Georges Dumezil

, Quirinus has to represent.' Cum putem înţelege altfel atât conţinutul lorii sale înseşi cât şi îndatoririle, toate îndatoririle cunoscute ale flaminului ' care îi este ataşat şi care, în calitatea lui de flamin major, este fără îndonartorul celei mai vechi concepţii? Nu privesc oare acestea toate, în exclusigrânele? 'The Romans considered him.', identified him.' E adedar care romani, din ce epocă? 'Dumezil intcrprets him.' Nu, expresia 's tranquillus' nu-mi aparţine, ea se găseşte în comentariul lui Scrvius. Ia la, împreună cu cealaltă, 'Marş qui praeest păci' şi ambele – confirmate opoziţia Quirites ~ milites [cetăţeni ~ ostaşi] – dau cheia asimilării târzii iradice (prin păstrarea numai a primului termen comun celor două formulen neglijarea diferenţei specifice) a lui Marş Gradiuus 'cum saeuit' [când meşte furios] cu acel Marş tranquillus care este Quirinus. 'He refuses.'. Iacă 'a refuza' înseamnă, a respinge' în fapt, toate argumentele partizalui Marş al ogoarelor sunt expuse şi discutate sub toate aspectele lor în La an romaine archaique: procesiunea lui Mamurius Veturius (p. 216-217), ui Calului Idelor lui Octombrie şi pretinsa lui relaţie cu Pariliile din Aprilie 17-229), Marş în cântul fraţilor Arvali (p. 229-232), capitolele 82 şi lin tratatul lui Cato despre agricultură (p. 232-235, 235 – 237), dansurile nilor, taurul şi ciocănitoarea lui Marş (p. 237, n. 1). De ce nu a cercetat jntenrose chiar aceste refutaţii ale mele, ca să le respingă la rândul lui, dacă? Dar ştiu, din experienţa de o jumătate de veac, cât este de inutilă această la [plângere].

Să trecem deci la tipuri mai interesante de opoziţie. Sunt, în esenţă, două, puţin incompatibile decât pare la început. Unii, chiar dacă nu mă acuză, ca ontenrose, că 'văd cele trei funcţiuni în orice triadă', consideră iluzorii cele multe din cazurile trifuncţionale pe care li le propun; ei demască o metodă % de rigoare, artificii de analiză sau de interpretare care uneori supralicitează ', alteori le reduc în mod arbitrar. Atitudinea acestora este salubra în prinl ei. Trebuie deci să-i urmez în fiecare caz special pe care îl contestă, să c împreună cu ei dacă există sau nu artificiu, cu alte cuvinte dacă sofismele lă în aserţiunea contestată de ei sau în contestare. Este vorba, de o parte şi daltă, de tact şi de bună credinţă.

Tnvers, alţii sunt gata să accepte toate cazurile semnalate, din India până în da, din Caucaz până în Latium, din Uplandul suedez până în Creta doriana, zic ei, nu era de aşteptat? Nu sunt oare cele 'trei funcţiuni' un cadru care ipune oricărei meditări asupra vieţii? Ideologia aceasta, pretins indo-curoi, nu este ea oare, în diferite grade, tezaurul comun al umanităţii, un tezaur în orice timp şi în orice loc, poate da naştere unei filosofii? Dacă se observă ~ma, la Upsal, în Pendjab aplicări ale ei care se aseamănă, cu ce drept putem concluzia că este vorba de o moştenire comună, de vreme ce orice societate iate decât să constate că activitatea ei se împarte exhaustiv în ritualuri, bătălii 'cini economice? Critica aceasta cere întâi un răspuns de principiu. Într-adevăr, cine ar putea că cele trei funcţiuni se găsesc în natură? Creierul, muşchii şi gura, cu iile instinctive şi cu folosirile savante ale căror instrumente sunt, conduc dtât indivizilor cât şi pe cea a societăţiilor şi nu numai înlăuntrul speciei umane. ^ ma este să asiguri mecanic funcţiunile şi alta să gândeşti asupra articul-ărh lor şi să le grupezi într-o filosofic, implicită sau explicită, care să pătrundă îi toate zonele, în toate produsele gândirii. Or, tocmai acest lucru îl dovedesc ev prisosinţă indo-curopenii.

