Georges Duby

‘Indienii mor înainte de vreme’ Datorită sistemului mediatic, nu numai radioul şi televiziunea, dar şi predicile şi presa catolică, conştiinţa creştină este confruntată din nou cu cele două feţe ale Bisericii: Inchiziţia şi eliberarea. Asasinarea Monseniorului Romero pe când slujea liturghia nui priveşte numai pe salvadorieni. Catolicul francez şi el, fn adâncul credinţei lui, se vede silit să aleagă între ierarhie (fie laică sau clericală) şi cei aflaţi la marginea societăţii: săracii (‘de dată recentă’ sau nu), emigranţii, şomerii etc. Sau şi mai precis, el percepe opoziţia dintre o tendinţă (printre ai cărei adepţi se numără o parte din ierarhia clericală şi anumiţi laici) conservatoare şi o altă tendinţă (animată de laici şi de cealaltă parte a ierarhiei clericale) deschisă către lume şi aflată în căutarea unei dreptăţi mai depline. Sinodul din 1971, deşi alcătuit în mod exclusiv din episcopi, a recunoscut faptul că ‘lupta pentru libertate’ făcea parte integrantă din învăţăturile Evangheliei. Catolicul francez citeşte aşadarsau reciteşteneliniştit de problema mântuirii sale, dar dândule, mai ales, o semnificaţie mai largă, aceste teribile cuvinte din Epistola Sfântului lacob: ‘Ascultaţi acum, voi bogaţilor!

Plângeţi şi tânguiţivă, din pricina nenorocirilor care au să vina peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră; ca focul are să vă mănânce carnea! Vaţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care vau secerat câmpiile şi pe care leaţi oprito prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns 45 la urechile Domnului oştilor. Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. Vaţi săturat inimile chiar întro zi de măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit, care nu vi se împotrivea’ (V, l6). Poate că bogaţii de astăzi au devenit astfel dintro vină individuală, dar de asemenea şi mai ales pentru că ei sunt parte interesată a unui sistem care îi avantajează şi care trebuie repus în cauză. Când teologii eliberării afirmă că ‘fără un legământ cu cei săraci nu există viaţă creştină’, aceştia nu fac decât să reia mesajul Sfântuluilacob.

Încă din anul 1542, în Foarte scurta relatare privind nimicirea indienilor, dominicanul Bartolome de Las Căsaş a aşternut această frază simplă şi neliniştitoare: ‘Indienii mor înainte de vreme’. Faptul de a fi denunţat atrocităţile comise de spanioli a avut drept rezultat, după cum se ştie, rechemarea acestuia în Spania. Există aşadar, în istoria Bisericii, o seamă de permanenţe.

Teologia eliberării Teologia eliberării depăşeşte ‘cazul’ latinoamerican, chiar dacă tocmai în acesta şia găsitmai curând şia regăsitrădăcinile. Ea este ‘meditare asupra lui Dumnezeu, efort în căutarea unui limbaj pentru a le vorbi despre dragostea lui Dumnezeu creştinilor deznădăjduiţi din acest continent. Eliberarea este un termen complex, care interesează ordinea socială, politică şi umană, eliberarea totală a persoanei şi nu numai o simplă schimbare a structurilor. Eliberarea de păcat dacă vrem să vorbim în termeni biblici, deoarece păcatul nu înseamnă nimic altceva decât anihilarea dragostei pentru aproapele, pentru Dumnezeu’, ne declară preotul peruan Gustavo Guttierez18. Şi reluând chestionarul în care se afirmă că ‘nonpersoanele’, ‘cei mai puţin decât nimic’, acceptă teodiceea, el adaugă: ‘Avem obligaţia să ne punem întrebarea: cum sa facem ca cel care se simte ca ceva mai puţin decât nimic, care suferă, să înţeleagă că Dumnezeu este dragoste? Cum să înalţe imnuri de slavă când durerea unui popor îi îneacă glasul în piept?’.

