Georges Dumezil

Ţ. Odată acolo fiecare îşi are darul ei pentru tânăr: domnia cea mai mare (|3anxeLav tt) v [ieytrr?] v) este oferită de Hera, supremaţia războinică (16 &v noXL|xo”; xpdttoţ) de către Aten? Cea mai

* Imnuri de izbândă, închinate de obicei lui Apollon. T„ * Ciuturile Ciprice (Kypria epe), atribuite lui Stasinos din Cipru, istoriseau începuturile Oboiului troian, premergând Modei. (, „Albert Severyns, 'Pomme de Discorde et Jugetnent des deesses', Phoibos, V, 1950-1951, 145-172.

* Personificarea divină a Discordiei.

Moaşă dintre femei (xijv xccxxctttiv twv vuvaixuv) de către Afrodita. Şi, îrvoindu-se cu aceasta: is îi atribuie premiul frumuseţii. Ajutat de ea, el se îmbarcă pentru Lacedemona unde o furj Elena, soţia lui Menelau. De aici se trage izbucnirea între greci şi troieni a Războiului de Zece Ca de obicei în Grecia, complicaţia filologică a acestui dosar este extremă. N punctul nostru de vedere, aceasta nu are importanţă. Oricare au fost vicisk iinile istorisirii, acesta este resortul conceptual comun tuturor scenelor figurate şi tuturor povestirilor pe care le luăm în seamă, fără a uita că nu trebuie se conchidă sumar din data primei atestări asupra datei de formare a unei; ende7. Nu este necesar să se sublinieze conformitatea acestui resort cu strucra celor trei funcţiuni: un vechi mod tradiţional, indo-european, de gândire servit la justificarea prăbuşirii Troiei, împreună cu alte motive ale mâniilor/ine.

Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că Hera, Atena, Afrodita ar fi şi ele, fiecare totalitatea ei şi în toate funcţiile ei, moştenitoarele unor concepţii indo-europene. Mpotrivă, judecind după numele lor, care nu au etimologie indo-europeană,; e probabil că ele au fost împrumutate de cuceritorii greci de la unul sau; ul dintre popoarele care îi precedaseră în insulele şi pe promontoriile pe care mau să le facă celebre. Care era, înainte de Homer, valoarea cea mai veche Herei? Prin ce se deosebea ea de Atena? Arheologia nu pune la îndemână: i decât material pentru dezvoltarea unor ipoteze subiective, ea nu le fundamtează, nu le dovedeşte: manualele cele mai savante, cele mai dogmatice, e mai entuziaste asupra 'religiei preelenice' sau chiar 'miceniene' nu au; i o putere împotriva acestei bariere a bunului-simţ. De altfel, puţin intereiză care au fost originile şi valorile miceniene ale fiecăreia din cele trei zeiţe, ţin interesează chiar şi ceea ce, în timpuri istorice, fiecare din ele poate face a poate fi în alte contexte literare sau de cult: în acesta, puternic structurat şi ientat, care nu le reuneşte decât pentru a le deosebia tributele, promisiunile, funcmile lor ţin, într-adevăr, respectiv de suveranitate, de războiul victorios şi de sa voluptate care este, ca şi fecunditatea şi sănătatea, un aspect al funcţiunii treia la fel de important ca bogăţia. Autorii răspunzători de Judecata lui. Râs au avut dreptate sau nu au avut, s-au conformat unor vechi semnalmente i le-au deformat când au ales aceste trei zeiţe miceniene, fără îndoială preele-: e, spre a le distribui în ideologia tripartită a cuceritorilor indo-europeni şi a: e din ele campioanele celor trei termeni ai acestei ideologii? Nu se poate: ide, cu toate că trebuie să credem că ei n-au pornit de la nimic şi că ceva, cele mai vechi semnalmente, sugera aceste utilizări. În orice caz, fapt este ei le-au ales. Numele nu sunt decât nume: chiar dacă cele trei figurante. R chema Margot, Fanchon, Catin în loc de Hera, Atena, Afrodita, nimic j. r fi schimbat structura temei, articularea rolurilor, învăţătura morală şi litică ilustrată de alegere ar rămâne aceleaşi8.

