroase state mari producătoare, unde şi cererea de consum era foarte mare (Franţa, Italia, Spania). Aceste ţări sunt, de altfel, primele care au scos produsul pe piaţa naţională şi internaţională în paralel cu dezvoltarea unor tehnologii de distilare şi învechire (Cognac în Franţa).

Tehnologiile oenologice actuale au devenit extrem de complexe, presupunând multe etape până când vinul ajunge la consumator: filtrare, fermentare, tratare, învechire, conservare, combinare (cupajare), ambalare, negociere, desfacere. Vinurile nobile axtrase din soiuri superioare de struguri (Bordeaux, Burgogne, Malaga, Porto, California etc.) sunt supuse unor examene foarte riguroase, în urma cărora primesc certificate de clasificare internaţională. Acestea sunt ambalate la locul de producţie.

Cu unele excepţii care privesc obţinerea vinului de către micii producători din diferite ţări, pe suprafeţe restrânse, fabricarea acestuia în marile zone viticole ale lumii (Languedoc, Champagne, Mancha, Xeres, Emilia-Romagna, Bairrada, Murfatlar, Dealul Mare-Coteşti, Tokay ş.a.) se face în regim industrial, beneficiind de suprafeţe enorme şi fiind controlată de mari societăţi naţionale sau internaţionale.

Producţia mondială de vin a scăzut cu aproape 30 mil.hl. numai în perioada 1990-1994, ca urmare a unor perioade nefaste (secetă, poluare, dăunători) pe care le-au parcurs imense suprafeţe de viţă-de-vie din marile state producătoare (S.U.A., Argentina, Franţa ş.a.).

Tabelul nr.6

Principalii producători mondiali de vin (mii hl)

Nr. crt.	Ţara	1963	1973	1983	1993	1996
1	Italia	53 042	76 720	82 200	62 295	60 000
2	Franţa	55 303	82 428	68 800	53 980	54 800
3	Argentina	19 533	20 000	24 719	14 470	22 430
4	Spania	25 836	39 939	30 910	25 490	18 050
5	S.U.A.	13 263	15 730	25 707	17 000	17 000
6	Africa de Sud	-	-	-	9 160	9 100
7	Rusia	-	-	-	7 500	7 000
Total mondial		-	-	-	259 660	258 480

Alături de cei trei mari producători europeni - Italia, Franţa şi Spania - care au realizat în 1994 mai mult de jumătate din producţie, şi de S.U.A., ultimul deceniu a adus în prim plan Argentina şi Africa de Sud, ţări care şi-au câştigat poziţii fruntaşe în ierarhia mondială. Cu o producţie de 5 840 mii.hl în 1994, România a ocupat locul 9 mondial (cca.2,3%). Se remarcă, de asemenea, contribuţiile importante aduse în producţia mondială de către celelalte ţări balcanice (Grecia, ex-Iugoslavia, Bulgaria, Turcia), importante exportatoare, precum şi unele state din Europa Centrală şi de Est (Ungaria, R. Moldova, Cehia, Polonia), fără a lua în calcul ex-URSS, aflată de trei decenii între primii 10 "podgoreni" ai Terrei.

Băuturile alcoolice tari se obţin prin distilarea unor amestecuri fermentate de fructe sau plante zaharoase (prune, mere, pere, struguri, sfeclă şi trestie de zahăr), cereale (grâu, porumb, orz, secară) sau cartofi, care conţin amidon. Sunt produse într-o mare varietate de sorturi, cu denumiri diferite, respectând tradiţiile de consum ale diferitelor comunităţi umane din întreaga lume.

Sunt cunoscute pretutindeni unele băuturi alcoolice precum: aguardiente în Spania, grappa în Italia, sliboviţa în Iugoslavia şi toate ţările balcanice, ţuică în România, palinca în Ungaria, uzo în Grecia, mao-tai în estul şi sud-estul Asiei, raki în Turcia şi Egipt, arak în Orientul Apropiat, armagnac în Franţa, appelbraunvin în Scandinavia.

Între băturile obţinute prin prelucrarea cerealelor se numără: whiskyul, vodca şi ginul. Primul, originar din Scoţia şi Irlanda, este produs pe baza malţului de orz şi alte cereale. Se produce astăzi în întreaga lume, unde a fost răspândit de emigranţii britanici.

