Georges Dumezil

29 Titus Livius, reducând ca întotdeauna miraculosul, pare să excludă faptul că miracolul luat atât încât a produs râul devastator: oamenii vor interveni dinainte.

)

4. CAUZELE MIRACOLULUI.

Confruntarea acestor documente confirmă faptul că tradiţia pe care o mit s-a constituit din contopirea a două variante, cea etruscă şi cea delf miracolului i se atribuie două cauze care, logic, se exclud: Conform primei variante, fără ca romanii să fie câtuşi de puţin vine ei se află aruncaţi de soartă într-un fel de punere la încercare, prevă dintotdeauna, pe care miracolul trebuie să le-o impună – aceasta fiind sini lui funcţie. Esenţialul este rivalitatea dintre Roma şi Veii în războiul car desfăşoară, cu tot ceea ce biruinţa şi înfrângerea implică pentru fiecare dir două. Miracolul are loc pe teritoriul roman, dar el este prevestit şi explica cărţile din Veii. Mizele par la prima vedere inegale. Veii riscă distrug imediată şi totală, iar Roma doar nereuşita întreprinderii sale. Totuşi, în fi cele două primejdii se echilibrează, eşecul Romei în această concurenţă pe puterea supremă trebuind, mai devreme ori mai târziu, să declanşeze împot ei o acţiune echivalentă a veienilor, care, după ce vor fi dovedit că sunt mai puternici, o vor nimici. Fraţii Cicero nu fac decât să expliciteze ace consecinţă atunci când spun că rezultatul încercării va fi pierzania uneia a celeilalte cetăţi. Formulele lor concordă, de altfel, cu ce spune Titus %m despre starea de spirit din cele două tabere la începutul marelui asediu (5 1): 'Deşi era acuma pace în alte părţi, romanii şi veienii rămâneau sub ar împătimiţi de atâta mânie şi ură încât era limpede că pe cei învinşi îi aste nimicirea, ut uictis finem adesse appareret'.

Conform celeilalte variante, miracolul nu rezultă din 'destine'; el înseati că romanii şi-au atras mânia zeilor comiţând o greşeală religioasă şi, în c logic, el urma să înceteze de la sine în clipa în care greşeala ar fi fost îi tiifată.

Prima variantă se află în stare pură în tratatul Despre divinaţie, în st| aproape pură la Dionis, care, fără să vorbească de 'greşeală', consemne; totuşi dubla informaţie, cea etruscă şi cea delfică, una dintre ele deveni astfel complet de prisos. Dar, în amândouă textele, revărsarea lacului şi Siirea râului nu sunt decât o încercare, o ordalie cu enunţ enigmatic, iar roma ies câştigători fără a avea alt -merit decât acela de a fi ştiut să se adres aceluia sau acelora care puteau să-i informeze cel mai bine şi apoi de a aplicat reţeta astfel obţinută prin executarea în bune condiţii a unor lucr de poduri şi şosele.

Cea de-a doua variantă nu se găseşte în stare pură, ci doar amesteca cu cealaltă, la Plutarh şi la Titus L, ivius31. Totuşi, atât la Titus IVivius cât la Plutarh, contradicţia sare în ochi. Amândoi îi păstrează miracolului valoai de ordalie, prevăzută de fatales libri [Cărţile Soartei], deci nedepinzând de n o greşeală romană. Răspunsul oracolului grec este şi el, într-una dintre

30 Fără a o discuta în detaliu, subliniez aici divergenţa dintre părerile mele şi cele cupru în comentariul lui Jean Bayet, care, cred eu, dă prea multă importanţă 'tradiţiilor etrusce, Ti l-ive, Histoire romaine, Livre V (Collection Guillaume Bude), 1954, p. 125-140. De fapt ceea frapează în naraţiunea războiului cu Veii şi a căderii ei este mai degrabă sărăcia indicaţiilor desj etrasci: nimic despre evenimentele interne, aproape nimic despre ultimul rege, nici măcar numi lui. Este vădit că autorii acestei naraţiuni nu erau mai interesaţi de duşmanii lor decât Chans de Roland de adepţii lui Mahomed. Cel mai înalt grad de 'culoare locală' se află în episodul hamspicele luat prizonier: dar era o culoare locală lesne mode în Rome, unde originalitatea an haraspiciale era cunoscută. Nu mă refer nici la diferitele construcţii ale lui J. Gage.