3. ALEGEREA FIILOR LUI FErtdÂJN.

Epopeea iraniană a utilizat şi ea tema alegerii, făcând-o să servească la plicarea unui eveniment tot atât de important ca, pentru greci, distrugerea oiei. Dar aici alegerea, sau mai curând alegerile, nu sunt făcute de unsing131 'A. Severyns, art. cât., p. 154, n. 17: După părerea mea, originalitatea poetului CânteceW trice este că a integrat definitiv episodul în complexul epic al războiului Troiei'.

8 Vezi, discuţia în, L'ideologie tripartie, MM. W. Potscher et M. Van den Bruwaene'. Lato”*': 1961, p. 524-529.

I erou, ci de trei – de trei fraţi care ajung totodată la o ierarhizare şi la o repartiţie geografică. Regretatul Marijan Mole a scos în relief în mod foarte fericit împreună cu variantele sale, episodul în care Feridon împarte lumea între fii săi9.

Majoritatea scrierilor pehlevi, precum Denkart sau Bundahisn, nu menţionează faptul decât pe scurt şi fără prea multe amănunte. Altfel stau lucrurile cu Ăydtkăr i Jămăspik*, al cărui text ÎJehlevi îl posedăm acum, reconstituit, pornind de la transcripţia parsi*, de către' Messina. Iată {Jasajul relativ la cei trei fii ai lui Ferâdiin: 'Din Freton se născură trei fii: Salm, Toz şi Bric erau numele lor. El îi chemă pe toţi trei pentru a spune fiecăruia din ei: „Am să împart lumea întreagă între voi, fiecare din voi să-mi {pună ce i se pare bun, ca să i-l dau”.

Salm ceru bogăţii mari (vae-hereh), Toz vitejia (takâkâh), iar Eric, asupra căruia era Gloria kavi-lor (xvarreh i kayân), legea şi religia (dăt u den). Freton zise: „Fiecăruia din voi să-i revină cee? Ce a cerut”. El dădu pământul Romei _ (zamâk i Hrom) până la ţărmul mării lui Salm iar Turkestanul şi deşertul, până la ţărmul marii, i le dădu lui Toz; şi Brănsaer-ul (împărăţia Iranului) şi India, până la ţărmul mării, îi căzură lui Eric. La o vreme [nepotrivită?]*, Freton ridică de pe capul său coroana şi o aşeză pe capul mi Eric, zicând: „Gloria mea este aşezată pe capul lui Eric, până în dimineaţa înnoirii întregii lumi vii,; o, tu, fie ca domnia şi stăpânirea asupra copiilor lui Toz şi ai lui Salm să aparţină copiilor tăi!”.

Văzând cum se petreceau lucrurile, Salm şi Toz ziseră: „Ce a făcut Freton, tatăl nostru, care n-a dat domnia nici fiului său mai mare, nici fiului său al doilea născut, ci fiului său cel mic? Şi ei căutară o clipă prielnică şi îl uciseră pe fratele lor Eric Nu s-ar putea exprima repartiţia funcţională într-un mod mai lămurit. Salm întrupează bogăţia, Toz este războinic, Eric alege legea şi religia. El va fi rege şi urmaşii săi vor domni peste urmaşii Ini Toz şi ai lui Salm. În calitatea sa de suveran, el este posesorul Gloriei tatălui său.

În ce priveşte repartiţia regiunilor pământului, ea corespunde, cum a subliniat-o Mole, 'condiţiilor politice ale epocii sassanide, în care doi duşmani principali ai Imperiului erau bizantinii (romeii) şi heftaliţii*, înlocuiţi curând de către 'turci'. Însă el susţine ipoteza că TQra, adjectiv care pare să însemneze 'puternic', a fost o denumire de clasă (cei puternici, războinicii), înainte de a căpăta o valoare etnică.