Vodca a fost creată în Evul Mediu, prin distilarea produselor de fermentaţie a grâului şi orzului în mânăstirile poloneze şi letone, pătrunzând rapid în ţările ex-sovietice, unde a devenit băutură naţională.

Ginul s-a produs mai întâi în Olanda, iar după 1689 în regim industrial la Londra, extinzându-se rapid în America de Nord, Brazilia, India şi Japonia. Este, în fapt, un amestec de alcool din grâu cu arome.

Spaţiul geografic al Americii Centrale şi de Sud este cunoscut pentru băuturile obţinute din amestecul de struguri (după vinificaţie) şi unele fructe ale unor arbuşti tropicali (Cocui în Venezuela, mezcal şi tequila în Mexic) sau prin distilarea sucului obţinut din trestie de zahăr (romul, obţinut în variante multiple în majoritatea ţărilor din Antile - Haiti, Martinica, Republica Dominicană -, Trinidad-Tobago ş.a.).

Se impune a fi amintit cognacul, băutură a cărui producţie a ajuns în Franţa în stadiul de veritabilă "lucrare de artă". A fost produs începând cu secolul al XIV-lea, prin distilarea unor soiuri de vin alb obţinute în zona atlantică centrală (Jarnac, Cognac, Saintes, din regiunea Charente), unde se află astăzi principalele "case de Cognac" cunoscute în întreaga lume (Courvoisier, la Jarnac, Camus, Château du Cognac, Martell, Hennessy, la Cognac ş.a.). Reţeta s-a extins rapid, această băutură fiind produsă, în diferite variante, pe toate continentele.

În consumul mondial de băuturi spirtoase al anului 1994 prioritatea a revenit pentru whisky (36% - din care Scoţia 15, Japonia 8, Canada 6, S.U.A. 6, alţii 1), urmat de alcoolul alb (34% - din care vodcă 12, rom 11, gin 8, altele 3) şi diverse specialităţi (29% - din care brandy 14, lichior 18, altele 7). Repartiţia consumului mondial de alcool relevă aceleaşi valori importante (l/loc./an), care se regrupează cu mici interferenţe în spaţiul geografic al Uniunii Europene (Luxemburg 12,3; Franţa 11,9; Portugalia 11,6; Germania 10,9; Elveţia 10,7; Ungaria 10,5; Spania 10,4, Austria 10,3; Danemarca 9,9; Belgia 9,4;...România 7,4).

Băturile tonifiante (cafea, cacao, ceai) sunt astăzi consumate pe întreaga planetă sub diferite reţete de preparare, în cantităţi variabile de la o zonă la alta, în varietăţi şi concentraţii dintre cele mai diferenţiate.

Repartiţia geografică a producţiei, pieţelor de desfacere şi consumului pune în evidenţă mari variaţii teritoriale, de la superconcentrare excesivă (55% din producţia de cacao în Africa de Vest, 73% din cea de cafea în America Latină, 75% din cea de ceai în Asia de Sud şi Sud-Est ş.a.) până la valori simbolice.

Băuturile nealcoolice. În mod obişnuit acest tip de băuturi include toată gama sucurilor naturale de fructe şi apele minerale. Dacă decenii de-a rândul sucurile de fructe au constituit un produs de consum privilegiat iar apele minerale un element de cură terapeutică, astăzi ele se înscriu între produsele de consum cotidian în variante la alegere, funcţie de preferinţe (substanţe zaharoase, aditivi, arome, coloranţi, aciditate) sau diferite prescripţii legate de compoziţia chimică (apele minerale).

Franţa, de exemplu, a devenit în acest secol unul din marii consumatori de apă minerală îmbuteliată (cca. 50 l/an/persoană), fiind al doilea producător şi exportator al lumii. Marile societăţi, precum Perrier, Vittel, Evian au pătruns deja pe piaţa americană câştigând, treptat, teren în defavoarea băuturilor dulci.

Industria laptelui şi a produselor lactate este una din ramurile industriei alimentare care furnizează produse cu mare valoare nutritivă, consumate de-a lungul timpului, începând cu populaţiile nomade până la locuitorii de azi ai oraşelor din ţările industrializate cu standard ridicat de viaţă pentru care marile societăţi prelucrătoare oferă o gamă foarte largă de produse. Dacă în 1950 jumătate din producţia de lapte a Terrei era prelucrată în industria alimentară, astăzi această pondere a depăşit 75%.