Eligioase de către cler în aetruucmu. _ uv wlv. ‘. _ i că dogma nu e valabilă decât ‘pentru un anumit timp şi pentru anumite circumstanţe’. În modvnare0atia proclamă posibilitatea La 7 septembrie 1984, Congregaţia pentru doctrina credinţei (fostul Saintoffice) îl convoacă la Roma pe franciscanul Leonardo Boff, profesor de teologie la Universitatea din Persepolis (Brazilia) în legătură cu lucrarea sa Biserica, harul şi puterea în care, în mod premonitoriu, scria: ‘Teologul catolic se duce la Roma aşa cum cehoslovacii se duc la Moscova pentru ca să ia parte la un colocviu cu acel Politburo sovietic’. In opera incriminată, Leonardo Boff mai afirma că ‘puterea sacră a fost obiectul unui proces de expropriere a mijloacelor de producţie religioase de către cler în detrimentul maselor de creştini’ şi că dogma nu e valabilă decât ‘pentru un de creştini şi w *.

Anumit timp şi pentru anumite circumsuuuc. *, extrem de ambiguu, Congregaţia proclamă posibilitatea unei ‘autentice teologii a eliberării’ atunci când este vorba de eliberarea de păcat, care nu trebuie redus la ‘eliberările sociopolitice’. Apoi, aceasta subliniază ‘gravele devieri, pericole de perversiune şi de negare practică a credinţei’ conţinute în operele lui Leonardo Boff, care constată: ‘Biserica spune că trebuie să luptăm pentru cei săraci, dar nu spune că este de partea celor săraci. Aceasta este o poziţie de asistenţă, nu de eliberare’ 19. Ceea ce apăra Biserica, socoate acesta, este nu atât autoritatea divină, cât forma istorică în care aceasta sa încadrat. În luna iunie a anului 1985, Congregaţia îi interzice lui Boff să predice, ceea ce provoacă o imediată luare de poziţie semnată de zece episcopi brazilieni şi în care se poate citi: ‘Avem datcria de a declara în mod public dezacordul nostru cu privire la sancţiunea aplicată teologului Leonardo Boff. Atât măsura în sine, cât şi procedura folosită pentru a o aplica ni se’ par a fi puţin evanghelice, ele atentează la drepturile omului, ca şi la libertatea de investigare a teologilor, sunt contrare mărturiei de libertate şi de caritate creştină, dereglează cursul evolutiv al Bisericilor noastre şi dăunează coresponsabilităţii conferinţei noastre episcopale’.

Din ziua în care au fost scrise aceste rânduri (decembrie 1985), luarea de cuvânt ‘oficială’ a aparţinut cardinalului Ratzinger, care a publicat, cu patru zile înaintea înfăţişării lui Leonardo Boff, L’ Instruction sur quelques aspects de la theologie de la liberation, în care stă scris: ‘Unii sunt ispitiţi, în faţa urgenţei împărţirii pâinii, să pună între paranteze şi să amâne pe mai târziu evanghelizarea: mai întâi pâinea; Cuvântul Domnului pentru mai târziu. E o greşeală de moarte să se separe, adică să se opună acestea două (.). La baza noii interpretări, care denaturează tot ceea ce avusese autentic generosul angajament iniţial în favoarea săracilor, se află unele împrumuturi, necriticate, din ideologia marxistă şi recursul la tezele unei hermeneutici biblice marcate de raţionalism (.). Evanghelia nu trebuie să se reducă la o Evanghelie întru 46 totul terestră’. Acelaşi autor admite că ‘întregul popor al lui Dumnezeu trebuie să participe la acţiunea profetică a lui Christos, dar în respectul ierarhiei bisericeşti’, care va judeca, în ultimă analiză, autenticitatea acesteia. De unde următoarea întrebare pusă de dominicanul Jean Cardonnel: ‘în vreme ce copiii mureau de epuizare în manufacturi, Roma na văzut nimic, na auzit nimic. Pe când evreii erau preschimbaţi în fum, Roma a văzut puţin, a auzit puţin. Pius al Xllea declara că e un scandal de proporţii faptul că Biserica a pierdut clasa muncitoare. Pierde apoi femeile, pe cale să se emancipeze. Va pierde oare şi lumea a treia?’.