Alte texte iraniene, de exemplu Cartea Regilor, în cartea a Vi-a (238-302), introduc împărţirea lumii în alt fel, printr-o încercare în cursul căreia fiecare; rsonaj se defineşte printr-o atitudine caracteristică în faţa unui pericol, atiidine care corespunde psihologic alegerii din varianta precedentă. Iată rezumatul acestui text cuprinzător, făcut de Mole:

* 'Le partage du monde dans la tradition iranienne', Journal Asiatique, CCXL, 1952,

— 463, cu o 'Note complementaire', ibid., CCXLI, 1953, p. 271-273 (rectificând nota 1 de la I 457 a articolului din 1952). Mole subliniază, la p. 456 şi n. 5, că, deşi nu este menţionată în frţile păstrate ale Avestei, 'alegerea fiilor lui Freton' este totuşi [amintită], pe scurt, în textele pehlevi care rezumă nişte nasks pierduţi (Denkart, VII, 1, 26); el subliniază, de asemenea, p. 463, '. la fel cu cea despre originile Romei, această legendă iraniană combină un tablou etnic, geografic ife Romei, Turanul, Iranul) şi un tablou funcţional (bogăţie, vitejie, 'lege şi religie'). Vladimir 'norsky (Encyclopedie de l'Islam, s.v. 'Turan', col. 925) nu are dreptate când consideră caracterul c drept singurul primar, 'interpretarea' funcţională drept o inovaţie recentă (Mole, p. 460,

1 ' unirea celor două tablouri există deja în textul pehlevi al lui Ayătkăr i Jămăspik, de care nu dispunea.

Prorocirile lui Jamasp', dezvoltare a unei apocalipse zoroastriene mai vechi, tratând despre ' rşitul şi renaşterea lumii.

I Parsi, sistem de transcriere în scriere persană a celei pehlavi; ediţia amintită este G. Messina,

0 apocalittico persiano Ayătkăr i Zămăspik. I. Teste pehlevico, Părsi e Păzend restituto, tradotto Co'nmentato, Roma, 1933.

Ijia. * Interpretarea corectă a pasajului pare să o fi găsit J. C. Tavadia: 'Pe dată, coroana şi ier^ma [ridicându-le de pe capul său, Frgton.] „(Die mittelpersische Sprache und die Literatur, n „^thustrier, Leipzig, Harrasowitz, 1956, p. 125-126); 'coroana şi diadema' semnifică x'arreh, oria, pomenită imediat, în spusele tatălui. Tfu-le – *. Hului albi', care au năvălit în secolul V e.n. în provinciile răsăritene ale Iranului, luân- „i stăpinire şi întinzându-şi treptat puterea şi asupra Indiei nord-vestice.

După ce şi-a trimis cei trei fii In Yemen, Ferâdun aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea lor. Pentr^ îcerca, el se preface în balaur şi merge în întâmpinarea lor.

Văzând balaurul, primul dintre cei trei fraţi nu aşteaptă mult ca să o ia la fugă. Al doilea xicat, vrea să se ia la luptă neîntârziat. Când trebuie să te lupţi, ce importanţă are dacă te bat' 1 leu înfuriat sau cu un călăreţ plin de vitejie? Dar cel care adoptă comportarea cea mai dermr mezinul. Fiii regelui Ferâdun s-ar coborî ei oare până la înfruntarea unui balaur? Dacă acest auzit vorbindu-se despre el, ar fi trebuit să plece fără întârziere. Un crocodil nu trebuie să J! L în calea leilor. M Mulţumit de fiii săi, Ferâdun se retrage. Ea sosirea lor, le dezvăluie taina şi le dă nume potri cu atitudinea pe care o adoptaseră. Cel mai mare, care o luase la fugă, primeşte numele a i; al doilea, focos şi viteaz, cel de Tur, leul curajos pe care un elefant furios nu l-ar pate. Însă spre cel mai tânăr, îndrăzneţ şi prudent, se îndreaptă toată gloria sa. Iraj este un nuu, e nic de el.

Iată primul act, în care este dobândită diferenţierea funcţională a celor trei fraţi. În al doilea suprapune repartiţia etrică. Ferâdun împarte lumea în trei părţi. Salm primeşte Roma şi Octi ui, Tur-Turkestanul şi China, Iraj-Iranul şi 'şesul cavalerilor' (Arabia). Şi aici, distingerea fională nu este uitată. Salm este numit simplu 'domn al Occidentului, xăvar xudăy. Cât despr” este numit 'comandant al turcilor şi chinezilor', salar i turkăn u lin. Însă lraj nu este mima; an al Iranului', îrăn xudăy. El este cel care primeşte tronul şi coroana, precum şi toate însenj. Regale.