31 Dio Cassius (Zonaras) complică lucrurile distribuind în doi timpi revelaţia etruscului. Valerius Maximus haruspicele etrusc nu intervine decât după răspunsul de la Delfi, pe care confirmă.

Ouă părţi ale sale, acelaşi ca în prima variantă: el indică un mijloc, purhnic, mecanic, de a ieşi câştigător în ceea ce – sa nu se supere maiestatea îstinului – nu este decât un joc, ba chiar un joc uşor, dacă unul dintre irteneri îi descoperă regula secretă; bine aplicat, acest mijloc îşi ajunge sieşi, roduce, automat şi complet, efectul dorit. Ce rost mai are aici greşeala comisa 5 romani? Nici la Titus I^ivius, nici la Plutarh oracolul nu leagă momentul i greşeală, deşi menţionarea uneia, în această împrejurare, n-are sens decât ică e'pusă în legătură cu celălalt şi anume într-o legătură care nu poate fi? Cât aceea de la cauză la efect. Să recitim, de exemplu, textul lui Plutarh: imanii, odată informaţi, pe de o parte îşi ispăşesc greşeala – iar această itisfacţie dată zeilor nu are influenţă asupra revărsării lacului; pe de altă irte, sapă canale, iar această lucrare, fără motiv religios, dar prin legile mecacii fluidelor, pune capăt revărsării. Această juxtapunere nu este satisfăcătoare inteligibilă decât dacă, într-adevăr, au fost amalgamate două variante. Aşa justifică cel mai bine, de altfel, dublul demers al romanilor, pe care nu-l: plică bine nici mărturisirea de neputinţă, ciudată la acea vreme, a preoţilor r, nici neîncrederea senatului faţă de haruspicele duşman, de vreme ce, exceptidu-l pe Dionis, trimiterea unei solii la Delfi precedă prinderea prezicătorului de vreme ce neîncrederea nu se manifestă decât prin inerţia senatului, prelunbă până la întoarcerea lor.

Nu se poate determina riguros care dintre cele două variante este mai che. Totuşi, din două motive complementare, cea care centrează întregul isod în jurul soartei cetăţii Veii pare a fi cea mai artificială.

1. Hubaux a subliniat 'aspectul iraţional' al tradiţiei din punct de vedere ografic32.

Prima întrebare care se pune este aceasta: cum a fost posibilă stabilirea unui raport de interpendenţă între trei locuri situate aşa cum sunt, unul faţă de altul, Veii, Roma şi lacul Alfoan: ui se află la sud de Veii şi la nord de Roma.

În aceeaşi ordine de idei, se poate nota un total dezechilibru; ordalia stituită de miracol priveşte în mod egal soarta – pierzanie sau salvare – a îcăruia dintre cele două oraşe. Ne-am aştepta deci ca şi unul şi celălalt, la alitate, să poată interveni pentru a o întoarce în folosul lui. Or, ea se preită pe teritoriul unuia şi în asemenea condiţii încât celălalt, ' deşi informat dintâi, nu poate face nimic împotriva iniţiativei, a şantierelor celuilalt: ar Roma este liberă în mişcările ei.

2. Dacă este surprinzător ca destinul etruscilor să fie legat de un lac iepărtat de oraş, situat într-un ţinut muntos inaccesibil acţiunii lor, este în limb firesc ca miracolul, dacă a fost mai întâi conceput drept rezultat al unei; şeli comise de romani, să se producă acolo unde s-a produs: greşeala privea rbările Latine, sacrificiul pentru Iuppiter Latiaris, al cărui templu se află muntele care domină lacul; divinitatea, indiferent care, &e6ţ sau ovijamv îu sau daimon], care dispune de lac este deci cea mai îndreptăţită să-şi ime resentimentele marelui ei compatriot.