Integrismul Walter Bagehot afirma în secolul al XlXlea ‘că nici o durere nu se poate compara cu cea pe care o provoacă o idee nouă’. Se înţelege că hotărârile luate de Vatican II (dacă nu ruperea relaţiilor cu cei avuţi, cel puţin opţiunea pentru cei săraci), extinse de teologiasau mai curând teologiileeliberării, au provocat iritarea tradiţionaliştilor, sprijiniţi de o mare parte a catolicilor francezi, obişnuiţi săşi identifice amintirile din copilărie cu o slujbă religioasă relativ ezoterică bazată pe o limbălatinape care no înţelegeau.

Manifestaţiile integristecel puţin la începutul lomu displăceau unei anumite părţi a ierarhiei care se resemnasefără a se converti însăcu privire la inovaţiile pe care, în cele din urmă, o minoritate a clerului, sprijininduse pe laici şi pe speranţele creştinilor necatolici, lea impus unei majorităţi puţin doritoare de aşi schimba obiceiurile. Monseniorul Lefebvre a fost, între anii 1975 şi 1980, simbolul acestei rezistenţe în faţa schimbării. Mijloacele de informare, veşnic scormonitoareaceasta fiindule de fapt menireaau făcut din acesta o vedetă. Dar nu după mult timp, Monseniorul Lefebvre sa aflat întro situaţie paradoxală pe care Michel de Certeau o rezumă după cum urmează: ‘Hirotonisind o seamă de preoţi în mod ilegal, pentru a apăra tradiţia, se răzvrătea împotriva papei; pentru a menţine o pastorală pluralistă, papa se folosea de o procedură autoritară, practic arhaică’. Papa Paul al Vllea, personalitate complexă, sfâşiat între legatele papei Ioan al XXIIIlea şi injoncţiunile Congregaţiei pentru doctrina credinţei, ia condamnat fără nici un pic de energie pe nostalgici. O dată cu pontificatul lui IoanPaul al IIlea, favoritul starsystemului, a cărui maşină cu geamurile blindate poate fi socotită ca însuşi simbolul unei ierarhii care se afişează în public şi se protejează, o parte din indignarea conservatoare şia pierdut mobilul.

Către ecumenism?

Numărul din ce în ce mai mic al preoţilor, rolul crescând al laicilor în practicile de cult, libertăţile pe care şi le luaseră mulţi enoriaşi, chiar şi dintre practicanţi, faţă de codul sexual menţinut de către papalitate, căsătoria preoţilor, refuzată, dar luată în consideraţie, aşa cum este şi hirotonisirea femeilor, convingerea dea fi parţial responsabil în menţinerea tuturor inechităţilor, fie că acestea se situează în lumea a treia sau în apropiata periferie a oraşelor franceze, în fine, reconcilierea cu Biblia citită şi comentată în limba ‘vulgară’, iată care sunt tendinţele, aparent ireversibile, care se pot observa în catolicismul contemporan. Şi acţionează oare acestea în sensul ecumenismului, mai precis, în sensul unei apropieri de protestantism?