Dar critica aceasta mai cere, ca şi cealaltă şi o întreagă serie de examinări de fapte, în jurul acestor trei întrebări: în afară de indo-europeni, în ce altt societăţi se constată transpunerea aceasta de la practicarea instinctivă a celor tre funcţiuni la gândirea asupra lor? Acolo unde se constată, la ce nivel de sistematizare s-a ridicat această meditare? Ce amploare au aplicările religioase, politice literare etc. Produse de ea? Asemenea analize, evident, nu se termină niciodată în ce mă priveşte, ele au ajuns, provizoriu, la un bilanţ care poate fi rezuma în două aserţiuni:

1. Sporadic, la unii indigeni şi din America şi din Asia, transpunerea fost începută; cazurile sunt însă puţine, geografic limitate şi eu nu cunosc nic unul în care cadrul trifuncţional să fi cuprins toată ideologia.

2. În Lumea Veche, adică între Atlantic şi Pacific, de la mările îngheţat până în Sahara şi la Oceanul Indian, toate popoarele indo-europene cunoscut din vechime oferă mărturii ale unei asemenea transpuneri, cele mai multe cu mar densitate, în toate domeniile gândirii; în afară de ele, ea nu poate fi observat decât, slab atestată, la unele popoare care au avut relaţii databile şi stabile c indo-europenii; în special marile civilizaţii – sumerieni, asiro-babilonieni, egij, teni, fenicieni, evrei, în Orientul Apropiat; chinezi, în Extremul Orient – şi-adezvoltat ideologiile naţionale în cadre cu totul diferite.

Cu titlu de exemplu, voi evoca aici una dintre controversele cele mai pitoreşi din cariera mea şi, la urma urmei, una dintre cele mai profitabile. Adversari meu combinase cu îndemânare, în pofida incompatibilităţii lor teoretice, diferitei tipuri de opoziţie pe care le-am enumerat mai sus, aşa încât ceea ce punea sub semnul întrebării era ansamblul operei mele, principiul, procedeele şi rezu tatele ei.

În 1959, la capătul unei îndelungate polemici, John Brough, care are î grijă destinele indianismului la Universitatea din Londra, a publicat în Bulleti of the School of Oriental and African Studies, 22, p. 69-85, un articol în can în formă parodică, se prefăcea că vrea şi că poate să demonstreze că Biblia es plină de aplicări ale cadrului trifuncţional analoage celor pe care le semnalasen în număr mare, la indo-europeni. Am dat replică, pe acelaşi ton, acestei iron în revista de studii indo-europene Kratylos, 4, 1959, p. 97 – 118. Dar, atât î Anglia cât şi în Statele Unite (mi-am dat seama chiar anul acesta) răspunsi (a avut un ecou mult mai redus decât atacul: gallicum est, non legitur [este i franceză, nu se citeşte]. Îi mulţumesc deci lui Georges Redard pentru că miângăduit să difuzez din nou acest text, ameliorat în multe puncte şi epurat a vorbele tăioase şi de ironiile care, după atâţia ani, uictoria parta [biruinţa odat dobândită], nu mai aveau nici un rost.

