Un*.
Şi Kavi Usan – unele tipuri epice, regale sau nu, datând din vremea unităindo-iranice, eventual şi mai vechi.
* Dar omologia nu depăşeşte această orientare generală. Ea nu se înscrie i ales, în formulele de compoziţie a dinastiilor.
Şirul regilor preahemenizi, în Iran, prezintă o structură simplă. Multiditie în primele documente, adusă mai târziu la unitate prin filiaţii artificiali uneori nesigure, poate fi împărţit din unele puncte de vedere, după cum a tat S. Wikander, în cadrul celor trei funcţiuni.
1. După personajele cosmogoniei, trei regi se înşiruie, solidari în prezentafăcută de Avesta. Numai primul e propriu-zis Parafata, 'creat înainte, mul', dar tradiţia a extins repede titlul la cei trei pe care, după forma luade acest nume, îi numim 'Peshdadieni'. Sarcina acestor suverani universali, icestor, primi regi', sarcină religioasă şi organizatorică, a fost să civilizeze îea şi să o dispute demonilor ca atare. Sub numele lor avestice, sunt Hao-riha Parasăta, Taxma Urupi şi, cel mai vestit, Yima Xsaeta, Jamsâd din pee.
2. După o perioadă confuză, pe care variantele au populat-o diferit, îne o serie de regi de alt tip, Kavi, 'Kayanizii', a căror misiune este să apere nul, la care se mărgineşte după drept domnia lor, împotriva agresiunilor vetlor, mai cu seamă ale celor din nord, turanienii. Ultimul dintie Kayuizi linie dreaptă pune pentru o vreme capăt luptei ucigându-l pe cel mai temut tre duşmani. Toate acestea transpun în termeni omeneşti tipuri şi eveninte mitice. Încă plină de minunăţii, această perioadă este esenţialmente o ioadă de război.
3. Câteva domnii încheie, în epopee, lista regilor preahemenizi. Sunt domnia Ivuhrăsp şi Gustăsp, apoi a lui Spandj^ăd, apoi a lui Bahman, apoi a unei iei, Humăy. Darmesteter remarcase deja 'dificultatea pentru Avesta şi epo-: de a-i lega pe Aurvataspa [= Dtthrăsp] şi Vistăspa [= Gustăsp] de dinasprecedentă, a Kayanizilor: I^uhrăsp îi succedă lui Kay Xosrau [= ultimul yanid] nu se ştie de ce şi cum şi pehlevanii*, ca şi noi, se întreabă de unde e'. Asupra acestor ultimi suverani, în lumina mitologiei indiene, indo-irae a celor trei funcţiuni, S. Wikander a făcut observaţii judicioase, care fac ibabil ca ei, venind după Peshdadieni şi Kayanizi, să ilustreze anumite aspecale funcţiunii a treia3.
Înscăunarea lui I/uhrâsp, scrie savantul suedez, nu însemnă doar o schimbare de dinastie e capitală [Balkh, Bactra], ci şi o mare schimbare în turnura şi materialul povestirii din Sliăhneh. Evenimentelor fabuloase şi supranaturale din prima epocă le urmează timpuri mai calme ondiţii mai omeneşti. Mai există războaie, dar supranaturalul şi fantasticul au dispărut. Femeile: ă un rol destul de mare, ultimul suveran din această dinastie e chiar o femeie. Noldeke, obserd această 'schimbare de atmosferă', adaugă că numai aventurile lui Rustam mai ţin de genu ranatural şi mitic care era dominant în vremurile anterioare.
S-ar putea eventual cu oarecare verosimilitate scoate în evidenţă că această nouă atmosfera ectă ideologia stării a treia. Dar ar rămâne şi ar fi cel mai important, de pus întrebarea de 'istoria' începe să reflecte această ideologie tocmai începând de la Luhrâsp.
Numele Năhâd [= Anăhită, nevasta lui Gustăsp] nu e singurul care dă o orientare către mrţ irâsp (Aurvaţ. Aspa) e numit o singură dată în Avesta şi anume ca adorator al zeiţei Anâhrta ist 5, 105). Atunci Balkh [care de fapt n-a fost capitala Iranului în nici o epocă] apare m st punct al povestirii poate pentru a pregăti legenda lui Zoroastru, dar poate şi pentru că Bac
* 'Eroii' în epoca epopeii naţionale iranice. 3 Ari. Cât., p. 317-319.
