Georges Dumezil

Dacă 'graviditatea tatălui' aminteşte 'boala femeiească' despre care Herodot spune că era legată de familiile regale ale sciţilor3, povestea naşterii se inspiră dintr-o credinţă şi un obicei profilactic bine cunoscute. 'Pe vreme de furtună, spune de exemplu G. Bunatov4, armenii din Ecimiadzin cred că din cer cade oţel care se înfundă adânc în pământ. De aceea, înainte de trăsnet, trebuie îmbibate cu apă şapte covoare de pâslă şi întinse undeva. Dacă trăsnetul cade pe ele, oţelul ceresc îşi pierde puterea'.

După vremea copilăriei, Batraz nu trăieşte pe pământ, ci în cer. El nu se arată pe la ai săi decât pentru isprăvile sale, iar 'coborârea' acestui erou de oţel este de fiecare dată o imagine clară a fulgerului: într-o zi, 'Mukara, fiul Puterii' cere narţilor un tribut de fete5. În mijlocul deznădejdii tuturor, Satana trimite un vultur să-l prevină pe Batraz: în clipa aceea, Batraz şedea în cer. Vulturul zbură până la el. De îndată ce auzi mesajul, Batraz. Se aruncă în jos şi căzu pe colina narţilor cu atâta putere, că se înfundă în pământ până la vintre. UI ieşi afară şi, dintr-o săritură, se găsi înaintea Satanei.

Apoi, în ceea ce urmează, vocea sa, 'tunetul strigătului său' nu este arma lui cea mai puţin tare: ea este îndeajuns pentru a-i face pe aliaţii lui Mukara6- să leşine.

Altă dată, fiul Uriaşului Chior s-a amestecat două zile la rând printre dansatorii narţi şi le-a adus mii de jigniri7: în momentul acela, fiul lui Xaemyc, Batraz, şedea pe vârful unui munte, cu capul aşezat pe ud gheţar pentru a-şi răci oţelul. De la acest loc de veghe, el văzu ce se petrecea pe câmpie. _ 'Iată a doua oară, îşi zise el, când fiul Uriaşului Chior îşi bate joc de tinerii noştri. Haide, trebu să-mi încerc puterea asupră-i „ El smulse jumătate din gheţar şi-o puse pe cap ca acesta să n e se Infierbânte prep tare şi se abătu ca un vultur asupra câmpiei. Gheţarul se topi, cascaae curgea de cele două părţi ale feţei lui. Când fiul uriaşului îl zări pe Batraz [.], simţi un fior în inimă., t Uriaşul Chior însuşi, AEfsaeron, este cumva gata să-i înjunghie, intonând un cântec de triumf, pe Xaemyc şi pe Uryzmaeg care au avut imprudenţa să accepte invitaţia lui? 8 Din înaltul muntelui unde se găsea, Batraz auzi cântecul lui AEfsaeron; el se avântă şi căzu în curtea Uriaşului Chior. După vuietul oţelului său, Uryzmaeg îl recunoscu pe loc şi, plin de bucurie, cântă la rândul său. Uuerurile se petrec astfel în toate împrejurările.

3, I, es Enarees scythiques et la gravidite du Narte Xaemyc' Latomus, V, 1946, p. 249-255.

4, Iz poverij predrazsudkov i narodnyx primet Armjan ECmiadzinskago uezda', Sbornik Mate – nalov. (vezi, mai sus, p. 332, n. 39), XVII, 1893, II, p. 179; citat LN. P. 181.

5 NK, p. 208-209 = LH, p. 192-193.

* NK, p. 212 = LH, p. 195: jae qaeraej faesyrtae sty Kadzitae.

' NK, p. 215 = LH, p. 197.

8 NK, p. 218 = LH, p. 200. Într-o altă povestire, narţii, iarăşi în pericol la alţi uriaşi,. Cânt*'â din toate puterile şi sunetul cântecului lor urcă până la Batraz. El se repezi în jos şi, când căzu pe munte, cheile, codrii, câmpiile răsunară de vuietul oţelului său' (je 'ndony zaelangaej kamae. Qaedtae aemae bydyrtae nyjjazaelydysty), NK. P. 220 = LH, p. 201.