1. PROBLEMA.

Sub titlul 'The tripartite ideology of the Indo-Europeans: an experimen în method', profesorul John Brough, de la Universitatea din I^ondra, a între prins o verificare – pe care nu pot decât s-o aplaud – a caracterului indc european a ceea ce D-sa binevoieşte să denumească, împreună cu mine, 'ideologi tripartită'. Desigur, am spus-o adesea, o asemenea ideologie s-a constituit ind lendent în mai multe zone ale pământului, în afara oricărei influenţe indo-euroene, prin cugetare firească asupra condiţiilor vieţii; dar am semnalat şi ca, i Lumea Veche, numai popoarele de filiaţie indo-europeană prezintă tabloul ălor trei funcţiuni – suveranitate religioasă, forţă fizică, prosperitate – explj. Itat astfel într-un cadru intelectual şi câteodată chiar într-un sistem social ş {î, atunci când observăm fapte analoage la popoare ne-indo-europene, ele se vplică printr-un contact databil şi prin acţiunea în general violentă a unor indoiropeni. Înainte de a formula această remarcă, făcusem numeroase şi întinse mdaje în documentaţia accesibilă mie, dar este de dorit ca specialiştii care asedă ansamblul datelor pentru fiecare domeniu în parte să o controleze şi_ ică este cazul, să arate că nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte Egiptul, problema a fost corect pusă şi rezolvată îrr: ara preocupărilor mele. Grecii din ultimele veacuri dinaintea erei noastre au scris, cu uşoare variante, un Egipt aproape împărţit în caste (preoţi, războici, văcari etc.)1; asemănarea acestei situaţii cu cea din societatea ioniană haică i-a impresionat în aşa măsură încât n-au stat la îndoială să facă din meni emuli; debitorii Egiptului. Invers, impresionaţi de lipsa unei asemenea viziuni sociale în zona Nilului, în mileniul al treilea, egiptologii au fost nevoiţi. Caute şi să precizeze data la care a avut loc această adevărată revoluţie. Ăspunsul lor este clar: apariţia grupurilor de populaţii ărya aducând cu ele. Iul, carul de război şi tipul lor de războinici mârya, precum şi presiunea stalor ărya şi a hitiţilor în Orientul Apropiat sunt cele care au obligat Imperiul

— Şi alcătuiască ceea ce nu avusese niciodată şi anume o armată permanentă, clasă războinică şi acea structură compartimentată pe care au observat-o ai târziu grecii şi pe care au crezut-o autohtonă. Nu pot decât să-l trimit pe: itor la excelentul manual al lui E. Drioton şi J. Vandier (Clio, II: L'Egypte, 152, p. 340-341, 383, 457, 530); va afla acolo (p. 504) că documentul care rmite datarea noii concepţii este o inscripţie a lui Thameni, scrib şi agent recensământ al lui Thutmosis IV, adică (p. 409-410) a faraonului sub care i încheiat, politic şi matrimonial, alianţa Egiptului cu puternicii conducători ya din Mitanni a căror influenţă a început de atunci să se exercite intens2.

Cât despre evrei, în vremea când îi cunoaştem, calul şi carul de război sunt mult la ei un lucru obişnuit. La şcoala populaţiilor ărya care, timp de câteva

1 Preoţi, războinici, văcari, porcari, tălmaci, corăbieri (Herodot); preoţi, meşteşugari, ciobani, ători, plugari, războinici (Timaios) [Platon]; ciobani, plugari, meşteşugari (Diodor). 'Greşelile amănunt sunt lipsite de importanţă, spun E. Drioton şi J. Vandier (L'Egypte*, p. 530-531). Portant este însă faptul însuşi al împărţirii în clase care provoacă, logic, ereditatea funcţiunilor nai ales existenţa unei clase militare (fiiyijzot) căreia îi este interzis să exercite vreo meserie: rodat, Platon) '.

3 Brough (p. 83, r. 17-21) se amuză la ideea, that the Egyptian Pharaon Toutmosis IV was ible to think of the device of a standing army until his Indo-European wife put the idea into head' [că faraonul egiptean Tutmosis IV n-a fost în stare să invente modalitatea de a alcătui. Rmată permanentă înainte de a-i fi dat această idee soţia sa indo-europeană]. Nu nesocotesc wrtanţa 'parlamentelor de pe pernă', cum spune epopeea irlandeză, dar căsătoria lui Tutmosis: evident, doar un aspect al unei alianţe care trebuie să fi comportat, împotriva duşmanului iun, trimiterea unor consilieri şi a unor instructori. Cât despre Mesopotamia, J. Nougayrol mi-a tnalat, acum câţiva ani, faptul că numai începând cu perioada casită a Babilonului se găsesc pe nrru [pietre de hotar] zeii împărţiţi în trei zone suprapuse, conform unor afinităţi care par a fi cţionale (suverani, salvatori, tereştri): ca şi mitanienii, casiţii cuprindeau o componentă, paraiană '; aveau printre zeii lor pe Siirya. pe Maruti şi, probabil, pe Mitra. Faptul că mama lui omon a fost întâi căsătorită cu un general hitit, faptul că mama lui Nabucodonosor era fiica lui ytis, regele mezilor, pot, de asemenea, în pofida ironiilor, să fi favorizat. În timpul domniilor îtor regi, introducerea unor obiceiuri sau a unor moduri de gândire indo-europene, cărora siunea sau exemplul acestor războinici şi puternici nou-veniţi le dădeau farmec.