U tra-Balkh era celebră pentru templul zeiţei Anaitis şi pentru că mai multe personaje din legend lui Zoroastru ne sunt cunoscute întâi ca adoratori ai acestei zeiţe.
În plus, raportul dintre Luhrâsp şi Gustăsp e cu totul aparte. Primul nu împlineşte ni (faptă, nici ispravă; toată domnia i se mărgineşte la un conflict cu fiul său şi la călătoria pe cai 0 face acesta la Rum (Bizanţ) ca să o cucerească pe prinţesa Kităyun-Năhâd. Apoi el abdică î favoarea acestui fiu şi se retrage în templul din Balkh. Se spune că el şi Gustăsp au domnit sută douăzeci de ani fiecare: e singurul caz în care aceeaşi durată a domniei e atribuită la de regi succesivi. Se poate adăuga că sunt singurele cazuri în care regi ai Iranului poartă nume com puse cu aspa, cal'.
Ne aflăm în posesia unor date destul de preţioase pentru a începe să întrezărim o temă mite logică indo-europeană: 'Dioscurii în slujba unei^ zeiţe'. Numele Luhrăsp-Guuăsp, asociate ambel num°lui divin al Anăhitei, amintesc de vedicii As'vinau, acei zei gemeni, adesea asociaţi unei zeiţe 81 căror nume conţine radicalul asva-c? L'. Luhrâsp nu e decât un palid, impersonal şi inactn dublet al lui Gustâsp, la fel cum în tradiţia vedică cei doi Asvini sunt prezentaţi ca avânc exact aceleaşi atribute şi aceleaşi funcţiuni. Egalitatea timpului lor de domnie e inc; o expresie a acestei echivalenţe gemelare. Se recunosc aici soluţii date problemei difi cile pe care nu se putea să nu o pună transformarea unor tipuri mitice în personaji storice. Aceeaşi dificultate a fost rezolvată în mod analog în ceea ce priveşte focul sacru lega' tradiţional de cultul gemenilor: Ădhur Burzân, întemeiat de Luhrâsp şi Adhur Mihr Burzân, în temeiat de Gustăsp, nu sunt, evident, decât dublarea artificială a numelui focului sacru al stări a treia; profitând de o prezertare a focurilor care nu mai e sistematică şi simultană, ci cronologici şi succesivă, se va fi repetat numele acestui foc cu o uşoară variaţie şi se vor fi scos astfel dou: focuri, după cum se scoteau doi regi din gemenii divini. Şi cum marea zeiţă şi gemenii divin sunt strâns legaţi, cultul focului – şi capitala – a fost situat la Balkh unde Anăhită avea ui centru de cult important. L! _ S. Wikander a subliniat apoi în ce fel, luminate de ceea ce ştim despn ideologia trifuncţională indo-europeană şi despre expresiile sale teologice şi mi tologice, aceste date capătă un sens unitar4: Dacă tripartiţia îramcă e identică cu tripartiţia, mai bogată şi mai complexă, a indo-euro penilor, această ultimă parte a istoriei legendare iranice devine inteligibilă. Mai mult: într-o mart măsură apare ca o expunere coerentă a acestui ansamblu conceptual în întregime. Se lămuresc ma ales trei puncte:
1. Legătura dintre focul stării a treia şi mitologia Dioscurilor e necesară, rezultat cu atâl mai remarcabil cu cât Iranul nu mai cunoaşte vreun mit dioscuric propriu-zis.
2. Tot normal este şi rolul c*escut jucat de femei în această parte şi nu numai Năhâd-Anâ hită, care aparţine mitologiei Dioscurilor, dar şi regina Humăy (deja în Avesta, Humăyă este asocia tă lui Vistâspa în cultul unor divinităţi feminine): acest fapt nu e decât reflexul epic al faptulu mitologic că zeiţele cele mai bine caracterizate aparţin nivelului funcţiunii a treia.