Nu e nevoie s-o spunem, distingerea celui mai tânăr iscă pizma fraţilor săi care uneltesc împ0. Lui şi sfârşesc prin a-l ucide. Conflictul milenar între Iran şi Turan începe.

Laşitatea i se potriveşte – în caricaturile simpliste – amatorului de aţii, iar temeritatea celui viteaz. Reacţia lui îraj, totodată inteligentă şi estuoasă, corespunde cu două aspecte ale primei funcţiuni.

4. ALEGEREA FIILOR LUI WILHELM CUCERITORUL.

I/a celălalt capăt al lumii indo-europene, o alegere foarte apropiată de cea ilor lui Ferâdon a fost pusă pe seama fiilor lui Wilhelm Cuceritorul. Dosafoarte complex, care reuneşte numeroase exempla medievale, ba chiar şi oveste islandeză, a fost sârguincios întocmit şi analizat de către colegul; ru folclorist de la Berkeley, Archer Taylor, cu ajutorul lui Lucien Gerschel.

— A elaborat sub forma unui frumos articol din Fabula, 7, 1965, p. 97 -11410, pot cita aici decât o variantă, cea din Scala Coeli, enciclopedie dominicană sxemftla redactată în prima jumătate a secolului al XVI-lea (p. 103): Refert Historiographus. Quod fuit în Anglia quidam illustris rex: dignus memoria: diviciis ens: non solumillis: que sunt conveniens bonis et malis. Verum etiam illis que animumfe* entum: virtutibus honestis moribus et gratiis. Îs tres filios habuit quos quantum valuit iustis onestis moribus enutrivit. Cum igitur în extremis vite sue positus de herede regni solfcitus iaret volens experiri quis f iliorum suorum sapentior esset et quem heredem pre aliis constituentleliberans per quem modum experire posset: acquisito primogenito ait illi. Fiii carissime şi „e s deum esse et tibi iuxta votum tuum me velle satisfacere. Quid est în mundo quod plus e'1_ 3 et amplius exoptares. Cui filius. Eligerem procul dubio ut essem fortissimus hominutnQue est ratio queso: ut eligeres istud, pre omnibus. Et iile. Ut possem inquit omnes howmeimperio subiugare omnes inimicos meos devincere. Tune rex illo licentiato iussit venire secuiw0 turn et facta supradicta questione: respondit. Eligerem inquit pater ut essem pulcherrimus h0'1,. Cui rex. Huius tue electionis causam scire desidero. Ut omnes homines ad amorem meu* liaritatem elicerem: et sic me regem super omnes alios propler meam speciositatem statuerent. ^ illum abcedente et minorem iussit venire. Qui facienti questionem quam fecerat aliis ille na maturitate respondit. Eligerem inquit pater ut collum meum ita magnum esset ut co- 3. Non sicut desideravit philosophus Epigorius Pictagoras tanquam delicatus ferculorum sap ^: sed potius ut verba singulorum din ante în ore meo discuterem. Admirans rex illius tantam r iam ceteris illum pretulit et heredem regni constituit.

10 'What bird would you choose to be î' – a Medieval Tale'. Titlul corespunde unu1 p de variante.

