Georges Dumezil

Cel mai vechi are o sută de ani. Este semnat de I,. Krahner şi a apărut în Philologus, 27, 1868, p. 58-87: 'Versuch einer Analyse der Elegie des Properz, iv (1, v. 1-70, ed. Hertzb [erg].' Krahner distinge în această bucată trei părţi, dintre care numai prima ('1-38') ne interesează: Prima parte prezintă simplitatea şi forţa (sic primitivă a Romei, în opoziţie cu splendoarea augustană, temă adesea tratată de poeţi. Ea conţine trei subdiviziuni: 1, v. 3-16, clăile, adică, dată fiind orientarea poemului, sumptuoasele construcţii augustane ridicate pe locurile ^re de] a întemeiere, aveau însemnătate în viaţa publică a Romei: sunt mai întâi menţionate aplele de pe Palatin, de pe Capitoliu, cărora le este alăturat Cimpul lui Marte; apoi, edificiile eât '. Textkritik iu Properz Buch IV', Hermes, 91, 1963, p. 178-190. Acest important studiu te mai muit jecât o simplă critică de text.

Din vremea lui Augustus, palatul de pe Palatin şi Curia Iulia. Teatrele, unde se manifestă limpede strălucirea cultelor greceşti, fac tranziţia spre: 2, v. 17-26, sacra; sunt menţio-: i vechile culte simbolice (sic indigene (v. 17 nulii cura fuit externos quaerere diuos): October Bquus, cultul Vestei, Cotnpitalia, Lupercalia; 3, v. 27-36, puterea războinică politică, aceasta din urmă reprezentată, în interior, de cele trei triburi ca organizare socia-; triumf ca forţă victorioasă în exterior. Rezultatul primei părţi: v. 37-31? Nil patrium că: în Roma de astăzi nu mai este recunoscută vechea simplitate a venerabilelor ei înce-

; eastă analiză grăbită scapă din vedere diviziuni evidente: Secţiunea i' cuprinde două lucruri perfect distincte: a) de la versul 1 la versul 8, Levăr, este vorba de aşezarea propriu-zisă şi de absenţa unor edificii nobile, cial temple, absenţă totală în cea mai mare parte a teritoriului Romei, pe Palatin (3-4), pe Capitoliu (7), pe malurile Tibrului (8), absenţă ă [facta sine arte casa (6) opus lui aurea templa (5)] în alte părţi, nepre-; b) de la versul 9, tema continuă cu domus Remi şi cu curia, dar apar îi, funcţiile şi obiceiurile politice ale oamenilor şi, începând de la versul 10, t în mod evident mai importante decât locurile sau clădirile menţionate; ră, alunecarea, subliniată mai sus în comentariul neîntrerupt, a sensului ria (senatul ca edificiu în versul 11, senatul ca adunare a senatorilor în

12); cât despre Quiriţii şi senatul din versurile 13-14, importanţa lor ele însele, fără a se sprijini, ca să zicem aşa, pe vreun loc clădit. Poetul lase de altfel cotitura analizei, numindu-i la versul 10 pe cei doi fratres, viitoare componentă a totalităţii romane. Secţiunea sacra este cel mai ratată şi este exact că menţionarea teatrelor, sau mai degrabă a absenţei lor în vremurile originare, face tranziţia firească spre chestiunile religioase, n schimb, potpuriul din versurile 27-36, reunite sub titlul 'Kriegsmacht Staatsleben' [puterea militară şi viaţa politică], nu se poate accepta, sleben, viaţa politică, a fost evocată mai sus, cu regii, Quiriţii şi senatul; onarea celor trei triburi (introdusă de hinc!) nu, prelungeşte' într-o re enumerativă continuă, lineară, pe cea a lui Lygmon şi Tatius, ci,. U-se de fratres prin Ramnes, marchează, dimpotrivă, că s-a încheiat o e în trei părţi, tratare în care Lygmon şi Tatius constituiau al doilea şi ilea termen.