?

Decade, dominaseră această ţară3 (în timpul tăbliţelor de la El Amama nu aveau oare drept regi pe un Svardăta şi pe un Indarota cele două oraşe care vor aparţine mai târziu tribului lui Iuda?), s-ar fi putut produce şi aici o prefacere adâncă, precum în Egipt şi transmite evreilor, iar ideologia corespunzătoare diviziunii sociale a populaţiilor ărya ar fi putut pătrunde în popor sau, cel puţin, în rândurile aristocraţiei. Dar lucrurile nu stau aşa, sau cel puţin o lectură atentă a Bibliei mă convinsese de contrariu. Cu marea lui ştiinţă despre limbile, literaturile şi istoria Orientului Apropiat şi, de asemenea, cu fineţea şi cu simţul lui filologic, Brough a făcut încă o dată acest pelerinaj la izvoare şi, în ceea ce îl priveşte, aduce de acolo o colecţie impresionantă de pasaje biblice tripartite, vreau să spun de pasaje în care, crezând că aplică metoda mea, are impresia că descoperă echivalentul textelor trifuncţionale pe care le-am găsit, în număr mare, la popoarele indo-europene şi numai la ele. Aceste pasaje i se par chiar atât de numeroase, aceste expresii atât de evident spontane, încât ipoteza unei influenţe indo-europene, ărya sau alta, devine improbabilă şi inutilă: natura lucrurilor le explică îndeajuns şi, în acelaşi timp, caracterul propriu-zis indo-european al ideologiei respective nu se mai poate susţine. La rândul meu, i-am controlat controlul. Voi arăta pe scurt că tripartiţiile de tip indo-european pe care le prezintă au fost obţinute exclusiv prin procedee pe care eu mi le interzic.

2. CALIFICĂRILE LUI TIUMXEZEU.

Dumnezeul lui Israel, numit uneori zeul Legământului, alteori zeul Oştirilor, dăruieşte şi fecunditatea: 'beginnings' [începuturi] ale unei structuri trifuncţionale, zice Brough (72-73). Nu. Dumnezeul lui Israel, unic, dăruieşte totul, este stăpânul a toate, inclusiv al acestor trei lucruri. Dar sarcina istoricului nu este aceea de a constata – căci este de la sine înţeles – că Dumnezeu se îngrijeşte de aceste trei lucruri după prilejuri, fără o ordine anume şi nici aceea de a constata că, pe plan uman şi israeliţii, ca toate celelalte popoare, celebrează un cult, duc războaie, cresc vite şi cultivă plante. Problema este să aflăm dacă israeliţii, în teologia lor, au alcătuit un sistem, grupându-le, din aceste trei trebuinţe naturale. Or, nu există în Biblie nici un pasaj care să exprime, care să comprime acţiunea divină într-o triadă de propoziţii paralele sau de epitete funcţionale alăturate, comparabilă cu cele pe care mai multe popoare indo-europene le aplică divinităţilor sau eroilor al căror caracter omnivalent vor neapărat să-l sublinieze, în contrast cu alţii, specializaţi: ca să nu vorbesc decât de iranieni, mă gândesc la pasaje din Avcsta ca Yast 19, 53-54, în care Dumnezeu făgăduieşte că orice om care va izbuti să cucereacsă X'ar3iiah va căpăta 'daruri de preot', 'Asi care se îngrijeşte de bou şi de hrană', izbânda asupra tuturor duşmanilor4; sau la zeiţa, grăitor numită cu nume triplu, 'Umeda, Puternica, Neprihănita', despre care Yast 5, 85-87 spune că ascultă rugile războinicilor viteji de a avea cai iuţi şi faimă mare, rugile preoţilor de a avea ştiinţă şi sfiinţenie, rugile fetelor de a dobândi un soţ viteaz şi pe cele ale femeilor, în durerile facerii pentru o naştere uşoară. Numai asemenea grupăr omogene atestă intenţia de a alcătui o sinteză a celor trei niveluri, o ideologi*