— Mit şi epopee Nu ne mirăm că cel mai agresiv din tinerii eroi ai familiei AExsaertaeae-lor s-a încărcat astfel cu 'mituri de furtună': indianul Indra, zeu peste ra şi ksatriya, este în acelaşi timp cel mai de temut luptător şi mântuiI trăsnetului. I, a fel trebuie să fi stat lucrurile cu zeul scitic pe care He t l-a numit Ares şi de la cafe Batraz pare să fi moştenit anumite trasă ciudate.

Mai întâi, aşa cum Ares era înfăţişat printr-o simplă spadă curbă, tot aşa a lui Batraz este strâns legată de stăpânul ei. 'Tradiţia populară, scria 876 Gacyr Sanaev9, afirmă că sabia lui Batraz a fost aruncată în Marea gră, care a primit atunci şi poartă încă numele de Marea Roşie, din cauza elui narţilor care acoperea sabia şi care se amestecă în apele mării. Sabia, oseţii, se găseşte încă în Marea Roşie şi, când văd fulgerul pornind de pus, ei atribuie scânteierea lui spadei lui Batraz care sare din mare către ca să căsăpească duhurile necurate şi diavolii'. Împrejurările în care a aruncată în mare ne îndeamnă să mergem mai departe şi să presupunem irma însufleţită este tot una cu eroul: într-adevăr, în virtutea unei hotăcereşti, Batraz nu putea să moară decât atunci când spada sa avea să fie el înghiţită de valuri10.

Ceva mai mult. În unele variante, povestea morţii voluntare a lui Batraz nteşte dispunerea originală a sanctuarului acestui zeu şi sărbătoarea sa ilă (Herodot, IV, 62): în fiecare district, sciţii îi ridică lui Ares un sanctuar de forma următoare: se îngrămădesc meniuri de lemne subţiri şi se face din ele o stivă lungă şi lată de trei stadii, dar mai scundă ălţime. Pe această stivă este rânduită o platformă pătrată cu trei laturi abrupte, doar a patra accesibilă. În fiecare an se îngrămădesc pe ea o sută cincizeci de căruţe de lemne noi, căci se lasă mereu la vreme de iarnă. Pe stivă este înfipt drept în sus pentru fiecare trib câte un iatagan de fier (âxivâxY]? Atsripeoţ. Îpxortoţ)! Este imaginea lui Ares. Sciţii aduc în fiecare; estui iatagan sacrificii de vite şi de cai în număr încă mai mare decât celorlalţi zei. Ei îi îsc şi unul la o sută din duşmanii pe care i-au prins de vii. Or, o legendă căreia i se cunosc multe variante descrie laolaltă furia şi xtea lui Batraz11. În împrejurări obscure în care pare implicată răspundecolectivă a narţilor, Xaemyc a fost ucis şi Batraz îl răzbună. Într-o stare necontenită furie, el se dezlănţuie contra narţilor, contra seminţei sale, Daţi, copii, femei, fără a deosebi între vinovat şi nevinovat. El terorizează, acrează, sileşte văduvele să-i coasă o manta din scalpurile victimelor sale. I narţii îi cer pace, îi oferă preţul sângelui tatălui său, el se preface ca; ptă, însă le impune de fiecare dată sarcini imposibile, cum ar fi să facă durile unei uşi dintr-o plantă care nu creşte decât în tulpini subţirele. Sau ruge dintr-o mişcare rezultatul unei lungi strădanii: el le-a cerut să umple nele tatălui său cu cenuşa stofelor de preţ ale soţiilor narţilor; când acest ificiu este îndeplinit şi ei aduc cizmele pline, el suflă şi suflarea lui este: r-o mişcare rezultatul unei lungi strădanii: el le-a cerut să umple cizmele ilui său cu cenuşa stofelor de preţ ale soţiilor narţilor; când acest sacrificiu! Îndeplinit şi ei aduc cizmele pline, el suflă şi suflarea lui este un uraga„ î împrăştie cenuşa. Atunci începe şi mai şi să-i masacreze pe nenorociţi” ă în ziua când oboseşte şi hotărăşte să moară. Totuşi, el vrea ca aceasta irte să-i încoroneze cu vrednicie viaţa. Porunceşte deci narţilor să pregăteaso sută de căruţe de cărbuni făcuţi din copaci arşi, să-i ridice din ei uu uriaş şi să aşeze la fiecare din cele patru colţuri câte şase perechi de foaie- ', Iz Osetinskix skazanij o Nartax', Sbomik Svedenij. (vezi, mai sus, p 329, n. 12), IX p. 21, n. 1; citat LN, p. 178. 10 LN, nr. 19a, p. 69.