Dulte dintre aceste cusururi sunt corectate în planul mai atent pe care us Brandt l-a propus în 1880, cu gândul tocmai de a-l scăpa pe Properţiu vinovăţirile de neglijenţă şi incoerenţă care i se aduseseră (Quaestiones triianae, disertaţie inaugurală, Berlin). A greşit numai la sfârşit: i-a scăpat met esenţial, sau mai degrabă o incorectă interpretare a versului 30 l-a dicat să-l înţeleagă, astfel că împărţirea lui rămâne incompletă. Versurile anunţă el la p. 36, vorbesc despre înfăţişarea (aspectus) Romei în tinv – cele mai vechi; versurile 9-16 vorbesc de uetere ciuitate [despre oraşul Îi versurile 17-26, despre cultele de atunci (deorum cultu); în fine, verj 27-30, despre organizarea militară (de re militari). Analiza fiecăreia e primele trei părţi este apoi foarte bine făcută, cu observaţii subtile [de ustificarea 'lipsei de gust', cum ar putea părea dubla menţionare a boilor s), în versul 4 şi în versul 8]. În special secţiunea de ciuitate constată ţ enumerarea organelor politice, regna, Quirites, senatores, iar secţiunea de is Romae deorum cultu [cultul zeilor în Roma arhaică] (alegând interpreoscillationes [legănări] în versul 18, evitând pe bună dreptate să vorbească re Calul Idelor lui Octombrie în versul 20 şi discutând corect dificultatea are o aduce celebrare în versul 19) îl pune pe poet la adăpost de orice nvinuire privitoare la compoziţie: 'sequitur de Vesta, Compitalibus, I^upercalibus, ita ut vituperări nihil possit' [urmează referiri la Vesta, la Compitalia, la Lupercalia, astfel încât nu i se poate reproşa nimic]. Din păcate, această' corectă interpretare nu mai apare în discuţia versurilor quibus de re militari egit [în care a expus organizarea militară], pe care Brandt le glosează astfel: Cel care a înfiinţat praetoria avea pe cap o căciulă ţărănească – înaintea lui soldaţii (se citează aici un alt pasaj din Properţiu) nu cunoşteau decât aprico frigida castra Lare, taberele friguroase, în aer liber; de asemenea, Tatius, căpetenie foarte vestită, era în acelaşi timp păstor'. Căutăm zadarnic în versul 30 cuvintele care ar permite calificarea lui Tatius drept dux celeberrimus18. Desigur, în altă Elegie romană, cea a Tarpeiei, acelaşi Tatius este descris chiar ca o căpetenie, ca un scânteietor şi elegant ofiţer, dar acolo circumstanţele şi necesităţile povestirii sunt cu totul altele şi nu îi putem dărui lui Tatius din prima elegie caracteristicile şi avantajele pe care i le oferă cea de a patra frumosului războinic care i-a sucit capul vestalei. Dacă Brandt şi-ar fi păstrat până la capăt respectul pentru text, nu i-ar fi socotit echivalenţi pe Eygmon şi pe Tatius şi n-ar fi adăugat lui inter oues, temeinic plasat în versul 30, un dux ccleberrimus pe care nimic nu-l aminteşte acolo.

După cinci ani, Mauritius Tuerk, într-o disertaţie susţinută la Halle şi intitulată De Propertii carminum quae pertinent ad antiquitatem Romanam Auce toribus [Savanţii care discută poeziile lui Properţiu privitoare la timpuriile vechi ale Romei] a analizat şi el (p. 49-59) acest început al primei elegii romane. Şi-a urmat în toate privinţele predecesorul – afară de interpretarea versului 30; dar cea cu care a înlocuit-o nu este satisfăcătoare. Ca şi Brandt, după un început de forma ueteris urbis [despre înfăţişarea vechiului oraş], el distinge o parte politică privitoare la reges şi la senatores, apoi un 'Tertium locum' [al treilea loc] în care sunt expuse nonnulla ueterum sacra şi anume sacra patria ac domestica [câteva culte ale celor vechi, cultele strămoşeşti şi proprii] (în care reapărea din păcate Calul Idelor lui Octombrie), apoi o parte de re militari pe care, în progres faţă de Brandt, o limitează la versurile 27-29 şi la Lygmon, de care îl desparte pe Tatius. Dar cu Tatius a avut o inspiraţie proastă: nu îl dublează pe Ducumo, e drept, dar îl dublează pe Romulus: 'Quid autem poeta de Romulo dixerat, id etiam de Tatio pro certo habebat'.