Brânzeturile reprezintă, fără îndoială, primele produse lactate obţinute prin coagularea laptelui, folosind diferiţi acizi, procedeele de obţinere evoluând rapid graţie aplicării rezultatelor cercetărilor biochimice cu privire la procesele fermentative, folosirea unor substanţe conservatoare sau aromatice.

Untul, a cărui fabricare este menţionată în antichitate, a cunoscut, de asemenea, o evoluţie rapidă datorită cererii mari de consum şi mai ales după inventarea separatorului centrifugal al grăsimii din lapte, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Consumul de lapte proaspăt a crescut considerabil mai ales în secolul XX, odată cu expansiunea urbană şi dezvoltarea transporturilor, altfel spus, extinderea cererii şi crearea unor pieţe de desfacere în paralel cu accesul rapid al acestui produs la consumator. În plus consumul a crescut datorită introducerii laptelui în compoziţia unor produse alimentare, folosirea sa sub diferite forme (concentrat, degresat, pudră) sau ca urmare a conservării prin pasteurizare.

Producţia totală de lapte proaspăt a anului 1994, care a depăşit cu puţin 61 mil.t, a fost consumată astfel: lichid 8,7%, concentrat 0,8%, pudră 7,2%, unt 43,5%, brânzeturi 31%, smântâna de consum 8,2%, produse proaspete (brânză, iaurt ş.a.) 2,3%, diverse 1,7%.

În general industria de prelucrare a laptelui este localizată în zonele de creştere intensivă a animalelor de lapte, fie în unităţi mai mici dar numeroase (Normandia, Lombardia) sau altele mai mari incluse unor mari societăţi industriale (Nestlé, Unilever, Danone). Această veritabilă "centură" a producţiei şi prelucrării laptelui cuprinde regiuni de pe toate continentele devenite "proverbiale" prin produsele lor: Scoţia şi Ţara Galilor (Cornwall) specializate în obţinerea cremelor concentrate, Frise în Olanda cu celebra brânză Gonda, Asturia în Spania, Câmpia Padului (Pô) în Italia, Hokkaido care asigură 70% din producţia Japoniei, Pampa în Argentina, faţada litorală a Noii Galii de Sud (Australia), zona insulară nordică a Noii Zeelande, cu 87% din efectivele de bovine ale acestei ţări ş.a. Ex-URSS deţine astăzi peste 7 000 de unităţi de prelucrare a laptelui, dispersate în marile zone de creştere a bovinelor şi ovinelor. Este primul producător mondial de unt şi ocupă un loc important în producţia de brânzeturi.

În Statele Unite ale Americii unităţile de prelucrare sunt amplasate cu deosebire în nord-est pentru a deservi cu produse proaspete zona urbană din sudul Marilor Lacuri şi Megalopolisul Atlantic. Acestea prelucrează laptele din zona de creştere a animalelor din vestul Marilor Lacuri, care este prin excelenţă şi o importantă zonă cerealieră (Dairy Belt). În ultimii ani industria lactatelor a pătruns în spaţiul de nord-vest (Washington, Oregon) şi în California

Industria cărnii şi a produselor din carne a evoluat în deplină concordanţă cu procesul de urbanizare. Aprovizionarea oraşelor cu carne şi produse derivate este astăzi, în fapt, o activitate comercială care pune în aplicare tehnologii industriale dintre cele mai diversificate de prelucare, conservare, transport şi desfacere până când produsul ajunge în faza gastronomică.

Micile centre de prelucrare primară a cărnii amplasate în zonele rurale şi-au restrâns activitatea odată cu apariţia marilor abatoare şi "uzine de carne", care lucrează în lanţ, dispunând de mari capacităţi de conservare prin refrigerare. Un astfel de exemplu îl reprezintă zona central-vestică a S.U.A. (Kansas City, Omaha, St.Joseph, St.Paul), cunoscută pentru prelucrarea "pe loc", Masivul Central şi cel Armorican (Franţa), cu mari abatoare pentru bovine situate în zonele marginale. Marile abatoare de porcine sunt, în general, amplasate în proximitatea oraşelor, livrând în cea mai mare parte carnea în carcasă pentru secţiile specializate în prelucrarea secundară (mezeluri, conservarea prin fum ş.a.).