Ancheta comentată în Raportul (deja citat) al lui R. Mehl vădeşte un puternic curent ecumenic intern în favoarea protestantismului. La întrebarea: ‘Doriţi să se realizeze o înţelegere cu diferitele Biserici protestante?’, 74% din cei interogaţi au răspuns ‘Da’. Mai mult chiar, aceeaşi anchetă menţionează o atenuare a anticatolicismului, 69% dintre cei interogaţi dorind ‘relaţii mai strânse’ cu acesta, iar 23% estimând chiar că sub IoanPaul al IIlea a avut loc o apropiere de catolicism, pe când 12%, dimpotrivă, cred întro îndepărtare, 44% optând pentru ‘absenţa schimbării’. Căsătoriile mixte constituie un fenomen de amploare frapantă: numai 20% dintre cei anchetaţi au un partener protestant; 50%, un partener catolic. In ceea ce priveşte căsătoria copiilor acestora, 23% dintre ei sunt de acord cu o căsătorie mixtă (35% dintre aceştia fiind catolici practicanţi), 45% nu sunt ‘nici pentru, nici contra’ şi numai 2% sunt ‘mai curând contra’. R. Mehl se arată de altfel neliniştit în legătură cu această indiferenţă, afirmând că, ‘pentru o comunitate mică aşa cum e cea protestantă, creşterea numărului căsătoriilor mixte constituie, fără îndoială, un pericol’. Să fim oare pe cale dea găsi ‘cămaşa fără cusături’ a Bisericii? Nu credem asemenea lucru. În cercurile protestante circulă acest adagiu: ‘Pentru catolici, Biserica e o mamă; pentru ortodocşi, o soţie, pentru protestanţi, un bătrân holtei care spune nu’. Toată problema constă în asta. Desigur, reformaţii sunt bucuroşi că papa IoanPaul al IIlea vesteşte întregii omeniri Evanghelia, dar menţionează că ‘Evanghelia e cea care dă putere cuvântului papei şi nu invers’, potrivit afirmaţiei pastorului Andre Dumas, în viziunea căruia Biserica nu trebuie să fie niciodată ‘posesiune sau paravan, ci vestire şi slujire’. Mişcarea ecumenică nu poate ascunde blocajul doctrinal care rămâne neştirbit; pentru un protestant, Evanghelia e cea care face Biserica (funcţiile ecleziastice care depind de aceasta, tainele pe care le administrează ele) şi nu invers.

‘Reforma consideră că Biserica e ca un sol al iertării, scrie pastorul Dumas şi, din acest motiv, îi contestă infaibilitatea, subliniind faptul că ea însăşi e plină de păcate, se pocăieşte şi este iertată: Ecclesia semper reformata et reformanda.’ Practica protestantă ar putea fi definită ca o alianţă între seriozitate şi libertateeea ce explică faptul că 18% dintre cei care îşi spun protestanţi refuză să le dea copiilor o educaţie religioasă. ‘Ceea ce apreciem în primul rând în protestantism, comentează R. Mehl, este libertatea de spirit pe care o cultivă.’ Dar, adaugă acesta, poate că există ‘o categorie e credincioşi care vădesc o preocupare excesivă pentru nondirectivitate, un respect pentru libertatea copilului, respect generat de teama de a1 manipula înainte ca acesta săşi fi făcut opţiunea de adult’. Scrupul cu totul străin ierarhiei clerului catolic, dar care, în ascuns, bântuie conştiinţa multor părinţi catolici. Deoarece ‘Evanghelia e cea care face Biserica’, legătura cu textul rămâne baza practicii protestante. Tot potrivit aceleiaşi anchete, în toate categoriile investigate lectura regulată a Bibliei prezintă un procent net superior celui al practicii regulate a cultului. Pentru a nu lua decât exemplul muncitorilor, doar 8,7% dintre aceştia practică cultul cu regularitate, dar 28% citesc Biblia în mod constant. Printre cei care nu se duc niciodată la templu, 41% dintre ei citesc Biblia cu asiduitate. Fapt care sugerează sociologiei religioase substituirea conceptului de ‘deschristianizare’ cu cel de ‘exchristianizare’, ceea ce ar da de înţeles că anumite persoane ar fi determinate să nu mai ia parte la practicile creştine (catolici sau protestanţi) datorită anumitor comportamente ale clerului sau a mişcărilor creştine, păstrânduşi însă credinţa.