ÎI LN, nr. 19, p. 69-72 (cinci variante osete); puţin altfel, NK. P. 259 = LN. P. 231.

Nar di îi dau ascultare. Când jarul s-a încins, el se urcă deasupra şi se înfierbântă până la alb. într-un dans fantastic, învârtejindu-şi sabia, taie mâinile şi capetele nenorociţilor care se schimbă la mânuirea foalelor. I, a sfârsit, îşi strigă taina în gura mare: moartea nu-l va cuprinde decât atunci când pute'micul lui paloş va fi aruncat în apele Mării Negre. El îl depune pe marginea rugului. Narţii înhamă la el douăzeci, o sută de perechi de cai şi, cu mare greutate, făcând o dâră lungă care se mai vede şi în zilele noastre, îl trag până la ţărm şi îl aruncă în valuri. Izbucneşte o furtună şi eroul moare. Încă şi astăzi, în zile de vijelie, se vede răsărind afară din marea apuseană groaznicu-i paloş: fulgerul.

Acest morman de o sută de căruţe de copaci arşi pe care, din poruncă, îl înalţă narţii, pe care se aşează eroul de oţel cu sabia lui şi în jurul căruia măcelăreşte oamenii, nu este fără îndoială decât o amintire literară a stivei anuale de o sută cincizeci de căruţe de mănunchiuri de vreascuri pe care o ridicau odinioară sciţii unui district, care servea drept piedestal zeului-spadă şi în jurul căreia cădeau cu grămada victimele animale şi umane. În plus, zeul scitic trebuie să fi fost deja, ca şi Batraz, un 'persecutor', căci Herodot, în capitolul precedent (61), a avut grijă să semnaleze că 'ân Sciţianuse găseau deloc lemne' şi că această penurie îi silise pe sciţi la o tehnică de sacrificiu ciudată (oasele victimelor servind la aprinderea focului): adunarea celor o sută cincizeci de căruţe de mănunchiuri de vreascuri cerea un efort greu, cu care se pot compara sarcinile excesive, ba chiar imposibile, pe care Batraz le impune nefericiţilor narţi. Astfel de concordanţe sunt cu atât mai semnificative, cu cât trăsăturile mitice care, romanţate, se găsesc în acest fel legate de Batraz al oseţilor, au fost eliminate de popoarele vecine care au împrumutat personajul: nici Peterez al cerkezilor, nici Pataraz al inguşilor, nici eroul Cac0 care îl înlocuieşte la abhazi (în Prikljusenija) n-au păstrat niciuna din ele.

Cazul lui Batraz dovedeşte, aşadar, că tiparele conservatoare ale oseţilor au au salvat (în cadrul şi în mai multe teme ale legendelor narte) numai structura de gândire trifuncţională, ci şi, mai concret, scene şi tipuri mitice. Acest fapt nu este, bineînţeles, un motiv îndestulător ca să admitem că, în felul celor din Mahăbhărata, acest cadru şi aceste teme trifuncţionale ar fi mitologie eroicizată; este mai probabil că ele s-au referit dintotdeauna la familii de eroi.

K PARTEA A PATRA.

EPICA MINORA.

Capitolul I ALEGEREA

1. EPICA MINORA.

În cele trei mari ansambluri epice care au fost studiate mai sus, ideologia r trei funcţiuni ocupă un loc ieşit din comun: prin fraţii Păndava, cei [„, ea este axa centrală a uneia din cele două jumătăţi ale structurii duaa Mahăbhăratei; prin Romulus, Lucumon şi Tatius, ea reuneşte commtele etnice a căror sinteză glorioasă pretindea Roma că este; prin cele i familii', aertae Narty, ea formează cadrul şi liniile directoare ale legendedespre narţi ale oseţilor de nord.