Adică aproximativ: Istoricul relatează că în Anglia a fost un rege vestit şi vredric de amintire, avut nu numai intru bogăţiile care convin atât celor răi cât şi celor buni, ci şi întru virtuţile care îmbogăţesc sufletul, gj avu trei fii pe care-i crescu pe cât putu potrivit regulilor moralei. Ajuns la capătul vieţii, se eocupă de moştenirea sa şi vru să descopere care din fiii săi era cel mai înţelept, ca să facă din el Moştenitorul său. Bl cugetă la felul de a-i pune la încercare şi chemindu-l pe cel întâi născut îi zise: prea scumpul meu fiu, presupune că eu sunt Dumnezeu şi că vreau să-ţi îndeplinesc dorinţa, ce ai ale^e şi ţi-ai dori mai presus de toate celelalte pe lume?' 'Aş alege fără şovăire, răspunse fiul, să Ha'oel mai viteaz* dintre oarr-yii'. 'De ce această alegere?', întrebă regele. 'Pentru a putea, zise fiul să-î Pun Pe toi* oamenii sub puterea mea şi să-i birui pe toţi duşmanii mei. Regele îi spuse să plece, îl chemă pe al doilea şi îi puse aceeaşi întrebare., Aş alege, spuse tânărul, să fiu cel mai frumos dintre oameni'. 'De ce această alegere?', îl întrebă regele. 'Pentru a dobândi dragostea şi afecţiunea tuturor oamenilor şi pentru ca să mă facă rege cu precădere faţă de toţi din pricina frumuseţii mele'. Regele îi zise să iasă şi-l chemă pe cel din urmă. La aceeaşi întrebare, acesta răspunse -u niinte foarte chibzuită: 'Tată, zise el, aş alege să am gâtul la fel de lung ca cel al cocorului; ^u pentru aceeaşi pricină ca filosoful Epigorius Pictagoras care nu se gândea decit să se desfete fflai îndelung cu gustul bucatelor, ci mai curând pentru ca vorbele fiecăreia din spusele mele să piardă mai multă vreme până să iasă din gura mea'. O atât de mare înţelepciune stârni admiraţia regelui: ei îl ţinu mai presus de ceilalţi şi îl puse moştenitor al regatului său.

Astfel se găsesc definite trei moduri de dobândire a puterii: prin forţă şi victorie, prin frumuseţe şi farmec, prin prestigiul înţelepciunii – ultimul, bineînţeles, fiind mai presus de celelalte două.

Archer Taylor comentează în aceşti termeni totalitatea variantelor (p. 108): Although this story does not rest on any historical facts that we know, its characterization of William the Conqueror's three sons has a rough sort of truth to it and some very instructive connections with an old system of social organization. According to Orderic Vitalis (Historia ecclesiasetica, VII, 15, 16, VIII, 1) Robert, who warred against his country, received the duchy of Normandy; William Rufus the kingdom of England; and on leaming that he had been overlooked, Henry asked în tears, 'And I?' and was given five thousand pounds. Our story and the historical event can be interpreted în terms of the three social functions defined by Georges Dumezil. These are the ruler, the warrior, and the mau of peace, business, or social aims generally. William Rufus

; s the king; Robert is the duke and warrior; and Henry has his financial reward. This theme of the three functions runs through all the versions of our tale, being now intelligently used and now distorted by a narrator who did not clearly perceive its pertinence. [Deşi această istorisire nu se itemeiază pe nici un fel de fapte istorice pe care să le cunoaştem, caracterizarea pe care o dă Mor trei fii ai lui Wilhelm Cuceritorul cuprinde în sine un miez brut de adevăr şi anumite legături toarte instructive cu un vechi sistem de organizare socială. Potrivit lui Orderic Vitalis (Historia tcclesiastica, VII, 15, 16; VIII, 1), Robert, care a purtat război împotriva ţării sale, a primit duca-

1 Normandiei; William Rufus, regatul Angliei; şi aflând că a fost trecut cu vederea, Henric a întrec '„lăcrimat: 'Dar eu?' şi i s-au dat cinci mii de lire. Povestirea noastră şi evenimentul istori-

11 interpretate în termenii celor trei funcţiuni sociale definite de Georges Dumezil. Ele sunt suve-

^nl, războirâcul şi omul păcii, al afacerilor sau al ţelurilor sociale îndeobşte. William Rufus este

— Gele; Robert este ducele şi războinicul; iar Henric îşi are răsplata bănească. Această temă a celor

1 funcţiuni străbate prin toate versiunile povestirii noastre, fiind când folosită inteligent, când orraată de un povestitor care nu a perceput lămurit pertinenţa ei.] Ceea ce mi se pare cel mai izbitor este că nici acel exemplum din Scala [* nici celelalte variante de acelaşi tip nu se întemeiază pe structura celor Stări medievale: înţelepciunea, puterea, frumuseţea fac referire directă la Qcipiile funcţiunilor [indo-europene], întâlnindu-se, peste două continente, ejas, cu bala şi cu rupă pe care zeul Indra le pierde succesiv prin păcatele Exact 'cel mai tare'. Vezi, mai sus, p. 79.