[Căci ce spusese poetul despre Romulus credea şi despre Tatius.] Cu alte cuvinte, intenţia versului 30 ar fi aceeaşi ca şi cea a versurilor 9-14, în care, cu fratrcs, a fost tratată originea regalităţii. Asta înseamnă că Tuerk acceptă explicarea lui magna pars rerum prin, cea mai mare parte a treburilor publice, treburile de guvernare', explicare, cum am arătat mai sus, cu totul neverosimilă; asta înseamnă şi că admite, în acest plan a cărui perfecţiune a afirmat-o chiar el (P- 49, n. 1), o repetare, o întoarcere îndărăt care ar fi fără îndoială o mare greşeală.

În celebrul său articol din Rheinisches Museum (N. F. 55, 1900, p. 191 – 21), Die Widmungselegie des letzten Buches des Propertius' ['Elegia dedicatorie a ultimei cărţi a lui Properţiu'], Albrecht Dieterich se situează mai degrabă în regres faţă de Tuerk. El reia supărătoarea interpretare a acestuia versul 30, dar mai întâi, deşi recunoaşte că, începând cu versul 11, menţiotati Kramer, deja, observase (p. 72): 'Als roher Anfuhrer einer Hirtenschaar lâst Properz den ţiu nS il – 4' 2° eutsprechend dem Charakter jenes Gedichts allerdings nicht erscheinen'. [Propercond' -ă °a Tatius sa apară în IV, 4, 20, corespunzător cu caracterul acestei poezii, ca un crud Anf; „cator de ceată de păstori.] Dar cum să descoperim în paşnicul vers 30 din IV, 1 un 'roher Aatuhrer einer Hirtenschaar'? ^.

Dificiilor lasă puţin loc şi 'descrierii celor mai vechi obiceiuri', se fereşte să semnaleze frazele care vorbesc despre reges, Quirites, senatores (care; ceva decât ălteste Brâuche! [cele mai vechi obiceiuri] şi tratează ver- [– 16 ca pe o singură parte, căreia îi urmează întâi 'celebrarea cultelor rile religioase' (17-26), apoi o parte alcătuită dintr-o materie compozită, i, în care el adună, între versurile 27 şi 38, tot felul de elemente: it'atea cu care se săvârşea Kriegsfuhrung [conducerea unui război] în rile vechi, primele ftraetoria întemeiate de Dygmon cel cu căciula de ratius guvernând (magna pars rerum) în mijlocul turmelor sale – iar tul de opoziţie al acestuia, neexprimat, ar fi sclipitorul Palatin şi strălu-; uvernării lui Augustus – toate acestea sunt o rapidă trecere în revistă 'oltării Romei la începutul istoriei ei războinice'.

Lături de aceste încercări care se găsesc, toate, în 'disertaţii' asupra lui ţiu, aflăm foarte puţine observaţii despre planul fragmentului la editorii ui, chiar la cei care şi-au înarmat ediţia cu note abundente. O singură ie: Max Rothstein, în copleşitoarele Erklărungen [lămuriri] din ediţia sa a a doua, ed. A 2-a, 1924). Dar Rothstein s-a mulţumit cu păstrarea nerilor lui Tuerk, a cărui interpretare la versurile 29 şi 30 o glosează: 'Aşa cum cel mai vestit căpitan de oşti al vechilor romani purta în rul său general o căciulă din piei în chip de coif, tot aşa Titus Tatius ibilise reşedinţa între turme; res nu înseamnă aici averi, ci treburi, mai treburi de stat: acestea nu erau rezolvate într-un palat regal, ci în cel implu decor'.

'ăcat că alţi comentatori nu au reluat problema: câţiva, corectând sensu] t dat versului 30, erau în măsură să revizuiască analiza lui Tuerk şi dea un conţinut pe de-a întregul mulţumitor. De pildă, H. E. Butler): 'v. 30. Titus Tatius. Was no more than a shepherd [Titus Tatius a decât un cioban] (dar nimic în privinţa aceasta în ediţia Butler'Barber,; Shakleton Bailey (1956): -'Tatius' wealth lay largerly în his flocks' ea lui Tatius consta mai ales în turmele lui].