La celelalte popoare care vorbesc limbi indo-europene şi din care mo te au păstrat nu doar câteva simple urme ale moştenirii ideologice inda pene, cele trei funcţiuni nu au produs, în zona epică a literaturii, o struc. Atât de importantă. Cel puţin dacă ne ţinem de regula pe care ne-am ns-o: să nu numim 'epice' aventurile zeilor care îşi păstrează numele ne, chiar atunci când aceşti zei se inserează în 'istorie', sunt trataţi ca au trăit şi-au murit. Astfel războiul dintre Asi şi Vani, aşa cum îl istote începutul din Ynglingasaga, omolog al războiului protoromanilor cu nii şi construit ca şi el, rămâne, potrivit definiţiei noastre, mitologie, deşi agoniştii – Odinn, Njordr, Freyr – sunt prezentaţi acolo ca nişte oameni, î regi care s-au succedat şi dintre care ultimii sunt strămoşii unei dinastii: ice. La fel în Irlanda, 'clanurile zeiţei Dana', adică grupul zeilor în care păstrat cele mai multe elemente indo-europene şi în care se exprimă cu sări originale mai multe teologeme importante ale tripartiţiei funcţionale, tratate de către Cartea Cuceririlor drept una (penultima) din cele cinci inţii, care, una după alta, au invadat şi ocupat insula: aşezarea lor, domniile cipilor lor, înlăturarea lor de către neamul 'fiilor lui Mii' vor să fie 'isto-; noi le socotim însă a fi mitologie, întrucit personajele au păstrat în ea iele lor divine: Nuada cu mâna de argint, Dagde, Ogme, Lug, Paralel,: ea de a patra ramură a Mabinogion-ui, cea a lui 'Math, fiul lui Matvvy', copiii lui Don, replică galeză a clanurilor irlandeze ale zeiţei Dana, ăspândesc în zadar faptele pe diferite meleaguri cunoscute din Ţara Galilor, ei au păstrat totuşi, cel puţin în parte, nume şi tipuri divine şi, sper arăt cu alt prilej, aventuri divine uşor de recunoscut: ei aparţin deci mito* ei.

'ar dacă, în afara indienilor, a romanilor şi a oseţilor, ideologia tripartita a furnizat materia sau planul unor mari epopei, ea se întâlneşte cam peste în structuri mai modeste, care s-au îmbinat uneori cu ansambluri epice de flj alta origine. În această ultimă parte vom examina pe scurt câteva exemple, care vor da o serie destul de completă de mostre ale acestor utilizări.

2. JUDECATA LUI PARIS.

Mai întâi ceea ce s-ar putea numi 'dramele alegerii'. Am întâlnit un exemplu în explicaţia pe care un rezumat medieval aberant al Mahăbhăratei o dă 3esăvârşirilor funcţionale ale celor cinci Păndava: dacă Yudhişţhira devine jjU cârmuitor de frunte, BMma un om puternic, Arjuna un mare arcaş etc, este pentru că ei înşişi au ales aceste specialităţi şi pentru că bărbaţii' evlavioşi care fuseseră educatorii lor au făcut în aşa fel, încât această alegere să fâe urmată de faptă: 'Fiecare brahman înălţă lui Dumnezeu o rugă pentru a obţine în favoarea elevului său ceea ce îşi dorea acesta'. Tema aceasta, foarte persistentă, inclusă în mai multe ţări în epopee, s-a răspândit foarte mult şi în folcloruri. Împrejurările alegerii sunt de altfel foarte diverse.

Cazul epic cel mai cunoscut în Occident este judecata principelui-păstor, cauza primă a nenorocirilor Troiei şi, prin urmare, a Iliadei.

Poemele homerice, atât pătimirile lui Ulise cât şi minia lui Ahile, scapă cu siguranţă tipului de interpretare, nu numai a cărui posibilitate, ci şi a cărui necesitate S. Wikander a arătat-o pentru Mahabhărata. Problemele sunt cu totul diferite şi reflecţiile, modelele pe care le înfăţişează cartea de faţă nu lămuresc geneza celor mai celebre epopei din lume. Această originalitate a faptelor greceşti în ansamblul indo-european nu este izolată: grecii, a căror limbă a păstrat atâtea arhaisme ce trimit la limba comună şi, prin vocalismul ei, un 'aer' indo-european mai răspicat decât majoritatea limbilor-surori, prezintă dimpotrivă, în civilizaţia lor, în religia lor, mai puţine supravieţuiri şi supravieţuiri mai limitate decât cele mai multe din popoarele-surori. Tribut al miracolului grecesc, am spus-o adesea: în acest colţ de lume, spiritul critic icreator s-a pus devreme pe lucru, preschimbând chiar şi ceea ce păstra. Personajele care acţionează în jurul lui Ahile, de la regele care îl jigneşte până la cel care îl înduioşează, îşi datoresc oare fiinţa istoriei sau imaginaţiei? Nu ştiu, dar ei nu imită nici un zeu1.