Un aspect tipic îl reprezintă capacităţile situate în proximitatea oraşelor Paris, Shanghai (China), Sao Paulo (Brazilia), Moscova (Rusia), Dortmund (Germania), Bucureşti şi Timişoara (România) etc.

Producţia mondială de carne a crescut continuu ( de la 45 mil.t în 1950 la 176 mil.t. în 1990) în deplină consonanţă cu evoluţia demografică şi a procesului dinamic de urbanizare înregistrate pe planetă. Numai în anii 1990-1994 producţia a crescut cu 16 mil.t. Luând însă în calcul consumul anual pe locuitor, în acelaşi interval s-a înregistrat o scădere cu aproape 1%, creşterea producţiei de carne neputând ţine pasul cu cea demografică (Brown, 1993). Creşterea producţiei s-a realizat îndeosebi pe seama creşterii în regim industrial (porcine, păsări) înregistrat în ţări cu efective importante de animale (tabelul nr.10) şi mari producătoare de carne (SUA 7%, China 6%, Brazilia 3%, pentru carne de porc; China, SUA şi Germania pentru carnea de pasăre). Scăderea producţiei de carne la animalele rumegătoare (bovine, ovine) este legată de scăderea calităţii furajelor, mai ales a păşunilor naturale asupra cărora se exercită o presiune extraordinară în unele ţări cu efective foarte mari.

Tabelul nr.10

Repartiţia efectivelor de animale din şeptelul mondial, pe categorii,

în primele state deţinătoare în 1996 (mii capete).

Nr crt	Şeptelul	Bovine	Porcine	Ovine	Păsări de curte(mil. capete)
I	Total mondial	1 286 000	873 000	1 092 000	12 073
1	%	India (15)	China (46)	Australia(12)	China (22)
2		Brazilia(11,8)	S.U.A. (6,5)	China (10,2)	S.U.A. (12,7)
3		S.U.A. (8)	Brazilia (3,5)	Noua Zeelandă (4,7)	Brazilia (5,5)
4		China (7)	Rusia (3,3)	Iran (4,2)	Indonezia (5,4)
5		Rusia (3,8)	Germania (3)	India (4,1)	Rusia (5)
România		(0,28)	(1,1)	(1,05)	(0,7)

Patru ţări din Uniunea Europeană (Franţa 6,1 mil.t, Germania 5,8, Italia 4,0, Spania 3,7) se regăsesc între primii 10 producători de carne ai Terrei. Urmează spaţiul geografic asiatic, în care se detaşează China, primul producător mondial, India (pentru carnea de bovine şi ovine), Pakistan, Japonia ş.a. În emisfera sudică se disting: Brazilia, al treilea producător mondial, şi Argentina, ambele cu contribuţii importante în producţia de carne de bovină.

Statele Unite ale Americii, al doilea producător mondial, deţine supremaţia în producţia de carne de bovină şi de pasăre şi locul doi pentru carne de porc.

Rusia se regăseşte între primii zece productori mondiali pentru speciile importante, situându-se pe locul patru în topul producătorilor de carne.

Între furnizorii de carne şi produse din carne, specializaţi, ai lumii se remarcă Australia, Brazilia, Argentina şi mai ales ţările din Uniunea Europeană (Marea Britanie, Franţa, Olanda, Danemarca) pentru carcasa de bovină, China, Olanda şi Franţa pentru carnea de porc, Noua Zeelandă şi Australia pentru carnea de oaie şi capră, Franţa şi S.U.A. pentru carnea de pasăre.

Pentru producţia de conserve şi mezeluri se înregistrează o concurenţă susţinută din perspectiva calităţii, care ţine de specializarea şi tradiţia în domeniu a unor ţări (China, pentru conservele de carne de porc, India şi Argentina pentru cele din carne de vită, Franţa, Ungaria, Rusia, S.U.A., România, Germania cu cârnaţii de Frankfurt şi jambonul de Westfalia-, Marea Britanie cu vestitul bacon etc., pentru producţia de mezeluri ş.a.

Repartiţia geografică a consumului mondial pe locuitor demonstrează, exceptând S.U.A. şi Australia, "specializarea gastronomică" a ţărilor din Uniunea Europeană, cu valori anuale pe locuitor cuprinse între 100,4 kg (Germania) şi 62 kg (Suedia).