Acestor motive geografice li se adaugă alte câteva, mai întâi un motiv,: ă putem spune aşa, de artă diplomatică.

Romanii au în comun cu majoritatea neamurilor din toate timpurile obişinţa de a arunca, în istoria lor oficială, toate vinile asupra duşmanilor pe e i-au învins: înşelăciunile etrusce, reaua credinţă punică sau grecească dau lustificare morală biruinţelor şi violenţelor romane. Uneori se presupune ca

* liome et Veies, p. 123.

J.

Nu ei, romanii, ar avea legitime plângeri împotriva duşmanilor lor, ci o ai divinitate, fie ea şi străină; în clipa în care tribunii militari ai Romei şi cale să întreprindă asediul oraşului Veii, Titus Livius nu uită să subliniez dacă etruscii confederaţi lasă în voia soartei sale această mare cetate şi re gă-i vină într-ajutor este pentru că regele ei a păcătuit nu numai prin org ci şi prin impietate, retrăgându-şi brusc oamenii de la nişte jocuri pe can era îngăduit să le întrerupă: quos intermitti ne/as est. Toate acestea fac p din regula jocului.

Romanii aveau însă şi îndemânarea, mai puţin obişnuită, de a-şi sili manii, după înfrângerea şi uneori chiar după nimicirea lor, să depună mart scrisă împotriva lor înşile, să recunoască faptul că erau dinainte condam de zei sau de soartă. Fără îndoială că imediat după războiul cu Hannib fost inventată la Roma tradiţia, fals atribuită cartaginezilor, a capului de şi a capului de cal pe care lucrătorii de terasament ai Didonei le-ar fi g pe unul în timp ce căutau un loc de aşezare pentru Cartagina, pe celălal timp ce săpau temeliile templului Iunonei punice: ele garantau bogaţi glorie militară rivalei Romei, dar, bineînţeles, erau fără putere împotriva cap de om pe care lucrătorii lui Tarquinius, puţin mai târziu, aveau să-l găsej săpând temeliile templului lui Iuppiter Capitolinus şi care îi făgăduia Ro dominaţia asupra Italiei, în aşteptarea celei asupra lumii şi astfel se ai justificate în chip providenţial, chiar de către cartaginezi, victoria final primului African*, asprele condiţii de pace şi crâncenul refren al lui Cato3S E posibil ca lucrurile să fi stat la fel şi cu haruspicele sau bătrânul etr mărturisind că miracolul şi procuratio [slujba de ispăşire] care îi condami patria erau prevestite în Cărţile etrusce ale Soartei: în felul acesta distruge cetăţii Veii şi excesele care au marcat-o nu riscau să pară nelegiuite, ct înainte ca Iunona oraşului să se fi lăsat ademenită la rândul ei de făgădui; unui cult fastuos pe Aventin; Camillus nu urma să fie decât executorul ui fatum [destin] dinainte cunoscut de către depozitarii ştiinţei etrusce.

Un considerent literar întăreşte această impresie, căci, aşa cum s-a rem cat de multă vreme, prinderea prezicătorului miroase a literatură: episoi homeric al lui Proteu n-a aşteptat al patrulea cânt al Gcorgicelor pentrt prolifera în Italia; nu-l găsim oare imitat în legenda care se încheie cu co' rârea scutului ceresc, al celui dinţii ancile [scut sfânt]? Nu este neverosimil în povestirea războiului cu Veii, rivalizând cu războiul troian, să fi fost inc porată o scenă scoasă din Odiseea34.

Astfel că prezicătorul etrusc nu pare să fie 'primitiv' în episodul lacu Alban. Şi nu este sigur nici că 'primitive' sunt legarea acestui miracol războiul cu Veii şi recurgerea la oracolul din Dalfi35. Trebuie să ţinem sear

* Publius Cornelius Scipio a fost supranumit Africanul după victoria sa asupra lui Hanni (202 î.e.a.).