Ste putem întreba cum au putut atâţia exegeţi atenţi şi doritori să-l salveze roperţiu de orice învinuire de neglijenţă să nu bage de seamă intenţia

; ntă a poetului şi să admită că versul lui Tatius fie nu adaugă nimic la îi precedent, al lui Dygmon, fie constituie o repetare, la distanţă, a versului îi numeşte pe fratres. Poate nu le-a plăcut să autentifice un plan asimetric ire, după o primă parte de opt versuri închinate locurilor şi monu-

: elor şi după o a doua de optsprezece versuri consacrate guvernării şi îlui, o a treia parte de trei versuri ar privi războiul şi o a patra, de un rr vers, economia; iar acest ansamblu s-ar încheia cu o sinteză de două uri. Di s-a părut necesară cuprinderea într-o unitate mai largă a îmbucătăţirii a sfârşit; unii (Krahner, Dieterich) au obţinut acest rezultat forţând sau rând expresiile care le stăteau împotrivă şi inventând, între versurile 27 şi o 'a treia parte', ale cărei elemente ar avea drept factor comun orientarea spre relaţiile Romei cu 'vecinii ei':; alţii (Brandt), cu mai mult respect

: ru text, au obţinut acelaşi rezultat violentând numai versul 30 şilegându-l, nilitar, de cele trei versuri precedente ca să alcătuiască o a treia parte -

: u versuri – ceva mai puţin scurtă; în sfârşit, alţii (Tuerk, Rothestein) i resemnat să considere versul 30 ca pe o mică neglijenţă a planului, o ircare a lui Tatius cu ceea ce se spusese deja despre fratres.

Dar este oare cu adevărat un cusur inegalitatea părţilor, scurtimea extremă (3 versuri, 1 vers) a ultimelor două? S-ar putea să nu ne sune bine cuvântul parte' pe care suntem siliţi să-l folosim ori de câte ori vrem să analizăm un plan, dar care se dovedeşte cam masiv când planul analizat este acela al unui fragment de treizeci şi două de versuri. De fapt, planul i se impunea lui Properţiu în clipa când se hotărâse să-şi trateze tema, simplitatea începuturilor, în cadrul componentelor Romei primitive; dar mai multe motive îl îndemnau să nu dezvolte egal cele trei elemente. 1. Pentru scopul său patriotic, componenta direct legată de Romulus şi de Remus era cea mai prestigioasă şi tot odată cea mai importantă, fiindcă mai ales zeii şi instituţiile ei justifică maiesta [predominanţa] * Romei. 2. Din punct de vedere tehnic, organizarea politică şi mai cu seamă religia ofereau mult mai multe ocazii de comparaţie contrastantă între starea primitivă şi starea augustană, în privinţa unui angrenaj anume, a unui cult anume, decât ofereau războiul şi economia: pentru aceste două domenii, opoziţia între vechi şi modern s-ar fi limitat la locuri comune sau, dacă poetul ar fi vrut să fie mai exact, ar fi cerut, pentru fiecare caz în parte, un spaţiu mai larg decât cel al unui diptic*. 3. Din punct de vedere estetic, exigenţa unor tratări egal de lungi ar fi îngreuiat ansamblul fără nici un folos. Una dintre frumuseţile textului este caracterul aluziv al multor expresii, o anume grabă, poate chiar precipitare, care nu îngăduie cititorului să zăbovească asupra nici unei imagini, asupra nici unei impresii. Şi atunci, după ce tema a fost tratată în aceea dintre cele trei părţi care permitea cele mai multe notaţii de acest fel, totodată scurte, precise şi pregnante, eleganţa nu consta oare tocmai în reducerea părţii a doua la trei versuri, a celei de a treia la unul singur, ca să se ajungă cât mai repede la concluzia pe care cititorul roman cunoscător de istorie o presimte deja şi care de altfel nu va fi decât un punct de plecare pentru alte dezvoltări? Însăşi opera lui Properţiu dovedeşte că această ultimă remarcă nu este lipsită de temei. In altă elegie romană, cea a Tarpeiei (IV, 4), planul este la fel de neclar, la fel de inegale, părţile' – dintre care una singură a părut interesantă geniului elegiac al poetului: cugetările de iubire ale Vestalei şi preliminariile trădării ocupă cincizeci de versuri, în timp ce lucrul cunoscut şi aşteptat de toată lumea este iute expediat, din ce în ce mai scurt exprimat: trădarea, în opt versuri, pedeapsa, în patru, 'eponimatul' Stâncii, în două. Mai mult decât hexametrul repetat la infinit, forma segmentară a compoziţiei în diptic oferea poeţilor această facilitate sau această tentaţie; tehnica Fastelor, comparată cu cea a Metamorfozelor, vădeşte o libertate de manipulare care este cumva reversul avantajos a ceea ce unii iau drept cusururi: suflul scurt şi un risc de monotonie17.