3. În opoziţia dintre noua dinastie şi vremurile dinaintea ei, nu e vorba numai de distincţii dintre a doua şi a treia funcţiune, ci de această distincţie mai profundă care opune în mod soli dar primele două funcţiuni celei de a treia. Deci, pehlevarii opunându-se promovării regale a Iu Luhrâsp corespund pe plan epic la ceea ce este pe plan mitic Indra opunându-se admiterii Asvini lor la sacrificiul somei. Apărându-i alegerea neaşteptată, Kai Xosrau subliniază că Luhrâsp est” Şi el de origine regală, de vreme ce descinde din regele Hosang: în termeni rituali aceasta înseam Bă că Atur Burzen Mihr, focul stării a treia, este egal cu celelalte pentru că a fost instituit, cL Şi celelalte, de Hosang, după cum declară în mod expres 'tradiţia religioasă'.
Atâtea presupuneri concordante duc într-adevăr la ideea că, până la, Dără cel bătrân' (Dărăb), în care se contractă în întregime, la belle epoque' a imperiului ahemenid, istoria reală, presupunând că există aici o astfel de istorie, a Rost regândită, turnată din nou în tiparul celor trei funcţiuni, care i-a furnizat trei mari diviziuni naturale împreună cu tipul evenimentelor care se produco fiecare. Utilizare total diferită, după cum, se vede, de aceea care în India, „jji interiorul unui cadru dualist mai vast, a dat naştere echipei celor cinci Păndava – regele drept, cei doi războinici, gemenii serviabili: nu mai e vorba ue un tablou simultan al funcţiunilor, făcând să reiasă într-o acţiune comună colaborarea armonioasă a specialităţilor lor, ci de o succesiune de tablouri, fădttd să reiasă diferenţele. Am pus-o în legătură cu apariţia succesivă a func-
4 Ibid., p. 320.
Iilor sau a părţilor de funcţiuni la începutul 'istoriei' romane, în domniile Romulus şi Numa, fondatori în mod diferit religioşi şi legaţi de Iuppiter îi Tullus Hostilius, strict, agresiv războinic; şi a complexului Ancus Mar', sub care se pun bazele puterii economice şi ale prosperităţii8. Am pus-o sgătură şi cu seria primelor domnii în istoria Skjoldungar-ilor, a întemeietod, Scioldus, imitat după marii Valdemar istorici, prganizatorii şi legislatoegatului Danemarcei; a lui Gram, imitat după zeul Porr; apoi ale lui Hadinşi Frotho, reproduşi respectiv după cei doi mari zei Vani, Njordr şi Freyr” -yn şi Brinley Rees au propus interpretarea după acelaşi model şi a cadrelor atribuite locuitorilor succesivi ai Irlandei şi sistematizarea epică a ţii Năvălirilor7.
Lista regilor strămoşi ai eroilor Mahăbhăratei răspunde altui scop. Nu are oare în sine şi nu are structură proprie. E menită numai să-i vestească, să-i gătească pe fraţii Păndava printr-o istorie a dinastiei cât se poate de prestiisă şi abundentă. Căci aici, ca întotdeauna şi în ciuda relativei scurtimi a lunerii, India a avut o viziune largă. Genealogia fraţilor Păndava e forţă: 1. Dintr-un mic număr de termeni celebri şi coloraţi, spaţiaţi în listă, spre care tradiţia avea multe de spus şi dintre care mai mulţi sunt eponimi erschimbabili ai neamului întreg (fraţii Păndava şi verii lor sunt numiţi Bhăa, Kaurava, la fel de bine ca şi Paurava, după PQru, Kuru, Bharata); 2-tr-un număr mai mare de termeni de umplutură, care nu sunt decât nunumere şi al căror unic rol pare de a fi acela de a lungi lista, de a anexa lastiei o durată mai impunătoare. Mulţi dintre aceşti 'termeni zadarnici' împrumută de altfel numele de la ultimii 'termeni substanţiali', sau chiar la eroii care vor fi activi în evenimentele poemului: astfel, între Kuru şi ntanu, bunicul lui Păndu, una din variante inserează, printre şase termeni, Parikşit şi un Bhlmasena; or, Parikşit va fi, la sfârşitul Mahăbhăratei, nu-: le restauratorului dinastiei, iar Bhâmasena este un alt nume al lui Bruma, doilea din cei cinci Păndava; în acelaşi interval între Kuru şi Santanu, ă variantă inserează, printre numai trei termeni, un Janamejaya, apoi un irtarăşţra care are deja drept frate, între alţi şapte, un Păndu; or, Janamejaya fi numele fiului şi urmaşului lui Parikşit în 'fiostbharatica', iar Păndu şi Dhrtatra sunt, ca nepoţi (putativi) ai lui îăntanu, tatăl şi unchiul (putativi) ai fraor Păndava.