Industria peştelui şi a produselor din peşte. Consumul peştelui sub formă proaspătă are tradiţii foarte vechi, fiind menţionate de timpuriu în "bucătăria" tuturor popoarelor. În 1994 s-au pescuit pe Terra cca. 5 000 de specii de peşti, 40% reprezentând speciile comune, iar dintre acestea 24% cele mai valoroase şi cu cea mai mare frecvenţă în alimentaţie (scrumbiile 8,3 mil.t, leul de Alaska 4,6, macroul de Chile 3,4, sardelele de Japonia 2,3, capelanul 1,7). Acestora li se adaugă heringul, pescuit în Atlanticul de Nord-Est, somonul de Gasconia, thonul (mările Asiei de Sud-Est)ş.a. Pe mari familii, pescuitul mondial se exercită asupra unui număr restrâns: 65-70% din producţia anului 1993 implicând 13-15 familii, iar 25% din capturi fiind cuprinse în patru familii (Gadide, Clupeide, Engraulus, Osmeride).

Marile zone de pescuit ale Terrei sunt situate în Oceanul Pacific exploatate de flotele japoneze, ex-sovietice şi americane şi care contribuie cu 60% la producţia mondială, Oceanul Atlantic (30%), restul fiind dispersate în zonele de golf ale Oceanului Indian şi bordurile Oceanului Arctic şi ale apelor antarctice (fig.nr. 4).

Cele mai mari cantităţi se pescuiesc în zonele de ţărm (pelagice), cu deosebire speciile planctonofage, pescuitul "economic" realizându-se până la 1 000-1 200 m, respectiv în platforma litorală şi partea superioară a pantei continentale. Este zona care contribuie cu 65% la producţia mondială, diferenţiându-se prin productivitate (Marea Mediterană 1,5 kg/ha/an; Marea Barents 4,5; Marea Nordului 16-24,5; Marea Japoniei 28,8; Marea Azov 80). Aceasta este una din motivaţiile extinderii, de către cea mai mare parte a ţărilor lumii, a zonelor de pescuit cu mult dincolo de limita apelor teritoriale, situaţie ce a constituit "sâmburele" unor dispute regionale care au căpătat, pe alocuri, forme violente: "războiul somonului" între Spania şi Franţa asupra domeniilor de pescuit din Golful Gasconiei, cel ruso-chinez asupra sardelelor din zona Mării Ohotsk, cel dintre Islanda şi Marea Britanie, dintre Franţa şi Canada privind zona de pescuit Saint-Pierre-et-Miquelon, cel dintre Spania şi Canada privind protecţia balenelor din zona Terra Nova etc.

Aproape 65% din producţia mondială de peşte a anului 1993 a fost pescuită de către 10 state ale lumii: China (17,3%); Peru (8,3%); Japonia (8,0%); Chile (6,0%); SUA (5,9%); Rusia (4,4%); India (4,3%); Indonezia (3,6%); Thailanda (3,3%); Coreea de Sud (2,6%). Peru, spre exemplu, şi-a sporit producţia cu 39% graţie contribuţiei favorabile a Curentului Humboldt (El Nino), rămânând în continuare în fruntea producătorilor mondiali de făină de peşte.

În mod similar, Namibia, la al cărei PIB peştele aduce o contribuţie substanţială, şi-a dublat producţia în 1994 (850 000 t) şi aceasta în ciuda condiţiilor vitrege ale sfârşitului de an legate de creşterea temperaturii apei şi, implicit, migraţia bancurilor.

În afara peştelui, "produsele mării" privesc importante cantităţi rezultate din "aquacultură" (alge, crustacee, moluşte ş.a.) în cele mai multe cazuri acestea fiind plasate ca "tradiţionale" în gastronomia unor popoare (Japonia, Thailanda, Vietnam ş.a.) sau delicatese în cea din S.U.A., Canada şi ţările Uniunii Europene (60% din producţia de crustacee şi moluşte a anului 1992 a fost produsă în ţările Asiei). Una dintre cele mai mari zone ale aquaculturii mondiale, care furnizează "fructe de mare" în toate ţările din vestul Europei şi nu numai, este regiunea atlantică a Franţei cu deosebire cea situată între estuarele Gironde şi Loire (Marennes-Oléron).