Creştinul de astăzi Să fi ajuns oare Biserica din Franţa la o stare vecină cu secătuirea? Desigur, din punct de vedere cantitativ e mult mai redusă în comparaţie cu ceea ce a fost, dar ‘fiii’ care iau rămas nau aleso întâmplător sau din interes. Dragostea pentru Christos trece prin dragostea pentru celălaltpentru aproapeleiar societatea de consum ne invită la autoconsumaţia hedonistă. Ne porunceşte să fim din ce în ce mai frumoşi, să rămânem tineri, să ne investim banii în vederea întreţinerii (cât mai mult timp cu putinţă) unei înfăţişări corespunzătoare cu trupul lui Narcis. Acumularea bunurilor materiale şi ‘eliberarea sexuală’ să dea oare toate acestea un sens vieţii? ‘Nu, răspunde creştinul, descreştinarea nu e o eliberare. Eliberarea e o noţiune legată de justiţie şi de înfrăţirea dintre oameni. De la învierea Domnului, moartea nu mai este un eveniment care duce spre neant, aceasta a intrat în mod misterios în viaţă.’ Aşa poate răspunde cel care crede în Dumnezeu. Cât despre cel care nu crede. Acesta luptă pentru eliberarea omului cu tot atâta fervoare şi eficienţă ca şi cel care crede.

NOTE

1. Rezultate detaliate ale acestei anchete în G. Bessiere, J. Piquet, JPotel, H. Vulliez, Les volets du presbytere şont ouverts i), rezumatul acestei lucrări în JC. Petit, La Vie, nr.2091, 26 sept’embrie2 octombrie 1985.

2. A. Girard şi J. Stoetzel, Les Valeurs du temps: une enquete europeenne, Paris, PUF, 1983. Anchetă efectuată în nouă ţări.

Rezumatul investigaţiilor privitoare la Franţa de către aceiaşi autori în ‘Les Francais et les valeurs du temps present’, Revue frangaise de sociologie, ianuariemartie 1985, p.331. Trebuie amintit faptul că orice investigaţie în legătură cu ‘valorile’ pune o seamă de probleme complexe în ceea ce priveşte formularea întrebărilor.

3. R. Mehl, Rapport presente au Conseil de la federation protestante de France le 30 mai 1981. Autorul se bazează pe o anchetă efectuată de IFOP în martie 1980, în cursul căreia au fost interogate 9 871 de persoane reprezentative ale populaţiei în vârstă de peste cincisprezece ani, 414 dintre acestea declarânduse ‘apropiate de protestantism’, anchetă comandată de La Vie, les Dernieres Nouvelles d’Alsace, Midi libre, Reforme et le Christianisme au XX’ sie ele.

4. J. Joyce, Dedalus, Paris, Gallimard, co. ‘Folio’, p.196.

5. Ibid., p.193.

6. Ibid., p.194.

7. Ibid., p.191.

8. Y. Lambert, ‘Crise de la confession, crise de l’economie du salut; le cas d’une paroisse de 1900 î 1902’, Pratiques de la confession. Les Peres du Desert de Vatican II, Cerf, 1983.

9. Ibid.

10. Ibid.

11. Ph. Boutry, ‘Reflexions sur la confession au XIXe siecle: autour d’une lettre de soeur MarieZoe au cure d’Ars (1858) ’. Pratiques de la confession (.), op. Cât.

12. Y. Lambert, op. Cât., p.257.

13. Ibid., p.259.

14. O parte din informaţia care urmează e luată din Ph. Boutry, op. Cât.

15. G. Vincent, Les Jeux frangais, Paris, Fayard, 1978, p.83100.

16. Conştiinţa fiind considerată aici ca un loc secret în care iau naştere opţiunile noastre.

17. Matei, Predica de pe Munte, V, p.4446.

18. Interviu, Le Monde, 5 februarie 1985.

19. Interviu, ibid., 13 septembrie 1984.

A FI COMUNIST? UN FEL DE A FI

‘Noi suntem slujbaşii umanităţii.’ HUSSERL

‘Ce este, la urma urmei, socialismul, dacă nu administraţia divinizată, învestită cu o ştiinţă supremă şi o putere nemărginite, solicitată să reverse asupra actelor celor mai intime ale vieţii private binefăcătoarea îndrumare a statului şi însărcinată săi facă, vrândnevrând, pe toţi oamenii înţelepţi şi fericiţi, fie prin egalizarea averilor, fie prin dirijarea vocaţiilor, fie prin purificarea conştiinţelor.’ A. PREVOSTPARADOL, Journal des debats, 21 decembrie 1860 A ADERA