A fost vorba de variante. Într-adevăr, după un procedeu pentru care mai ît multe alte exemple, poeţii Mahăbhăratei au juxtapus, în două părţi învelate ale introducerii (I, 94 şi 95), două genealogii în care 'termenii zadarnic^ feră considerabil în trei pasaje, a doua fiind înzestrată mai îmbelşugat îoca: cât prima; dar în ambele texte, 'termenii substanţiali' sunt aceiaşi şi se pre' ată în aceeaşi ordine. Din eponim în eponim, schema este următoarea:
5 Mit şi epopee, I, 1984, p. 271 – 274. Heur et malheur du guerrier, p. 14-17.
Du mythe au roman: la 'Saga de Hadingus' et autres essais, 1970, apendice II.
'Celtic Heritage, 1961, p. 108-117.
I. Evident, genealogia urcă până la zei şi până la cei mai abstracţi. Iată începutul, până la tatăl primului eponim, Ptâru, în lista din I, 94 (cea din I, 95 este identică, dar începe abia cu Vivasvat).
PrajăpaU.
Pracetas Oaksa i ^~3: -l toate făpturile zeu Aditya, Vivasvaf Yama
1 Mânu
1 fiica sa, iţa
— Pururavas Ayu
1 Nahusa Yayafi începând cu Purflravas, toţi termenii sunt 'substanţiali', adică au un caracter şi aventuri. Descendenţa lui Yayăti e complexă şi rezultă din două căsătorii: Kavya Usanas
1 DevayănT + 1 Yayăti _1
Un rege al demonilor (Vrsaparvan), 1 + Sarmisfha
1 doi fii
1 trei fii, dintre care Puru e cei mai mic II. După Ptâru şi în descendenţa sa, primii 'termeni substanţiali' întâlniţi sunt Duşyanta, soţul uituc al îakuntajei şi fiul lor Bharata, al doilea eponim, între Ptâru şi Duşyanta, lista din I, 94 inserează cinci 'termeni zadarnici', cea din I, 95, cu mult mai mulţi: şaptesprezece.
III. Între Bharata şi, în descendenţa lui, Samvarana, tatăl lui Kuru care este al treilea eponim, numărul de 'termeni zadarnici' este de patru în 1,94 S1 de cinci în I, 95. Kuru se naşte în condiţiile următoare (I, 94): RokŞ0 Soarele Samvarana + Tadaâf ' L_-rKuru Mit şi epopee IV. Între Kuru şi primul personaj care aparţine propriu-zis acţiunii poelui, îăntanu, 'termenii zadarnici' sunt trei în I, 94, şase în I, 95. S-a bit pe larg despre Săntanu, soţiile şi copiii lui, în prima parte din Mit şi pee, I: să ne oprim aici asupra tatălui celei de a doua neveste ale sale:' i Pratâpa Vasu Upancara Ganga Sanranu SatyavatT +
_I l_ Devavrata (Bhişma) Citrăngada Viatravârya Vyâsa (fard copil) (fârâ copiii (tată putativ (tata real al lui) al lui:)
I Ohrararăstra Panclu Vidura cei o suta de 'wen răi' ai fraţilor Păndava (tatăl putativ al celor) cinci Păndava „buni' dintre care Arjuna I Abhunany'j Pariksit (fără copil) Janamejaya Studiul făcut asupra lui Kăvya Us'anas (primul tablou) arată că 'termei substanţiali' ai acestei lungi dinastii şi cei care îi precedă imediat pot utinua tipuri foarte vechi pe care 'istoria' iraniană, eventual şi alte literaturi: do-europene, le-au putut folosi altfel.