* Dumezil se referă la distihul elegiac, precum se vede mai jos.

' în cap. VI, p. 375-378, al cărţii mai sus citate (p. 375-378, n. 1), Jacques Poucet contestă pe larg interpretarea dată de mine acestui pasaj din Properţiu. Regret că nu a avut la dispoziţie ucrarea mea La religion romaine archaique: ar fi ştiut atunci că am renunţat să-mi fac o părere despre definirea reală, istorică, a treburilor romuleene. În rest, în privinţa prezenţei celor trei „acţiuni în textul lui Properţiu şi a repartiţiei lor între cei doi fratres, Lygmon şi Titus Tatius, nu cred că discuţia Domniei sale este pertinentă.

Două observaţii preliminare: 1. Expresia Luceresque Soloni (sau coloni) dovedeşte că Properâ'n nu se mulţumeşte să derive numele de 'Luceres' din 'Lucumo', ci îi şi identifică pe I/uceres u tovarăşii lui Lucumo; deci pe Tities cu cei ai lui Tatius, pe Ramnes cu cei ai lui Romulus.

2. (Poucet, p. 338-339, 344, 347, 356, 360 etc). Textul lui Varro (mai sus, p. 209, n. 12), P care J. Poucet îşi întemeiază întreaga demonstraţie, nu spune ceea ce vrea Domnia sa să îi atriu'e, anume că Volnius ar fi autorul răspunzător de explicarea numelui de Luceres prin Lucumo; ltem oare crede că Ennius, versificatorul analisticii, ar fi inventatorul celorlalte două? Varro nu ce decât să citeze două lucrări curente, pe care le are la îndemână, fără pretenţia de a urca piuă Ja surse.

6. ALTE INTENŢII ALE LUI PROPERŢIU

; estei intenţii care organizează ansamblul materiei sale i-a mai adăugat tiu şi altele? Posibil, dar în limite destul de înguste: cum ar putea m asemenea text, de la un cap la altul, în toate privinţele, mai multe iţii? Au fost astfel recunoscute două intenţii diferite: (p. 378, r. 12-16). Nu este adevărat că Properţiu este un martor izolat: el se află în îi analistica, cu istoricii; iar a-l lua îu considerare separat de celelalte piese ale unui dosar le bogat, cum face J. Poucet de la un capăt la celălalt al discuţiei D-sale, nu se numără metodele recomandabile. Properţiu însă, din motivele arătate mai sus, neprivind aceste componente în înfruntarea lor, în întâmplările războiului, ci înainte de război, în existenţele irate, a fost mai în largul său decât istoricii şi a putut pune în evidenţă, pentru fiecare, o e caracteristică, un tip de activitate în care excelează şi pe care se presupune că a adus-o re comunităţii.