Este cu atât mai remarcabil că lungul război în care se înfruntă grecii i troienii trece drept rezultat al unei clare aplicări a structurii tripartite: Judecata lui Paris se întemeiază în mod evident pe această structură, care a 'asat atât de puţine urme în instituţiile, în teologia, în mitologia diverselor popoare care se adăpostesc sub numele de eleni. Nu am nimic de modificat în analiza Pe care i-am făcut-o acum treisprezece ani în Hommages a Lucien Febvre%', Iiucien Gerschel a explicat de curând într-un mod cu totul satisfăcător o tradiţie romană ce e Pune în încurcătură3: ea nu poate data de dincolo de încheierea războaielor punice şi prin fttare garantează că şi la sfârşitul secolului al III-lea, structura celor trei funcţiuni era încă înţe- „. Familiară spiritelor cultivate şi producătoare de explicaţii. Capului de om găsit pe Capitoliu către săpătorii lui Tarquiniu şi care făgăduise Romei suveranitatea asupra Italiei sau asupra u, i-au fost opuse capul de bou şi capul de cal găsite pe rând pe locul Cartaginei de către săpaţi ' toţemeietoarei şi care făgâduiseră oraşului ei prosperitate şi succese militare: în consecinţă, 'gina avusese vreme îndelungată şi în chip strălucit ceea ce este de resortul funcţiunii a treia Despre urmele structurii trifuncţionale în Grecia, vezi, mai sus, p. 351, n. 13. J^,. Les trois fonctions dans quelques traditions grecques', Eventail de l'histoire vivante (Hommai a Lucien Febvre), II, 1954, p. 25-32; judecata lui Paris este tratată la p. 27-28, pe care reproduc aici. C^. *. Structures auguraies et tripartition fonctionnelle dans la pensee de l'ancieruie Rome, (. ^age. Roma et Ies trois tâtes' Journal de Psychologie, 1952, p. 48-58.

Dou?

— O economie bogată şi mari generali; Romei îi rezervase Insă Iuppiter atiiul cel mare, a fost jucat, mai apoi, sub auspiciile lui Scipio.

Mi se pare că rezultatul războiului troian dăduse deja loc, la greci, unei explicaţii trif uncţionale; elaşi gen, nu cu ajutorul a trei capete prevestitoare, ci a trei zeiţe ispititoare şi cu deosebirea amentală că aici se află implicate liberul arbitru, alegerea omenească, aşa cum este firesc în filosofilor, căci aici a existat un scurt dar decisiv moment pentru a orienta istoria, în timp ce vit tradiţiei romane, beneficiari şi victime nu avuseseră decât să citească destinul în semnele, e. * Nu ştiu şi nu se ştie nici unde nici când a fost plăsmuită legenda pe care pictorii de vase i şi mor? Liştii au tratat-o de atât de multe ori. Cu siguranţă că ea nu este târzie şi articulează rârşit cele trei funcţiuni, ducând la coalizarea primelor două zeiţe împotriva Troiei, a bogatei iluptuoasei Troie – vinovată, îr persoana principelui-păstor, de a o fi preferat pe a trei?

Ea se înfăţişează sub două forme echivalente. Într-una, fiecare zeiţă făgăduieşte un dar lui Paris el îi hărăzeşte premiul frumuseţii: Hera promite Suveranitatea, Atena – victoria, Afrodita -' sa mai frumoasă femeie4. În cealaltă formă, fiecare zeiţă doar i se înfăţişează judecătorului în: a augustă, de temut, sau fermecătoare a stării sale: vase celebre o arată astfel pe Hera cu: rul şi coroana, pe Atena înarmată, pe Afrodita printre Amoraşi.

Prima formă va fi ilustrată îndestulător de Troienele lui Euripide, versul 925 şi urm., în care a îi spune lui Menelau: Paris avea de judecat între trei concurente, trei zeiţe. Darul uneia, Pallas, a fost ca, îtt tea unei armate de frigieni, el să cucerească Grecia (Ipuţl otpatrjyoov&' 'EJAiS'^aviotavai). I îi făgădui că va stăpini, în calitate de rege, Asia şi hotarele Europei ('AoiiS'Eupcottijţ S-'opouţ: wCS'LLeiv|, dacă îi va da preferinţă. Iar Cypris, lăudându-mi făptura, făgădui să i-o dea iov etsoţ Lx7taYX (0(/iv7] I Swaetv imiox^ro), dacă ea dobândea asupra celorlalte zeiţe premiul [Useţii'.