Este semnalat astfel, dacă nu delimitat, un câmp vast de cercetări comparare. Cu titlu de exemplu, al treilea studiu din cartea de faţă va fi consacrat îuia din aceste personaje, cu siguranţă important, pentru că e tatăl priinui din cei trei eponimi şi probabil vechi, pentru că e legat ca ginere de micul, indo-iranicul Kăvya Us'anas: Yayătî (priinul tablou), pe lângă care aliază îl va impune pe Vasu Uparicara (tabloul al patrulea).
PARTEA A TREIA.
INTRE ZEI ŞI OAMENI: UN REGE (Yayati, Yima, Eochaid Feidlech) To the Members of the Haskell Lecture Committee: Dean Brauer of the Divinity School, Dean Streeter, Dean of the Humanities, Prof. Eliade, Prof. Kitagawa, Prof. Long, To the Teachers and Students of the University of Chicago, To Prof. Zwi Werblowsky.
Şi este Venus întinzând adăpători cumplite Spre caii lirici frânţi de tulburare.
Femeia. Paris Da, pentru mine, pentru mine înfloresc, pustie!
Voi ştiţi, grădini de ametiste, tăinuite Fără sflrşit în hăuri savante, uluite, Aur ce-ţi porţi lumina cea dinţii, necunoscut Sub somnul sumbru al ţarinei dintru început.
„Voi, nestemate-n care, giuvaer curat, a mea privire îşi ia cu împrumut melodioasa ei sclipire Metale care daţi fatala strălucire A părului meu tânăr şi greaua-i unduire!
Mi-e drag în spaima fecioriei să trăiesc Cuprinsă-n pletele ce mă-ngrozesc Ca pe-nserat, ascunsă în culcuş, reptilă De neatins, să simt, în carnea inutilă Lucirea rece-a palidei lumini curate, Tu care pieri, tu care arzi de castitate, în gheţuri noapte albă şi-n zăpadă cruntă 1 Irodiada, scenă INTRODUCERE.
Comparaţia dintre indianul Yama, fiul lui Vivasvat şi omonimul său nian Yima1, fiul lui Vlvarihat, se loveşte de o dificultate care poate fi formul pe scurt: Yima nu corespunde cu Yama decât printr-o parte restrânsă a ahturilor şi funcţiilor sale; restul, mai considerabil, nu numai că nu reaminte nimic din ceea ce ştim despre Yama, dar pare puţin compatibil cu tipul '. Iată întâi în ce fel, de o parte şi de cealaltă, se prezintă perechea tată-fi Vedicul Vivasvat se defineşte printr-o contradicţie: în acelaşi timp ţ strămoş al omenirii şi zeu, al optulea şi ultimul dintre Ăditya, zeii suvera Această a doua stare civilă, la care face aluzie $V, X, 72, 8 şi 9, e dezv tată în mai multe Brahmane şi explicată printr-un soi de păcat strămoşesc lui Aditi, mama fraţilor Ăditya. Ea dăduse naştere, în perechi, celor şase Ădit propriu-zişi – lui Mitra şi Varuna, apoi celor doi auxiliari ai fiecăruia – m când cu evlavie şi smerenie rămăşiţele unei fierturi oferite întâi zeilor primordii Sădhya. Dar, a patra oară, nădăjduind că folosul va fi mai mare, a mâncat întâi, înainte de a-i servi pe zei. Rezultatul a fost că unul din cei doi cot Indra, s-a_ ridicat cu mândrie spre cer şi s-a alăturat zeilor Ăditya (Va fi, şaptelea Ăditya'), pe când celălalt a căzut, în chip de 'ou mort', Mărtănc A fost nevoie de intervenţia fraţilor Ăditya ca să-i dea viaţă şi formă: acesta fost Vivasvat. Dar nu i-au dat ajutor decât cu condiţia ca el şi cei care vor naşte din el 'să fie ai lor', să le aducă jertfă. Vivasvat a fost deci prim sacrificator şi aceia dintre _oameni, urmaşii săi, care aduc jertfă după pil lui sunt apăraţi de către zeii Ăditya: îşi amână astfel moartea, momentul în ca vor fi primiţi de Yama, fiul lui Vivasvat.
Avesticul Vlvarihat n-are această complicaţie, nici această ambiguitat nu e^ decât un mare om din trecut, primul care a adus jertfă şi care, drept ti Plată pentru această frumoasă invenţie, a obţinut să-l aibă drept fiu pe Yim sub care moartea a fost multă vreme amânată.