M 1/. Gerschel, 'Structures augurales et tripartition foactionnelle dans la pensee de l'anciei Rome', Journal de Psychologie, 1952, p. 47-77; rezumat în RRA, p. 450-453.

* Marcus Porcius Cato Maior, Cenzorul, îşi încheia orice discurs cu formula: 'Socotesc abso necesară distrugerea Cartaginei (Ergo censeo Carthaginem delendam esse).

' Acest punct este dezvoltat în articolul lui M. Ruch citat mai sus, p. 756.

85 R. M. Ogilvie, A Commentary on Liuy, Books I-V, 1965, p. 660 (nota la Titus Livi ', 13, 3), reaminteşte în chip oportun faptul că, Roman religious law officially forbode the cons tati.: n of foreign oracles, pennitting reference only to the haruspices or the libri Sibyttini [lej religioasă romană interzicea oficial consultarea oracolelor străine, îngăduind-o doar pe cea a hari picikr şi a cărţilor sibiline]. Este îndoielnic ca, în timpul războaielor etrusce, să fi fost admisă fo sirea oficială a haruspicilor.

Concepţia specific romană despre miracole36. Aceste fenomene, care contravin; ilor naturii, nu prevestesc viitorul, nu sunt nişte oracole de descifrat şi nu t niciodată 'bune'. Ele sunt doar un avertisment că zeii sunt mânioşi. Consuleâ duumuiri-lor (apoi a decemuiri-loT, apoi a quindecimuiri-lor*) în astfel de suri n-are alt scop decât să le arate romanilor cum să le 'procure', adică ce fel să-i potolească pe zeul sau pe zeii supăraţi, aşa încât nici această contare nu e orientată spre viitor, ci spre trecut, urmărind să determine o cauză, un scop. Povestirea miracolului alban nu avea, la origine, cum să fie de tip: revărsarea lacului, necuvenita formare a unui râu nu făceau decât să analizeze mânia divinităţilor locului, în special pe aceea a lui Iuppiter Latis. Consultarea de către romani a preoţilor romani revela, prin procedeele şnuite, natura greşelii comise, modul religios de a o repara şi, în plus, mij.

— Ul mecanic de a anihila urmările miracolului, urmări pe care zeii nu mai; au motiv să le menţină. Doar inserarea episodului în acest loc al 'istoriei', încheierea războiului cu Veii, împreună cu introducerea ori a lui Apollo, ori taruspicelui, ori a amândurora, au încărcat miracolul, contrar doctrinei romane, o valoare oraculară care pretinde recurgerea la discipline străine.

5. COMPARAŢII.

Bineînţeles, toată această discuţie n-a fost în măsură să pună în lumină ît verosimilităţi: un segment de istorie literară este tot atât de greu de recon-: uit ca orice alt fel de istorie; prin urmare, ne vom feri să afirmăm că, în ma primitivă a povestirii despre revărsarea lacului Alban, conflictul nu era re Roma şi Veii, cu Veii ca miză imediată, ci numai între poporul roman: eii săi, având drept miză ftax deum [împăcarea zeilor] sau ir a [mânia] -lor mblânzită şi, în ceea ce urmează, vom fi obligaţi să avem în vedere; nu nai tabloul redus care ni s-a părut cel mai pur, ci şi pe celălalt, cel care; -a părut retuşat; nu vom înlătura decât scena prinderii haruspicelui, fără o îndoială adăugată ulterior. Schema primei părţi a povestirii, până la tiirea de către Roma a informaţiei de la Delii (şi desigur, la dată mai veche, la proprii ei preoţi) este următoarea: Roma este angajată într-un lung conflict, pe viaţă şi pe moarte, cu Veii, pentru supremaţiei a e mai puternică, pentru că ea asediază Veii şi pentru că, prin pietatea ei, este sigură căie zei de partea sa. Dar nişte magistraţi romani greşit investiţi oficiază în munţii Albani: actele eligioase sunt tot atât de puţin valide pe cât sunt şi ei de puţin îndreptăţiţi să le săvârşească, ultul din munţii Albani celebrat de ei este nul şi neavenit. Zeii se supără. Lacul din aceiaşi; i Albani creşte brusc, se revarsă şi apele sale năvălesc spre mare într-un râu impetuos care i totul în drumul său.