3 Caracterul propriu-zis indian al acestor ărya din Orientul Apropiat este astăzi sigur, 1 special datorită multelor lucrări ale lui M. Mayrhofer.

4 Mai sus, p. 742.

A. ceior trei iuncţium°. Yahve ar putea uşor avea parte de asemena grupări dar nu are niciodată. Nu avem deci aici acel good start [bun punct de plecare! Pe care şi-l închipuie Brough.

3. CELE DOUĂSl'nEZECE TIIIMJKI ALE LUI ISRAEL.

Cele trei clase ărya din India – brahmani, războinici, crescători de vitecultivatori – formează, ca şi castele omologe din Avesta, un ansamblu simplu definit esenţial şi suficient prin cele trei funcţiuni. Tot aşa şi cele trei mari familii narte din epopeea osetă, caracterizate respectiv (Tuganov) prin inteligenţă forţă şi bogăţie6. Tot aşa şi cele trei componente legendare ale Romei (Properţiu) ai căror eponimi sunt prezentaţi cei dintâi în adunările politice şi în ceremoniile religioase, cel de al doilea în cortul său de general suprem, cel de al treilea în mijlocul oilor care constituie principala sa avere7. În aceste cazuri şi în altele, analoge8, intenţia de organizare este evidentă, fiecare funcţiune corespunzând unei componente şi numai uneia şi nici o componentă nerămânând în plus. Dimpotrivă, când, în capitolul 49 al Genezei, Iacob se adresează fiilor săi, sponimii celor douăsprezece triburi9 ale lui Israel, grijile lor sunt altele10: pe: ei trei întâi-numiţi, Ruben, Simeon, Levi, îi blesteamă, pe cel mai mare pentru că a pângărit culcuşul tatălui său, pe ceilalţi doi pentru că,. Unelte ale cruzimii jânt săbiile lor' pentru că 'ân mânia lor, au ucis oameni şi la supărarea lor au) logit tauri'; ceilalţi, enumeraţi aproximativ în ordinea naşterii lor, de la Iuda a Veniamin, sunt definiţi, unii prin viitorul istoric al tribului lor (., Nu va ipsi sceptrul din Iuda'), alţii prin caracteristicile geografice sau economice ale: inutului pe care îl vor locui ('Zabulon va locui lângă mare [care mare?] ' Neftali pe un pământ a cărui bogăţie prilejuieşte o comparaţie îndrăzneaţă), ilţii prin viitoarea lor reputaţie ('Veniamin, lup răpitor'; Isahar, 'asin voinic,: are odihneşte între staule. S-a făcut bărbat plătitor de bir' etc), iar alţii rin referire la etimologia numelui lor (de ex., Dan 'va judeca pe poporul ău', fiindcă în ebraică dăn înseamnă 'a judecat', aluzie, după cum interpreează exegeza rabinică, Hieronim, Hipolit din Roma şi mulţi alţii, la viitoarea uncţie de judecător a lui Samson).

— Şi bineînţeles Iosif are parte de cele îai lungi şi mai promiţătoare binecuvântări11. Ca să poată descoperi aici

5 Singura divinitate vedică în legătură cu care am admis că anume epitete relative la cele ei funcţiuni, dar negrupate intr-o formulă, puteau totuşi să sugereze o natură trifuncţionalâ este arasvatî (Tarpeia, 1947, p. 56-60); Mit ţi epopee, I, p. 74 – 75); dar această excepţie este otivată într-un fel aparte: Sarasvatî prezintă o omologie atât de completă cu iraniana Aradvi îrâ Anshită, încât trebuie să credem că ele reprezintă cele două forme pe care le-a luat tipul îic al marii zeiţe-fluviu a indo-iranienilor, aşa cum a demonstrat, independent de mine (1947),. Ivommel (în articolul său din Festschrift F. Weller, 1953).