E posibil ca Avesta să reprezinte starea cea mai veche, indo-iranică, tradiţiei, iar vedismul târziu – cartea a zecea din Rgveda şi Brahmanele Sa fi complicat formula, făcând din strămoşul omenirii unul dintre zeii
1 Ca să evit confuziile, păstrez grafia Yima pentru personajul iranian, rezervând Yama pent ce' indian.
A Ceea ce urmează e reluat după al doilea studiu din Rituels indo-europiens a Rome, 19 UAedes rotunda Vestae'); mulţumesc Editurii Klincksieck că mi-a îngăduit acest împrumut.
Ni minori: lista veche a celor şase Ăditya – în misterul cosmosului, Vd~ i şi cei doi adjuncţi, Dâkşa şi Îmsa; aproape de noi, Mitră şi cei doi adţi, Aryamân şi Bhăga3 – °ar fi căpătat astfel o prelungire, completând 'plavaruna' cu un zeu nu propriu-zis Ăditya, dar deosebit de strălucitor îra) şi 'planul Mitra' cu un om excepţional (Vivăsvat). Oricum ar sta Iuile, chiar în Rgveda, om totodată exemplar şi înălţat la nemurire sau zeu: ran heterogen, Vivăsvat e menţionat mai ales, ca şi corespondentul său itic, drept sacrificatorul originar.
Pe de altă parte, indienii vedici şi fără îndoială deja indo-iranienii îşi orgaseră ideile despre viaţă şi moarte în jurul lui Vivăsvat, strămoşul omeniân jurul lui şi al fiului său Yama. Doctrina vedică poate fi rezumată în câl cuvinte: Vivăsvat, fie prin meritele sale sacrificiale, fie ca adjunct al zeiaditya, a fost dezlegat de necesitatea de a muri, contractată, de pildă, la erea lui în chip de Mărtănda; dimpotrivă, fiul său Yama a murit şi noi după el, murim. Aşadar aşteptăm de la ei servicii diferite. Protecţiei lui asvat îi cerem nu o imposibilă nemurire pe pământ, ci o viaţă cât se poale lungă, o moarte naturală cât se poate de târzie; de la bunăvoinţa iui na, 'primul mort', 'călăuza noastră în moartf' şi curând 'regele târâui morţilor', nădăjduim o supravieţuire cât se poate de fericită în lumea dincolo: concepţia despre această fericire poate să varieze, variază în de-; ul timpurilor şi pare să fi rămas destul de vagă de-a lungul epocii vedice.; oate pasajele din imnuri care-i pun pe Vivăsvat şi pe Yama în legătură cu irtea, este exprimată această teologie. În primul rând, rugăciunea din faimoaitrofă 62 din Atharvaveda, XVIII, 3 (după o strofă 61 care-i cere lui Virat lipsă de primejdii, belşug de oameni, de vaci şi de cai): Vivăsvat să ne aşeze întru nemurire! Să plece moartea! Să ne sosească ne-moartea! Să-i ocro-: ă pe aceşti oameni până la bătrâneţe! Vieţile lor să nu meargă la Yama!
Apoi AV, XVIII, 23, 2, în care poetul se linişteşte constatând că este gătit de ambele părţi, pentru lumea aceasta şi pentru cealaltă: Yama se află dincolo, iar aici, Vivăsvat: şi dincolo de aceasta nu mai văd nimic. Pe Yama aşezată jertfa, peste lumi Vivăsvat s-a întins.
Şi iarăşi, A V, XVIII, 3, 13, care dă despre Yama o definiţie împotriva caa argumentat zadarnic Alfred Hillebrandt, încercând să facă distincţie e 'muritor' şi 'om': El, care a muritintâiuldintre muritori, care a mers întâiul' în lumea de acolo, firi lui Vivăsvat, care adună omenirea, Yama regele, printr-o libaţie adu-i cinstire.