Legatul iudeocreştin Consideraţi adesea ‘fanatici’, comuniştii răspund că anticomunismul este şi el, tot o patimă. Pentru aceste câteva pagini consacrate vieţii private de către comunişti, noi ne vom însuşi această precauţie pe care şio luase Tocqueville: ‘Eu scriu despre istorie, no povestesc’. Aderarea la Partid (cu majusculă deoarece, în ochii neofitului, este singurul partid care contează) este de neînţeles fără o referinţă la legatul iudeocreştin.

Trecerea de la escatologie la teleologie se explică prin nostalgia monistă: reducerea diversităţii fenomenale la un principiu unitar de explicare. Că omenirea trebuie să se plieze voinţei câtorva inşi abilitaţi să ia o seamă de hotărâri şi care acţionează în cunoştinţă de cauze şi de efecte, aceasta este, de secole, aspiraţia gândirii. Prometeu a încercat so realizeze, dar a fost pedepsit pentru temeritatea sa. Biserica a urmărit să moralizeze necesităţile: a edificat o ierarhie meticuloasă care a străbătut secolele, o ierarhie a funcţiilor simbolizată prin culori (negru pentru preoţimea de rând, violet pentru episcopi, roşu pentru cardinali, alb pentru papă) şi care mai mult a urmat decât a dirijat forţa lucrurilor. Se spune că, ani dea rândul, în birourile ziarului L’Humanite fusese afişată această frază a lui Gabriel Peri: Miam respectat profesiunea ca pe un fel de religie; redactarea articolului meu zilnic era, în fiecare noapte, sacerdoţiul’. Comunistul vietnamez Nguyen Tat Thanh, al cărui pseudonim era Ho Şi Min (Cel care dă lumină) îşi îndeamnă tovarăşii de luptă să ‘se lepede de omul vechi’, predică asceza şi spune că îl admiră pe Lenin ‘nu numai pentru geniul său, dar şi pentru dispreţul acestuia faţă de lux, pentru dragostea de muncă, pentru puritatea vieţii lui private’. În Contribuţii la critica filosofici hegeliene a dreptului, Marx scrie: ‘Religia este fantastica realizare a esenţei umane, pentru că esenţa umană nu are o realitate veritabilă. Religia este sufletul unei lumi fără inimă, aşa cum este şi spiritul unei lumi fără spirit’. Expresie simbolică a dramei sociale şi umane, religia, după Marx, este un efort fantasmagoric pentru a1 regăsi pe celălalt întro ‘altă lume’. El urmăreşte să substituie acestei comunicări pe care o consideră iluzorie un raport interpersonal efectiv aici pe pământ. Fie că e vorba de ‘jidovul rătăcitor’ pe care Goethe proiectase să1 descrie, de Marile Inchizitor al lui Dostoievski, de Samuel al lui Eugene Sue, de acel Ahasverus al lui Edgar Quinet, tema este recurentă: Biserica păcătuieşte, a trădat învăţătura lui Christos şi creştinătatea e veşnic gata să1 răstignească din nou, aşa după cum ne semnalează Brugel cel Bătrân în tabloul Purtarea crucii. Există, dacă putem spune astfel, o 49 anumită filiaţie pe care trebuie so avem în vedere, ceea ce explică faptul că numeroşi comunişti provin din rândurile creştinilor, mulţi dintre adepţii creştinismului văzând în proletariat vectorul mântuirii. ‘Adevărata gândire angajată este în primul rând gândirea marxistă. Comunismul este conştiinţa proletariatului (.).

Uniunea cea mai intimă dintre gândire şi acţiune are loc, fără îndoială, în sânul acestuia’, scrie J. Lacroix în revista Esprit (decembrie 1944). Miciurinismul era considerat, din punct de vedere ştiinţific, absolut just, deoarece, afirmând ereditatea caracterelor dobândite prin hibridare, ‘dovedea’ că omul putea transforma natura întocmai ca m planul Davâdov, care propunea inversarea cursului fluviilor siberiene, preschimbând astfel necuprinsele teritorii ale Siberiei întro înfloritoare Andaluzie.