Dacă ţinem neapărat, în ciuda obiecţiilor de diferite feluri, să-i dăm miracolului un conţinut; iv, profetic, vom adăuga că el semnifică faptul că, dacă noul râu îşi amestecă în mod durabil: cu marea, mânia divină e ireversibilă; încercarea romană împotriva cetăţii Veii nu va izbuti, a va fi la rândul ei atacată şi, mai devreme sau mai târziu, nimicită.

Asemănarea cu 'evenimentele' irlandez şi iranian descrise în capitolul: edent este evidentă. Înainte de a o fixa într-un tablou, vor fi utile câteva; rvaţii.

1. Aşa cum ne putem aştepta ntr-o împrejurare care priveşte republica, zei îi interesează nu magistraţii ca persoane, ci societatea, statul: prin rmediul reprezentanţilor ei aleşi, vinovată este Roma întreagă. Avertistul şi, dacă acesta nu este luat în seamă, pedeapsa o vizează în ansamblul Desigur, ceea ce materialmente este comparabil cu 'pretendenţii neîndrepţa-

3 „R. Bloch, Les prodiges dans l'antiquite classique, 1963; RRA, p. 572-577, 580. * Colegii de magistraţi formate din doi, respectiv zece şi cincisprezece membri.

Ţjţi' din legendele iraniană şi irlandeză (Frarirasyan, Boand) sunt magist greşit instituiţi, care săvârşesc acte religioase fără a avea dreptul să o f Dar lumii divine nu-i pasă de ei, singura lor parteneră este Roma.

2. Sacrilegă prin magistraţii ei greşit instituiţi, Roma ar trebui, în i normal, să dea greş, ca Frarirasyan, în încercarea ei de cucerire a domint sau să piară ca Boand, fără putinţă de apel şi de răscumpărare. Numai Roma nu se află la acelaşi nivel cu aceşti barbari. Geniul ei juridic, aplj 1 a religie, o salvează: de multă vreme ea a clădit un mecanism care, în impn rări grave, este, cu însăşi complicitatea zeilor, mai puternic decât zeii.

Frarirasyan, turanianul neîndreptăţit, duşmanul iranienilor, îl are îm trivă-i, prin chiar poziţia lui, pe marele Zeu, iar Ahura Mazdă este neiertăl Orice om, orice făptură vie intră fie în categoria celor, buni', a celor care conformează Rânduielii (asavant), fie în cea a celor, răi', mincinoşii şi ui patorii (drsgvant), iar Frarirasyan, ca turanian, este fundamental un d'ragvi Zeul suprem se poate folosi de el ocazional ca să pună la încercare Ira însuşi şi chiar, o singură dată, paradoxal, ca să-l salveze. Totuşi este condc nat de la bun început: va pieridar, mai întâi, în episodul care ne inte sează, nu va fi în stare să împiedice Xvaranah-ul regal ascuns în apa lact şi însufleţit de Apam Napăt să deschidă în ţărm fiorduri prin care se st coară, scăpându-l şi oprindu-l astfel să ajungă rege al Iranului. Înlrlan nefericita Boand a sfidat interdicţia: s-a apropiat de fântâna lui Nechtan fi să facă parte dintre cei îndreptăţiţi; mai mult, s-a apropiat de fântânăpent că, deşi vinovată de adulter, spera de la ea o minune, o minciună în cad unui fel de ordalie care i-ar fi dovedit nevinovăţia; în consecinţă, fără putir de apărare sau recurs, este mutilată, urmărită, ucisă.