Indienii vedici şi-au pus de bună seamă problema originii morţii: dacă asvat, dintr-un motiv sau altul, ca prim sacrificator sau din mila zeilor itya, a scăpat de starea de muritor, cum se face că fiul său, Yama şi i ales noi, oamenii, suntem supuşi acestei stări? În ceea ce-l priveşte pe Yase pare că s-a admis o decizie a interesatului însuşi. Pentru oameni, această iritute este urmarea unui eveniment căruia Yama îi e străin şi pe care haddevată* îl expune pe larg*: Tvaşţr, zeul-meşteşugar, i-o dăduse în căsăto; lui Vivăsvat pe fiica sa, SaranyG şi ei avuseseră o primă pereche de copii meni, Yama şi Yamî, sora lui, (yamâ e un cuvânt vechi care înseamnă, gea'
* Provizoriu, vezi Les dieux des Indo-Europeens, 1952, cap. II (, Ies dieux souverains'),?' şi epopee, I, 1984, p. 101 – 105.
* Opetă în versuri atribuită înţeleptului îannaka: în ea sunt descrise zeităţile cărora li se: sează imnurile (respectiv strofele) din Rgveda.
I mân'). Dar apoi, fără ştirea bărbatului ei, Saranytî a creat un chip de ferm asemănător cu ea însăşi, în care Vivasvat, înşelat, ' l-a zămislit pe Mânu, părint (omenirii. Dacă vrem cu tot dinadinsul să obţinem o imagine pe deplin coerent se poate presupune – dar nimic nu declară explicit această relaţie – că Yan a ales de bună voie starea de muritor pentru a deschide o 'âmpărăţie' în li mea de dincolo şi a-i primi acolo pe oameni, urmaşii fratelui său vitreg Man pe care eschivarea mamei sale îi menise unei cariere de muritori. În orice ca în imnurile funerare din Rgveda, aceasta îi este funcţia: la el, morţii ărj buni îşi continuă plăcut viaţa pământească într-o legătură remarcabilă cu vi runa, fără să se poată preciza localizarea acestui sălaş.
Acesta este sensul regalităţii sale, căci el e numit 'rege' încă din imnur iar acest titlu era atât de legat de el încât o ramură aberantă a indienilor, Kl firii din Hindukus', care şi-au făcut din Yama marele zeu, l-au încorpora numelui său: Imră, adică Yama-răjan6. Dar nici în epoca vedică, nici mj târziu nu s-a considerat vreodată că el 'domneşte' sau 'a domnit' în vrei perioadă oarecare asupra vreunui 'regat' din lumea noastră. Mai târziu urmeL unei origini omeneşti se estompează: în epopee, regele morţilor este un zerj deopotrivă cu ceilalţi şi' ca unul dintre patronii celor patru zări – sau a celor cinci, socotind şi zenitul – are un palat la fel de splendid şi în acelaş stil ca şi palatele confraţilor săi, zeii Indra, Varuna, Kubera şi, mai presus d toate, înaltul personaj calificat drept 'Marele Tată'*.
În Avesta, dimpotrivă şi în toată literatura posterioară, Yima este în primul rând un rege pământesc, al treilea şi ultimul dintr-o serie prestigioasă – Haosyahha Parasăta, Taxma Urupi, Yima Xăaeta. Rege universal, de altfel şi al cărui titlu – căci xsaeta înseamnă 'rege „ şi nu 'luminos', cum s-a tradus multă vreme6 – a fost încorporat numelui, producând forma pehlevi Yamset, precum şi Jamsid din tradiţia persană de epocă musulmană. Toată viaţa sa, plină de aventuri, care-l duce de la o prosperitate nemaiauzită la cea mai cumplită catastrofă, este pământească şi fără nici o apropiere posibilă cu misiunea funebră a indianului Yama. Îi este chiar opusă într-un punct esenţial: sub domnia lui Yima, spune Avesta, nu numai boala, bătrâneţea erau abrogate, ci şi moartea însăşi.
Un singur episod din această viaţă, prost racordat la rest, pare a fi transformarea zoroastriană a unei tradiţii indo-iranice despre Yama considerat ca mai-marele celuilalt tărâm. Ca şi autorii de comedii sau de romane care, de la 0 ediţie la alta, răstoarnă sensul ultimei peripeţii, rezolvă 'bine' o intrigă care! Sfârşea 'rău' mai înainte, Avesta ajustează de fapt două concepţii greu fcneiliabile despre domnia lui Yima7. Într-una din ele îşi încheie existenţa
Dostları ilə paylaş: |