Şireata Elenă subliniază norocul grecilor şi propria ei năpastă: nu datorează ei rătăcirii lui s faptul de a nu fi fost nici învinşi, nici despuiaţi de autonomia lor (oi L5 86pu OTa”^vteţ, oi ttist), pe când Elena, biata Elena, eufxopcpta Ttpa&eâaoe *)?!

A doua formă a tradiţiei se întâlneşte tot la Euripide. În Ifigenia în Auliăa, versurile 1300 m., fiica lui Agamemnon evocă fără bucurie scena care, asigurând victoria grecilor, trebuia mai s-o coste viaţa. Odinioară, spune ea, pe muntele Ida, 'Pallas veni şi vicleana Cypris şi Hera, cu Hermes, mesagerul lui Zeus: Cypris, fălindu-se cu rea dorinţei (â [jtlvvL7il7i6&cp xpuşsoa |Kii7rpiţ), Pallas cu lancea ei (â şi Soepl axxcsţ) Hera cu.1 regal al suveranului Zeus („Hpa xe Aioţ îcvaxxoţ | euvaâat paoixtaiv).

Iliada, aşa cum o citim, vorbeşte o singură dată lămurit despre judecata Paris, la începutul ciutului ultim. Ahile l-a răzbunat pe Patrocle, dar durenu i s-a alinat. După o noapte de nesomn şi de lacrimi, în zori, a legat carul său cadavrul lui Hector, l-a târât de trei ori în jurul monumentului erar şi, lăsându-l întins cu faţa în tină, s-a întors în cortul său. Însă un prieten al troienilor, Apollon, l-a acoperit pe nefericit cu egida sa de aur, iepărtând de pe pielea-i orice ocară' (XXIV, 19), [iar apoi], v. 22-30: Astfel, în furia sa, batjocorea el pe divinul Hector. Dar zeilor preafericiţi care priveau acest tacol le era milă şi-l împingeau pe Ucigaşul lui Argos [pe Hermes], cel cu ochi pătrunzători, iă-l răpească. Toţi zeii consimţiră, în afară de Hera şi de Poseidon şi de Fecioara cu ochii i-albăstrui, care păstrau mereu aceeaşi ură împotriva sfântului Ilion, împotriva lui Priam şi a rului său şi aceasta din pricina nebuniei lui Alexandros [Paris], care adusese jignire zeiţelor ele veniseră la târla lui şi când dăduse întâietate celei care îi dăruise dăunătoarea desfrânare XOOUVY).

Aristarh nu admitea că aceste versuri ar fi fost ale lui Homer. Mai multe inte – veixso-o-e, (iLo-o-xuxov [jignise, târlă] şi mai ales fxaxxoo-uvv) – ll eau suspecte şi totodată faptul că acest pasaj era singurul din tot poemul e menţiona judecata fatală. Niciunul din aceste motive nu este decisiv poate invoca, în privinţa celui principal că, dacă jjkxxxoo-ovy] [desfrânarej aplică în mod normal femeilor, aceasta este, în gândul Herei şi Atenei, uc

4 Nu este nici un motiv să se creadă, Împreună cu L,. Weniger, 'Das Urteil des Paris', Sokr” N. P., XI, 1919, p. 1-18, că judecata nu avusese odinioară loc decât între două concurente.

*. Vândută datorită frumuseţii (ei).' (ibid., v. 936).

6 Asupra acestei discuţii, vezi excelenta expunere a lui Albert Severyns, Le Cycle ipique i* le d'Aristarque, 1928. P. 261 – 264 (, Querelle des dâesses; jugement de Paris').

!

Spor de ocară contra principelui pe care îl detestă; şi, de asemenea, că un substantiv abstract, o noţiune generală, ca dar al Afroditei, este mai satisfăcător, mai omogen cu darurile – victorie, domnie – ale celorlalte două candidate, decât corpul unei femei anumite, menţionat în textul lui Euripide.