Dimpotrivă, Roma are în posesia ei teoria şi practica unei ftrocuratio p digiorum [slujbă de ispăşire a semnelor cereşti]. Ea ştie cum să descope originea mâniei pe care o manifestă miracolul. Ce zeu o interpelează? Pent ce vină anume? Ea ştie, de asemenea, cum să determine forma potrivită procuratio. De-a lungul istoriei sale, informatorii ei sunt, după împrejurări, pq tifii cu dreptul lor, duumvirii (etc.) cu cărţile lor sibiline, mai târziu haruspii etrusci. După obţinerea informaţiei, ea dispune de executori calificaţi: vast corp al preoţilor şi al magistraţilor ei ierarhizaţi.

Povestirea miracolului alban are deci o urmare, o încheiere fericită, cărei echivalent povestirile din Irlanda şi din Iran nu aveau cum să-l aifc Iată această a doua parte: Roma ar fi condamnata să dea greş ca Fraiirasyan, să piară ca Boand, dacă urmările eve: nientului miraculos n-ar fi anulate, adică dacă râul rezultat din revărsarea lacului Alban ar conţin să ajungă la mare. Dar Roma, informată prin mijloacele ei obişnuite, ştie cum să stăvilească mii colul şi să-l anuleze în efectele sale: ea îi potoleşte pe zei printr-o procedură politico-religioasă printr-o reţea de canale, obţine abaterea, apoi extinctio [secarea] apelor necuvenite.

Prezenţa acestei a de doua părţi, reparatoare, în naraţiunea romană Hm tează importanţa cosmică a evenimentului. Râul miraculos ieşit din lac esi resorbit, dispare. El nu poate deci, ca Boand, să dea naştere, prin extinde submarine, tuturor râurilor de seamă ale universului – ceea ce, de altfel, n-i fi înflăcărat imaginaţia romanilor. Râul acesta nu va rămâne decât ca amintii a unei grave ameninţări în, istorie' şi totodată un nou document, o lecţ: experimentală care, ierte-ne spiritul nereligios din De diuinatione, avea să înti rească încrederea publică în ştiinţa tradiţională a preoţilor.

Tot ce s-a spus până aici poate fi uşor aşezat într-un tabel în caretei* mentele care implică Etruria – prinderea haruspicelui fiind oricum lăsată d ta parte – vor fi puse, în paranteze drepte, în coloana rezervată Romei (vezi ibelul la p. 766-767).

Aceste concordanţe numeroase, de o specie rară, legate de trei serii paralele 1 care divergenţele, cum s-a văzut, se explică într-un fel coerent, pot ele oare puse pe seama întâmplării? S-ar părea mai degrabă că suntem acum în ssesia a trei versiuni, adaptate la trei stări sociale şi religioase şi la trei puri de imaginaţie diferite, ale unui vechi mit indo-european, care povesteşte im un lac sau o fântână a căror apă este înzestrată cu o putere anume, presuasă în general ca având natura focului, se revarsă subit prin voinţa unuia sau mai multor zei pentru a pedepsi un personaj sacrileg sau neîndreptăţit şi i astfel naştere unui râu miraculos. Salvarea finală, în versiunea romană, nu te de conceput decât la Roma şi este de bună seamă un supliment, o retuire, în timp ce încheierile concordante, cu valoare cosmică, ale celorlalte două îrsiuni, păstrează, fără îndoială, o concepţie mai veche.

6. DOMEXIUt IX'I NEPTUX.

Ce zeu a făcut să se reverse lacul Alban? Nu ştim decât un lucru: cel ensat era zeul din masivul munţilor Albani, Iuppiter Latiaris, iar miracolul te cu siguranţă declanşat de el. Dar nu încape îndoială că n-a acţionat el suşi, cum face atunci când mânuieşte trăsnetul. S-a slujit de una sau de mai uite fiinţe supranaturale care aveau nemijlocit putere asupra apelor lacului şi tr-adevăr la ele, potrivit lui Dionis din Halicarnas, s-au gândit întâi romanii: otărât să-i câştige în favoarea lor Touţ xoctexovtok; tov totcov 9-eoix; xal tâjxovsţ [pe zeii şi pe daimonii care stăpâneau acel loc]. Cine erau aceştia?

IRAN IRLANDA.

ROMA.