8 Mit şi epopee, I, p. 325-343.

Mit şi epopee, I, p. 213-237.

8 Clasele ioniene definite de acele Bioi, moduri de viaţă; clasele scandinave prezentate de epomii lor în Rigspula (RHR, 154, 1958, p. 1 – 9) şi, în general, L'ideologie tripartie des Indo-Evroens (Collection Latomus, 31), 1958, p. 7-16.

Brough jonglează cu cuvântul 'trib' care desemnează realităţi foarte diferite în legenda lui amulus şi în Biblie.

10 Observaţiile acestea sunt valabile şi pentru binecuvântarea dată de Moise celor douăsprezece buri, Detd., 33, de care Brough a avut buna idee să nu se slujească.

11 Comentariile la Geneză încearcă să explice orientările diferite ale celor douăsprezece, Mp-e~. Vântări'. De ex. S. R. Driver, The Book of Genesis (tm), 1916, p. 379: The poet passes the tribes review; and singles out în each some strilcing feature of moral character, political state or geoiphical position, for poetical amplification. The moral instability of Reuben, the disorganized soil condition of Simeon and Levi, the ideal sovereignty and vine-clad territory pL Judah, the manie ajvanta. Ţes enjoyed by Zebuluii, the ignoble in. Lirference which led Issachar to prefer ease to clasificare trifuncţională (, four to each of the three functions'), Brough (j 73-74) trebuie să apropie arbitrar triburi separate în text (funcţiunea întâi versetele 3, 8-10, 16, 21; funcţiunea a doua: 5-7, 19, 27; funcţiunea treia: 13, 14 – 15, 22-25), să amestece pe cei blestemaţi cu cei binecuvântai si, în general, să interpreteze în termeni trifuncţionali ceea ce în gândul eek care a redactat textul avea evident cu totul alte orientări. Nu-mi recunosc delo lucrarea, metoda în asemenea interpretări: unde mi-am îngăduit eu asemene răsturnări ale textului, asemenea violentări?

4. ISTORIA JUDECĂTORILOR.

Când Stig Wikander constată că cei cinci fraţi Păndava le corespund, prii caracterul lor, prin poziţia lor respectivă şi prin felul' lor de a acţiona, celo cinci zei, taţii lor, care sunt din întâmplare, în ordine ierarhică, zeii canonic iudo-iranieni de nivel întâi, al doilea şi al treilea12; când eu demonstrez că în domniile succesive ale antiteticilor Romulus şi Numa, apoi în cea a lt Tullus Hostilius, replica terestră a tipurilor de acţiune ale căror îndrumai teologia indiană le încredinţează antiteticilor Varuna şi Mitra, apoi lui Indra este vorba tot de ansambluri structurate simple, în care toate elementele sân semnificative şi de personaje pe care tradiţia indiană sau romană le simte atî de clar totodată diferite şi solidare încât încearcă să le definească unele prii raport, prin opoziţie la celelalte13. Să luăm, dimpotrivă, Cartea Judecătorilol independence, the quick and effective atack of Dan, the warlike bearing of Gad, the richness c Asher's soil, the activity (?) and eloquence (?) of Naphtali, the blessings of populousness, militar efficiency, climate and fertility, which, în spiţe of envious assailants, are secured to Joseph, th marţial skill and success of Benjamin – these, briefly, are the features which the poet selects att develops one after another, în varied and effective imagery. [Poetul trece în revistă triburile; i scoate în evidenţă, pentru fiecare dintre ele, câte o trăsătură izbitoare j; plan moral, politic sau gec graficânvedereadezvoltăriieipe plan poetic. Instabilitatea morală a tribului lui Ruben, destrămare socială a triburilor lui Simeon şi Levi, suveranitatea ideală şi dezvoltarea viticulturii ale tribulr lui Iuda, avantajele oferite tribului lui Zabulon de aşezarea lui la mare, indiferenţa ruşinoasă car a făcut ca tribul lui Isahar să prefere neatârnării viaţa tihnită, agresiunea rapidă şi eficace a tri bului lui Dan, comportamentul războinic al lui Gad, rodnicia pământului de care se bucură Aşei hărnicia şi elocinţa lui Neftali, binecuvântările populaţiei numeroase, ale eficacităţii militare, ale clim „şi rodniciei pământului de care, în ciuda unor agresori pizmaşi, se bucură tribul lui Iosif, caractere marţial şi izbânzile tribului lui Veniamin – iată, pe scurt, trăsăturile pe care poetul le s^lecteaz şi rând pe rând le îmbogăţeşte cu o imagistică variată şi de mare efect.] – H. Gressmann, Di Anfşnge Israels* {Die Schriften des Alten Testament, I, AM. Die Sagen des A. T., 2, Bd.), 1922 distinge versetele privitoare la: geographische Lage, Lebensbediungungen, Geschichtliches, Sagen motive, eschatologisch.es Motiv (Iuda als Messias), Wortspiele [poziţia geografică, condiţiile de viaţi istoria, motivele din povestiri, motivul eshatologic (.), jocuri de cuvinte].