(p. 375, r. 10 de jos – p. 376, r. 4; şi p. 376, r. 4 de jos). Cititorul va aprecia dacă subtilitate de 'raţionament' constarea că cele trei părţi ale tratării nu prezintă din acelaşi le vedere pe oamenii acelei vremi, care erau, cu toţii, rustici. Ivygmon din versul 29, orice me sau orice nu s-ar spune (să se remarce grija cu care J. Poucet evită să menţioneze cuvinima posuit praetoria, ci. Mai sus, p. 224-225) şi, repet, în acord cu analistica, este o căpenimic altceva decât o căpetenie, iar când, la versul 30, apare numele lui Tatius, acesta nu ocat decât prin natura, prin conţinutul averilor sale (res), pe câtă vreme ceilalţi 'rustici', tovarăşii celor doi fraţi, au fost înfăţişaţi, de astă dată şi anume înfăţişaţi numai în orgalor politică, în cultele lor şi, dacă vrem să le aplicăm versurile 27-28 (ceea ce nu este oriu), în neştiinţa lor faţă de o artă elaborată a luptei. Încă din 1944 scrisesem aceste rânduri, imân valabile: Inii au văzut în versul 30, consacrat lui Tatius şi oilor lui, o simplă reluare a temei ver-

— 26, calificată din necesităţile cauzei drept temă 'rurală'. Desigur, toate serbările şi ităţile care se desfăşoară între versurile 19 şi 26 sunt rurale, tot aşa precum primul tehnililitar n-avea pe cap altceva decât o căciulă, la versul 29: lucru firesc, de vreme ce tema lă a poemului este tocmai starea umilă a originilor romane şi antiteza între simplitatea prişi rafinamentele ulterioare. Dar tot atât de semnificativ este şi faptul că oaia, măgarii, boii, fânul şi chiar păstorul însuşi sunt menţionate de-a lungul tratării de la început numai dadestinaţiei sau orientării lor religioase (celebrare Parilia, ducere uilia sacra, lustrare comitare exta, uerbera mouere), fără vreo aluzie la ceea ce, dimpotrivă, umple unicul vers reoilor lui Tatius: magna pars rerum, bogăţia. Nu este deci nici o repetiţie. Se poate eomtiegativ în orice fel versul 30, înţelegând fie, oi – şi nu lux', fie 'oi – şi nu industrie', adică proprietate statică – şi nu încă negoţ', nu are importanţă: în oricare dintre aceste etări versul are în vedere numai economicul, nu face altceva decât să definească o formă ă de bogăţie.

I. Spune că tovarăşii celor doi fraţi sunt 'funcţional bivalenţi' înseamnă a te juca cu vorbele: rul lor de 'rustici', comun cu Tatius şi chiar cu Dygmon, care este, galeritus', este un fond, tinctiv, pe care se detaşează, distictive, ocupaţiile care le sunt şi numai lor, atribuite: toate c politica şi cultul. Greşeala de metodă este asemănătoare cu cea comisă de partizanii lui e agrarul': desigur, ţăranii îl utilizează pe Marte şi pentru ogoarele lor, dar în propria lui: a aducător nu de rodnicie, ci de securitate; ceea ce defineşte un zeu este mai degrabă modul acţiune, decât circumstanţele în care este mobilizat (La religion ronaine archaâque, p. 179 – 129-241).

: (p. 377, r. 3-8). J. Pourcet ar fi putut să mediteze chiar asupra construcţiei frazei în. Vrut să cuprindă într-o formulă indistincţia funcţională a protoromanilor: 'âi redem. Spune romanii primitivi, păstori, crescători de vite şi agricultori [= apoziţii], ocupându-se [= verb] vernare, de religie şi de război'. Această construcţie este foarte cinstit conformă textului, în tici un verb, nici de stare, nici de acţiune, deci nici o pretenţie, nici un act al acelor oameni aţi drept 'rustici' ('pastor', 24, 'arator', 25) nu se referă la creşterea vitelor sau agricul- – ceea ce corespunde notei aplicate de exemplu de Ovidiu acestei prime componente prin ui inopes [săraci].