5. VISUL LUI SOLOMON.

Alegerea lui Paris, cuprinsă cel mai târziu în secolul al Vll-lea în Cânt Ciprice, este independentă de speculaţiile care, de la şcoala pitagoricin^' Platon, au redat o oarecare viaţă filosofică ideologiei celor trei functiuii-4 ^ totul uitată în practica Greciei. X' eu Secolul al Vll-lea este o dată timpurie pentru Grecia, dar târzie Orientul Apropiat în care indo-europenii intraseră de multă vreme pe dif ^ porţi. Hitiţii, luviţii etc, strămoşi ai lidienilor, fără îndoială, ca şi ai licien î* aristocraţia 'paraindiană' care dăduse supuşilor ei huriţi o stăpânire etern-' asupra Eufratului; verii tracilor care ocupaseră Frigia şi o ramură a căr ^ către această epocă, crea Armenia: toate aceste popoare – avem, după Ta' dovezi sau indicii – aduseseră cu ele explicaţia lor asupra societăţii şi a lv, a*: prin cele trei funcţiuni. Fără îndoială că aduseseră, în povestiri mai'mult ^ mai puţin asemănătoare Judecăţii lui Paris şi tema alegerii, căci ea pare ^ fi fost utilizată, în secolul al VlII-lea, de unul din primii biografi ai lui Sol^ mon, într-un episod pe care ceea ce ştim, de altfel, despre ideologia evreil°' din acea vreme nici nu-l explică, nici nu-l pregăteşte. Lui Geo Widengren fi revine meritul de a fi apropiat, în condiţii plauzibile, Alegerea lui Solomon de Judecata lui Paris12.

Ceea ce prezentau semiţii mediteraneeni, scriitorii de la Ras Shamra*, ca şi autorii psalmilor, este o temă diferită, cea a Cererii. Desigur că oricine cere un lucru face o alegere, prin aceea că lasă la o parte masa restului. Dar nu este vorba de o alegere adevărată decât atunci când ceea ce este neglijat se poate număra şi, real sau virtual, este dinainte numărat. Or, iată exemplele pe care le-a adunat G. Widengren.

Da Ras Shamra, în 2 Aqhat, VI, 31, zeiţa 'Anat, care doreşte un obiect miraculos pe care-l posedă eroul Aqhat, îi propune un preţ bun: Ascultă, scutiere Aqhpt I Cere bani – ţi-i voi da, aur – ţi-l voi acorda. Dar dă-roi arcul tău 1 Aqhat refuzând, ea ridică preţul: Cere viaţa, scutiere Aqhat! Cere viaţa – ţi-o voi da, nemurirea – ţi-o voi acorda. Voi face să numeri tot atâţia ani ca Bacal, tu vei număra cu zeii tot atâtea luni câte a văzut Ba6al.

Nesocotitul Aqhat refuză iarăşi, spre nenorocul lui.

Mult mai târziu, în Israel, doi psalmi, din cei pe care şcoala scandinav. L-a identificat drept 'psalmi de înscăunare regală', prezintă, cu o remarca concordanţă de formulare, cereri foarte apropiate.

În 2, 7-8, Yahve vorbeşte Unsului său, regelui Israelului: El mi-a zis: 'Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am zămislit.

Cere-mi şi îţi voi da neamurile drept moştenire şi marginile pământului în stăpânire'. Tiveân 21, 4-5, este vorba de binecuvântările date regelui de către Căci i-ai ieşit în cale cu binecuvântări întru fericire, i-ai pus pe cap o coroană de aur. El ţi-a cerut viaţa şi tu i-ai dat-o: zile îndelungate în veacul vecilor.