I. Apam Napăt a ascuns 'aranah-ul, chezăşie lumiasă de suveranitate, în la- 1 mitic. Iranienii sunt, iar ranienii nu sunt îndreptăţiţi Zeu să-l scoată de acolo să-l stăpânească.

I. Nechtan stăpineşte o fântână explozivă: Nechtan şi paharnicii săi sunt, toţi ceilalţi nu sunt îndreptăţiţi să scoată apă din fântână sau măcar să se apropie de ea.

I. Romanii, posesori ai munţilor Albani şi ai lacului de acolo [şi care se află în competiţie cu veienii pentru dominaţie, chiar pentru existenţă], sunt favorizaţi [şi îndreptăţiţi la biruinţă, aproape dobândită] cită vreme păstrează eu marele Zeu al munţilor Albani relaţii rituale corecte.

ÎI. Turanianul neîn-: ptăţit Franrasyan se ce la lac şi încearcă să atâ de acolo Xvaranah-ul să şi-l însuşească.

ÎI. Boand, neîndreptăţită şi în plus purtătoare a unei minciuni, se duce la fântână fie din trufie, fie în nădejdea că fântână îi va fi complice şi o va dovedi nevinovată.

ÎI. Magistraţi instituiţi ne – ritual – ceea ce nu se va şti decât după eveniment – deci neindreptăţiţi, săvârşesc actele de cult din munţii Albani. Aceste acte sunt fără valoare şi seria firească a riturilor se află de fapt întreruptă.

III. A. Xvaranah-ul scapă lui Franrasyan, tâid după el apele.

ÎI. A. Trei valuri ies din fântână, o mutilează pe Boand, care o ia la fugă.

III. A. Ivacul Alban se revarsă, ca un miracol ameninţător.

B. Fra „rasyan urmate Xvaranah-ul, b. Valurile o urmăresc pe Boand până la mare.

B. Apele sale se avântă catastrofal către mare, IRAN.

IRLANDA.

ROMA.

C. Care scobeşte trei scurgeri de apă în ţărmul lacului.

C. Formând un râu pe pământ.

C. Formând un râu pământ.

IV. Franrasyan e nevoit să renunţe: nu va avea suveranitatea iraniană.

IV. Boand piere.

IV. Dacă râul, aşa cum ar fi normal, rămâne în tură cu marea, romanii nu avea cum regăsi pax d [vor fi obligaţi să renunţa a cuceri Veii, urmând să p mai devreme sau mai târz V. Toate râurile lumii derivă din râul în care s-a refugiat Xvaranah-ul şi se întorc în el.

V. Toate râurile mari ale lumii sunt prelungiri ale acestuia şi se întorc la urmă la fintâna lui Nechtan.

V. (Nimic) VI. (Nimic) VI. (Nimic) VI. Conform sfaturilor te de instanţe competente c sultate cum se cuvine – pro] lor preoţi [haruspicele etru! Grecul Apo'lo – romanii dreaptă lucrurile: 1. Restabil legalitatea rituală; 2. Împi „când râul să ajungă la m şi istovindu-l cu ajutorul u reţele de canale de iriga [Prin urmare, războiul rein în cursul lui normal; cu a torul zeilor, Roma va învin Veii va pieri.] De vreme ce miracolul stă în efervescenţa izvoarelor interne, apoi în cr terea apelor lacului, apoi în irumperea unui râu, cum să nu ne gândim definiţia lui Servius citată la începutul acestui capitol (Comentariu la Gcorg; 4, 29): 'Neptun este mai mare peste râuri, izvoare şi toate celelalte ape Iar dacă nu Neptun în persoană este cel care acţionează în această împrejura atunci acei $sol xat Sodfxoveţ sunt măcar ajutoarele sale.

Capitolul III NEPTUN ŞI NEPTUNALIILE.

A dezbate asupra datei exacte a unui eveniment care ştim foarte bine ă nu a avut loc poate să pară zadarnic. Dar nu pretinsul eveniment în sine nteresează, ci doar sensul cu care era investit, sens pe care locul său în desfăirarea timpului anual îl poate în chip vădit lămuri.