— Cf. şi A. Causse Les plus vieux chants de la Bible, 1926, p. 37. Să nu uităm nici înţeleaptă remarcă a lui A. Cla mer în legătură cu acest poem, La Sainte Bible, I, 1, 1953: De notat starea proastă în care neparvenit textul, ceea ce, împreună cu formulările enigmatice şi cu arhaismul vocabularului, face în terpretarea poemului destul de nesigură.' Mai recent, J. Coppens, La benediction de Jacob, so: cadre historique î la lumi ere des paralleles ougaritiques', Supplement to Vetus Testamentum, V (Volumul Congresului de la Strassbourg, 1956), 1957, p. 97-115.

^ la, Păndava – sagan och Mahubharatas mystika fsrutsâttningar', Beligion och Bibel, L 1947, p. 37-39, comentat în prima parte a voi. I din Mit şi epopee.

13 Despre fraţii Pundava, deghizările lui Virâţa Parvan şi, în general, faptele adunate, dup Wikander, vezi Mit şi epopee, I, p. 37-71; despre primii regi ai Romei, vezi articolul meu, Le archanges de Zoroastre et les rois romains de Ciceron, retouches homologues de deux tradition paralleles', Journal de Phsychologie, 43, 1950, p. 449-465 (=Idees romaines, 1969, p. 193-207] în special textele lui Vergiliu şi Florus: în Eneida, 6, 777-784, 808, 815, Anchise îi defineşte pei fect, pentru Aeneas, pe aceşti trei regi prin semnalmente dominate, respectiv, de cuvintele auspici [auspiciile] (despre semizeul Romulus), sacra şi legibus [riturile, legile] (despre piosul şi dreptv. Numa), arma, agmina [arme, oştiri] (despre regele exclusiv războinic Tullus); Plorus, în Epitom

— Mit şi epopee conţine, succesiv, patrusprezece nume: Otniel, Aod, Samgar, Debora, Barac,; deon, Abimelec, Tola, Iair, Ieftae, Ibţan, Elon, Abdon şi Samson. Ca să rească o structură de tip 'Mitra-Varuna-Indra-Văyu', Brough (p. 75 – scoate din serie patru figuri, pe Aod, Debora, Ghedeon şi Samson, lăsând o parte tot restul, pe intermediari, chiar şi pe Otniel, Barac, Abimelec şi ae despre care cartea spune multe. Unde am dat exemplul acestei maniere itrare şi, de asemenea, al paralogismului prin care Debora este decretată imiană14? Deoarece am impresia că Brough este conştient de slăbiciunea stei serii de descoperiri, nu insist15.