12 Kungar, Profeter och Harlehiner, 1961, p. 36-42 ('Salomos vishet och Parl^x j.e. fl- * Promontoriu în Siria, cu ruinele puternicului oraş Ugarit (secolele XXX -X do” r Se poate conchide din aceste texte, împreună cu G. Widengren, că, lj onarea sa, regele Israelului îi făcea deschis lui Yahve o 'cerere' pe cad, se crede că o va împlini. Cea din 2, 7-8 pare să îmbine cucerirea ş ea* cealaltă se întâlneşte cu propunerea lui 'Anat către Aqhat, 'viaţa' Pliată tinzând spre nemurire.

Nimic în aceste texte nu presupune o ideologie tripartită despre care, încă a fă Biblia nu conţine altă expresie decât un pasaj din Ieremia, 9, 22-23

% Afuâsinta 23-24), care nu o enunţă decât ca s-o condamne şi s-o opună

— -toasei tradiţii israelite care reduce totul la Yahve singur; şi, de asemenea, osul vis prin care se inaugurează, o jumătate de mileniu după Ras Shamra.

Îfvnnia iui Solomon13.

La începuturile domniei sale, într-adevăr (7, Regi, 3, 4 – 13), adormit pd

— Uimea Gabaon, Solomon îl vede în vis pe Yahve care îi spune, după pro qtJ psalmului 2, 8, pur şi simplu, fără să orienteze cererea pe care o pro

3 Cere ceea ce trebuie să-ţi dau (S'al mah etten lăk) '. Plin de umilinţă, cunoscându-se a fi 'tânăr de tot', fara 'sa ştie nici sa iasă, nici sa intre' barte pios – ca şi al treilea fiu al lui Feridqn care cere 'legea şi religia' -

Solomon răspunde lui Dumnezeu (9): Dă slugii tale o inimă care ascultă (elb Somea) pentru ca să judece poporul tău şi să deose bească intre bine şi rău, căci cine ar putea judeca poporul tău, care este atât de mare la număr?' Yahve apreciază acest răspuns modest şi înţelept. El zice (11 – 14): Pentru că ai cerut acest lucru şi nu ai cerut pentru tine nici zile numeroase (yămâm rabbâm) nici bogăţia („oier) nici viaţa duşmanilor tăi (nepeS 'oyabeyA”), dar ai cerut pentru tine priceperea şi judecată (hăbân lismoa mispât), iată că am făcut cum ai zis: iată că ţi-am dat o inimă înţeleaptjj şi pricepută (Ub hăkăm v'năbdn), cum nimeni n-a avut înaintea ta şi cum nimeni nu va avea după tine. Şi în afară de asta, ceea ce nu ai cerut, eu ţi-am dat: bogăţie şi slavă (gam-'d$er gam- -kăbod), cum nimeni n-a avut dintre regi. Şi dacă vei păşi pe calea mea, păzind legile şi poruncile mele, cum a păşit tatăl tău David, îţi voi lungi zilele (v'ha araktî et-yămeykă) '.

Vedem că Solomon se conformează datinei pe care o reproduc psalmii: a propunerea lui Dumnezeu ('cere-mi.') el răspunde printr-o cerere unică.

I Dumnezeu este cel care, unind ceea ce regele ar fi putut zice cu ceea ce us, _ recompune un 'tot', sau mai degrabă două, care nu coincid în întreie şi dintre care primul este foarte aproape de 'tiparul' indo-european, prea iat, socoteşte Widengren, pentru a fi independent de el.

Rerile pe care Dumnezeu le prevedea şi cea pe care regele a formulat-o nt: Viaţă lungă; 2. Bogăţie; 3. Moartea duşmanilor; 4. Înţelepciunea rearurile pe care Dumnezeu le acordă sunt: 1. Înţelepciunea regală; 2.

; aţie şi 3. Glorie; 4. Viaţă lungă. Cele două liste ar trebui să fie echivalente, id ca Dumnezeu o anunţă pe a doua zicând: 'Ceea ce tu n-ai cerut trei termeni ai celei dintâi) eu ţi-am dat'. Totuşi este o divergenţă de ai treilea termeni. Gloria, kabod, este, în Biblie, ' un concept foarte Propriu- °artmcopP.lex care nu desemnează decât în mod excepţional gloria