Dar, chiar dacă se sacrifică aceste frumoase versuri, Iliada nu va continua mai puţin să dea o mărturie indirectă. Cântul XXI, în versurile 415- 434, le opune, Afroditei pe Hera şi pe Atena, împreună cu o violenţă care se aseamănă cu o răfuială personală. Contagiunea luptelor dintre oameni a iscat la Olimpieni mai mult decât certurile obişnuite: ei se bat. Cu o lovitură je piatră, Atena îl dă jos pe Ares, vinovat că îi sprijină pe troieni şi care,. Să fim drepţi, o atacase cel dintâi. Afrodita îl ridică pe prietenul ei care geme.

Însă Hera, zeiţa cu braţele albe, îl zări. De îndată ea adresă Atenei aceste vorbe întraripate: 'Bagă de seamă, copil al lui Zeus care ţine egida, Neostenito I Iat-o iarăşi pe musca de câine ca îl scoate pe Ares, urgia oamenilor, afară din crâncena bătălie, prin învălmăşeală! Ci urmăreşte-i „ Ea vorbi. Atena se avântâ în spatele lor, cu inima bucuroasă. Se repezi şi o izbi în pliu piept cu mina ei puternică. Genunchii Afroditei, inima ei se muiară şi iată-i pe amândoi culcaţi pe pământul cel rodnic. Triumfătoare, Atena rosti aceste vorbe întraripate: 'Aşa să ajungă toţi cei care îi ajută pe troieni, când ei luptă împotriva argienilor bine implătoşaţi, la fel de cutezători, la fel de sfruntaţi c? Această Afrodita care, venindu-i în ajutor lui Ares, s-a pus în calea mlniei mele! P? Ără ei], de multă vreme am fi isprăvit războiul şi am fi cucerit cetăţuia bine zidită a Ilionului „ Ea vorbi şi zeiţa cu braţe albe, Hera, zâmbi. Dacă se acceptă totuşi verdictul lui Aristarh şi dacă se lasă la o parte) posibilă aluzie la acest conflict între femei în al şaselea Pean* al lui Piniar (85-95) care compară, opune pe Hera şi Atena pe de o parte, pe Elena de cealaltă, Euripide este cel care, în cinci pasaje, dă cea mai veche mărturie literară asupra legendei explicite. Dar nu el a inventat-o. El o avea, în ultimă analiză, din Ciuturile Ciprice* compuse în secolul VIII sau VII, care se întemeiau cu siguranţă la rândul lor pe o tradiţie anterioară.

Cu totul altă problemă este acum dacă mărul şi disputa, pe care multe irariante le introduc în istorisirea judecăţii, îşi au şi ele obârşia în Cântecele Ciprice6. Mai veche decât orice atestare literară, deoarece pare să dateze de la sfârşitul _ secolului al VII-lea, incrustaţia de pe un pieptene de fildeş găsit în

*29 chiar la Sparta, patria Elenei, îl înfăţişează limpede pe Paris dând mărul uneia din cele trei zeiţe. Însă, a remarcat Albert Severyns, acesta poate fi şi aici un măr 'emblemă a biruinţei', cum se dădea uneori învingătorilor la jocuri [interpretarea ca măr al discordiei, ca dar al lui Eris*, poate să fi venit mai frziu: pieptenele de la Sparta nu dovedeşte deci vechimea disputei. Iată în

* cazul povestirea 'completă', aşa cum se găseşte în multe manuscrise bizanne ale lui Homer. Reproduc traducerea ei făcută de A. Severyns, care a studiat-o admirabil: Zeii sărbătoreau nunta lui Tbetis şi a lui Peleu pe Pelion, un munte din Tesalia. Însă Eris, rwcordia, pe care au trecut cu vederea să o poftească pentru ca prezenţa ei să nu le tulbure sărbătoarea, imaginează stratagema următoare: Ea ia un măr de aur, gravează pe el inscripţia 'Mărul 'sta celei frumoase', apoi îl duce cu sine şi îl aruncă în plin ospăţ. Şi iată că şi-l dispută Hera, jj*na şi Afrodita, care sfârşesc prin a cere arbitrajul lui Zeus. El se retrage şi îl însărcinează pe *”rmes să le conducă la Alexandru – altfel zis Paris – fiul lui Priam, regele troienilor, care îşi Pâ? Tea boii pe Ida.