Tradiţia iudeocreştină predispunea materialismul ateu cultului personalităţii. Biserica, fără a înceta să fie ceea ce îi indica propria ei etimologie (de la cuvântul grec ekklesia, adunare), a tămâiat, la propriu şi la figurat, pe urmaşul Sfântului Petru pe care 1a urcat pe un tron. Istoriapovestire, care nu înregistrează legile, dar care reţine coincidenţele, constată că orice revoluţie îşi află sfârşitul în bonapartism, fie că Bonaparte poartă numele de Cezar, Cromwell, Napoleon, Stalin, Mao Zedong sau Fidel Castro, ca şi cum zdruncinarea structurilor incită oamenii, prin mimetism, săşi regăsească identitatea în Stalin, ‘omul cel mai iubit’, sau în Mao Zedong, care trebuia să creeze acel ‘om nou’ al comunelor populare aşa după cum Dumnezeu a creat femeia din coasta lui Adam. Partidul Comunist Francez şia avut şi el idolul său, pe Maurice Thorez, pe care biografia sa, puţin ‘aranjată’, îl prezintă ca pe un miner autentic. Dar el nu avea experienţa mondială a comunismului care a făcut din Palmiro Togliatti (un intelectual cu studii universitare) un stalinist îndârjit în timpul războiului din Spania, apoi propovăduitorul policentrismului, iar în cele din urmă contestatarul explicaţiei simpliste a ‘exceselor’ stalinismului prin psihologismul aplicat organizatorului de propriul său cult. Lui Maurice Thorez îi lipsea ceea ce Dominique Desanţi numeşte în mod amabil ‘o experienţă pesimistă de viaţă’, pe care Togliatti şio asumase în înaltele sfere ale Kominternului.

Prestigiul de care se bucura URSS în 1944 Afluxul de adeziuni din momentul Eliberării se explică prin imensul prestigiu de care se bucura atunci Armata roşie. Toţi francezii îşi dau seama că, dacă debarcarea a putut avea loc la treizeci şi una de luni după intrarea Statelor Unite în război, aceasta sa întâmplat deoarece mare parte din armata Reichului nazist fusese distrusă în câmpiile ruseşti. Sa reţinut eficacitatea celor trei planuri cincinale: acestea au înzestrat Sovietele cu o armată, care, împotriva oricăror aşteptări, după dezastrele din vara şi din toamna anului 1941, a fost capabilă, prin marile contraofensive din noiembrie de la Rostov şi din 7 decembrie din jurul Moscovei, să răstoarne situaţia militară şi să recâştige terenul pierdut. Şi au fost puse la îndoială zvonurile privind marile epurări din 19371938 care ar fi lichidat jumătate din numărul ofiţerilor superiori. Dacă ar fi fost adevărat, se spunea, cum se explică această revenire care 1a surprins în primul rând pe Hitler (care transferase tocmai atunci patru sute de mii de oameni de frontul de Est către Vest pentru a pune capăt rezistenţei engleze)? Nu sau lăsat oare în prea mare măsură influenţaţi de propaganda ‘burgheză’? În acelaşi timp, Stalin juxtapune istoriei, pe care pretinde co modelează, un manual de istorie accesibil tuturor categoriilor de cititori. Recitind astăzi textele respective (şi presupunând că el este autorul lor) fie că e vorba de problema naţionalităţilor, de marxismleninism, de lingvistică, de problemele economice sau despre om, capitalul cel mai preţios, eşti frapat de talentul lui de a populariza subiecte atât de variate. Din complexitatea textelor de bază, Stalin extrăgea o seamă de formulări clare, spre satisfacţia maselor puţin cultivate, ca şi a intelectualilor doritori so rupă cu glosele absconse pentru a lua parte la opera de transformare a lumii.