În general, cum am arătat mai sus (p. 225), Properţiu nu face decât să urmeze cu aceste ri expunerea analisticii privitoare la începuturile Romei, aşa cum o găsim, mai puţin colorată, Titus Divius: pentru vremea dintre întemeierea oraşului şi răpirea sabinelor, adică atât timp omulus este singur cu primii săi tovarăşi, apoi cu fugarii de pretutindeni, desigur şi ei tot ici, nu se găseşte la Titus Invius nici cea mai neînsemnată indicaţie de ordin economic; toate le lui se referă la organizarea politică (rege, comiţii, senat) şi la cea a cultului {sacra. Albano, 3; res diuinae, 8,1); la fel face şi Properţiu, extinzându-se mai puţin asupra aridei politici, mult începutul elegiei este evident consacrat unor locuri, unor locuri care, împodobite 'astăzi' cu clădiri somptuoase, erau 'odinioară' – în timpul lui Evandru şi al lui Aeneas, goale, fără clădiri: Roma în ansamblu, apoi Palatinul, apoi Capitoliul. Totuşi, între acestea două din urmă este plasat un distih care vorbeşte despre altceva: extrema simplitate a ceea ce avea să devină sculptura şi arhitectura sacră şi asta în general, fără referire la locuri anume. Acest mai mult asupra pitoreştilor culte – pe care are grijă să le aleagă anterioare nu numai adaosurilor] ui Numa, dar şi aportului lui Titus Tatius, adică sacra. Albano ritu.

D. (p- 376, r. 5-5 de jos). J. Poucet îmi caută pricină pentru expresiile 'crescător de vite' şi 'bogat proprietar'/în privinţa celei dintâi, care i se pare anacronică, îl asigur că nu mi l-am închipuit niciodată pe Tatius în fruntea unei întinse exploatări de tip argentinian sau australian; am luat expresia din sintagma 'crescător de vite – agricultor' cu care se traduce de obicei numele iranian al celei de a treia pături sociale, vastryo – fluyant; dacă îi place mai mult 'proprietar de turme de oi', fie; va fi mai lung şi nu va însemna altceva. În ceea ce priveşte expresia 'bogat proprietar', sunt de acord să o înlocuiesc şi pe ea cu o traducere literală: 'proprietar ale cărui averi constau, în mare parte, în oi'. Dar vrea oare să sugereze Froperţiu aici, fără îndoială, cu zâmbet (magna pars emfatic, ca maxima regna din versul 10), altceva decât că Tatius, proprietar tipic pentru acea vreme, nu avea totuşi decât oi, aşa cum spusese că Lygmon, echivalentul unei căpetenii supreme, nu avea totuşi drept cască decât o căciulă? J. Poucet face şi aici greşeala de a rupe versurile lui Properţiu de textele paralele. Totuşi, chiar el a recunoscut (p. 118) că, în legenda originilor, sabinii sunt socotiţi 'bogaţi' şi asta nu numai în episodul Tarpeiei, întemeiat pe această calitate a lor, ci în general (uicinia diues, Ovidiu; auitas opes, Florus). Fără îndoială, aceasta este perspectiva din care trebuie privite spusele lui Properţiu despre sabinul prin excelenţă, Tatius: l-a găsit în tradiţie 'bogat' şi tocmai acestei bogăţii – 'Tatius' wealth' [averea lui Tatius] spune, ca şi mine, Shakleton Bailey – îi aplică el tema, reducând-o la creşterea oilor.

E. (p. 377, r. 9-16). J. Poucet scrie: 'De ce atunci intervenţia în extremis a acestor două personaje (= Lygmon şi Tatius)? Nu îi întovărăşeşte nimeni. Sunt singuri şi li s-a atribuit câte u-u singur vers. Pentru caracterizarea lui Lygmon, Properţiu a găsit o expresie originală, deşi scurtă: galeritus, dar când trece la Tatius poetul nostru este mai puţin inspirat şi se mulţumeşte cu o observaţie care, dată fiind ambianţa, are întru totul aerul unei formule banale, a unui vers de umplutură'. Dacă ne putem permite să golim frazele de conţinutul lor, cum face aici J. Poucet, lasciate ogni speranza! * într-un text dens, în care totul este precis, cum ar putea fi versul 30 o 'formulă banală „ 'un vers de umplutură'? Dacă într-adevăr 'dată fiind ambianţa' 'are aerul' acesta în ochii unu cititor, ar fi bine ca acest cititor să-şi analizeze propriile impresii: nu cumva n-a înţeles cum trebuie 'ambianţa? Iar Lygmon nu este 'caracterizat' de epitetul galeritus: verbul posuit, din prima posuit praetoria, e cel care îl caracterizează, prin acţiunea lui, ca general, galeritus nefiind decât nota a doua, restrictivă, care precizează uniforma rustică în care era general.